Azi-noapte am visat că se întorcea apa caldă la Manderley-ul nostru bucureştean, i-am spus de dimineaţă lui Ioan şi el doar a zâmbit şi-a întrebat:
Ţi-au răspuns?
Mi-am răsucit capul spre stânga şi spre dreapta cât am putut.
Abia am număr de înregistrare. Le-am scris că sunt deja câte? Zece zile, le-am scris că mint, că pun o dată şi pe urmă o tot schimbă, ca-n chestia aia cu broasca pe care o bagi în apă şi tot creşti temperatura şi biata de ea nu-şi mai dă seama când fierbe deja, mă refer la felul de-a face lucrurile, că aici nu se-ncălzeşte nimic.
Nu trebuia să le spui că mint, totuşi, nu e civilizat.
M-am ridicat de la masă şi-am lăsat să alunece cana în chiuvetă, provocând un mic zgomot care pe el îl sâcâie, deşi n-o spune.
Atunci spală tu vasele, i-am trântit, şi am plecat legănându-mă şi mângâindu-mi burta imensă deja, cum văzusem că fac toate viitoarele mame în filme. Palma şi burta, mi s-a creat un reflex: imediat ce mă enervez îmi aşez mâna pe burtă şi totul pare mai bine, trebuie să liniştesc o fiinţă din mine când eu sunt nervoasă. Ce sunt zece zile fără apă caldă într-un cuplu ca lumea? N-ar trebui să-nsemne nimic. Şi pentru Ioan nici nu-nseamnă, îşi vede bine-mersi de-ale lui: cititul, universitatea, şedinţele. Aş zice că-i convine să stea la facultate, dar nici acolo nu au, altfel mi l-aş închipui fugind de-acasă şi stând în pauze la câte o chiuvetă, cu mâinile sub jetul de apă fierbinte. Râd de una singură.
Ar putea să-mi aducă şi mie, la o adică, într-un termos gigant, n-ar face-o, e absurd, ar zice, ştiu. Ar putea să fie de acord să instalăm o centrală termică, n-ar face-o, e absurd, nimeni din bloc n-are şi în curând o să fie interzise, ar zice, ştiu. Ar putea să scrie el la primărie, n-ar face-o, e absurd, se primesc aceleaşi răspunsuri strandard, ar zice, ştiu. Ar putea să aibă vreo cunoştinţă undeva, să spună ce se-ntâmplă în 2023, n-ar face-o, e absurd, nu mai e sistemul de dinainte, trebuie s-avem încredere, ar zice, ştiu. Ar putea să cumpere un încălzitor instant electric, n-ar face-o, e absurd pentru câteva zile fără apă caldă, ar zice, ştiu.
Mia ar putea să nu-şi mai spele, de fapt, frece lenjeria intimă atâta. De unde apar chiloţii ăştia noi? Toţi de dantelă şi eu nu-i văd niciodată pe ea, pentru cine-i cumpără şi-i spală, unde îi poartă? Ce gravidă în şapte luni poartă chiloţi aşa sexy? Eu de ce-o văd doar cu câte unul de bumbac: noaptea aşa e bine, îmi spune şi se culcă. Atunci când e bine pentru ceilalţi? Unde se duc chiloţii ăia? De ce-i spală dacă tot se plânge ce greu e să meargă cu oalele de la bucătărie la baie toată ziua? De ce ţine să se obosească aşa? Face lucruri ciudate în ultima vreme, înţeleg să fie nervoasă, sunt hormonii, e treaba cu apa, totuşi exagerează. Face screenshoturi la Termoenergetica: întâi cu oprirea ACC până pe 8, apoi până pe 10, 11 şi tot aşa în fiecare zi şi pe urmă le postează pe pagina primarului. Trag cu ochiul, dar uneori chiar spune cu voce tare ce scrie. Uitaţi: de ce v-am votat eu? Never again, mă auziţi? Să vă fie RUŞINE. Cu litere mari, ţipă spre mine. Cum s-o audă dintr-un comentariu? I-am zis: să fim civilizaţi, iubito! Sunt profesor universitar, şi ea imediat: Eu nu sunt tu. Tu nu faci nimic, nimic! Nimic! De trei ori a strigat chestia asta într-o săptămână. Cred că e sarcina, altfel e totul bine, iar neplăcerea cu apa nu e aşa de speriat.
Seara se-nchide într-o cameră şi atunci cred eu că-şi pune lenjeria aia frumoasă la care eu n-am acces, pentru că oricum nu e comodă deloc, spune. Am întrebat, fireşte că am întrebat: ce faci tu acolo? Şi ea: îmi fac poze, nu e problema ta. Problema ta ar fi să rezolvi cu apa, să mişti un deget, o unghie, ceva, să ai un prieten în televiziune, ba chiar să te duci la CEDO să rezolvi, ceva, acolo, s-arăţi că-ţi pasă, să nu mă laşi mereu singură, să nu fac eu totul. Închide uşa mai bine şi nu ascultă dacă încerc să răspund.
Mia scrie un mesaj sub poză: ai ajuns? cum e în Argentina? şi trimite. Respiră uşurată şi se priveşte în oglindă. Roşul mi se potriveşte, îşi zice, gravidele se duc în Argentina acum, îşi mai zice cu glas tare, pe urmă se schimbă, îşi pune lenjeria de bumbac, rochia de casă, papucii cu cap de pisică, şi iese din cameră.
El poate să stea liniştit pe fotoliu, nu pricep, citeşte şi-şi ia notiţe şi atât. Mi-ar plăcea să dau un picior cărţii şi caietului şi telefonului, s-ar roti prin cameră şi ar cădea cu zgomot, ar zice că nu sunt civilizată şi hormonii sarcinii mă agită şi nu sunt eu însămi, m-ar scuza. I-aş striga: sunt singură, nu vreau să simt că fac totul singură. Nu pot să nasc un copil singură cu tine lângă mine, fără să mişti un pai, n-o să reuşesc. De ce-am făcut-o? De ce-am crezut că eşti deştept? Cum o să fie cu un copil şi fără apă caldă? Ce-o să zică atunci copilul? De ce l-am născut aici? De ce nu puteai s-accepţi postul de la Geneva? Acolo n-aş visa în fiecare noapte că apare alerta cu apa. Aş scrie o carte cu titlul ăsta dacă aş fi scriitoare: Remediere avarie circuit primar. Nu, tu ai zis: dacă toţi am pleca, ce s-ar alege de ţară? Lozinca lozincilor şi eu te-am admirat în seara aia, am crezut că ştii ce zici, pentru că eram beată. Nu eşti deştept, îţi zic eu, şi hormonii mei îţi zic la fel, pentru că nu ştii ce să faci ca s-avem apă caldă. O să-i spun lucrul ăsta copilului, na, nu te baza pe taică-tu şi hai să plecăm în ţara cu apă caldă.
Stă şi se uită urât la mine, ce-are Mia cu mine? Sunt atâtea lucruri importante pe lume: e războiul, sunt luptele din Sudan, e Pakistanul, sunt alegerile din Turcia, e detectivismul din opera lui Camil Petrescu despre care vreau să vorbesc mâine cu studenţii, şi ea mă nimiceşte din priviri pentru ceva ridicol. Hai să luăm farfurii de unică folosinţă, i-am sugerat, am venit cu o soluţie şi a ţipat că ce-i prostia asta, atunci ce mai vrea? I-am cumpărat şampon uscat, a râs şi l-a folosit ostentativ, i s-a aşezat un praf alb pe păr şi ăsta a fost tot rezultatul şamponului, dar e vina mea? Mă uit şi eu la ea şi o întreb:
E normal ce faci tu închisă în cameră cu lenjeria aia intimă pe tine? Trimiţi poze cuiva?
Cum i se pare că-i fac vreun reproş atacă ea.
E normal ce faci tu? Stai în fotoliu şi nu-ţi pasă că eu mă lupt cu oalele în fiecare zi deşi am burta asta cu un copil în ea? Ştii tu cum e să te apleci cu aşa o burta şi să ridici o oală, două pentru fiecare duş?
Te repeţi, iubito, ce vrei să fac?
Ceva, hai să ne cărăm în altă ţară, du-te şi urlă la primar sau plimbă-te cu o pancartă la intrarea în clădire, strigă de-mi-si-a, o acţiune, un gest.
Se întoarce, pleacă şi se închide iar în cameră. Trebuie să mă controlez, e gravidă, trebuie să înţeleg. Încerc clanţa şi spun:
Vrei să ieşim undeva să luăm cina?
Se aude cum aruncă imediat cu ceva spre uşă, nu ştiu ce-a fost: papuc nu cred, nu s-ar fi auzit aşa, poate o carte groasă, sper că n-a pus mâna pe cartea mea de pe noptieră, parcă îi văd copertele cum s-au deschis în timp ce zbura şi. Nu. Nu, calm, biletul ăla e în altă carte, n-ajungea ea la raftul de sus, şi oricum nu înseamnă nimic, nu l-am cerut eu, nu l-am scris eu, n-am răspuns niciodată, trebuia să-l fi aruncat, dar sunt totuşi nişte versuri pentru mine, cineva mi-a scris cinci versuri mie despre mine, chiar dacă nu sunt bune, în fond.
Nu cunosc pe nimeni în televiziune, cu cine ar vrea să vorbesc? Nu e genul meu treaba cu pancarta: profesorul care cere apă caldă, mi s-ar pune imediat eticheta, cum să vorbesc pe urmă despre literatură dacă studenţii ştiu că mă interesează doar apa caldă? Nu strig eu demisia, să se simtă singur, altfel degeaba. Ceva, ceva, ce să fac adică?
Respiră, Mia, respiră. Trec atacurile astea, mai aşteaptă câteva minute. Gândeşte-te la un lucru frumos. Nu eşti singură, respiră, o să te descurci. Ce mai ziceau ăia în filmele americane? O să reuşeşti. Toate mamele reuşesc. Tuturor le e frică. Ba nu, nu toate reuşesc, tuturor le e frică, nici asta nu ştiu. Eu sunt singură şi n-o să fie apă caldă pentru copil şi Ioan n-o să ştie niciodată ce să facă şi n-o să mă descurc nici eu cu copilul. Respiră, Mia, respiră, o fi şi luna plină, ce-am? Nu, nu, abia a fost, poate sunt resturi de efecte de lună plină, respiră, auzi, cină în oraş.
Ioan umple cu apă bidonul de 5l. Faţa îi e roşie de la efort, se încalţă, ia bidonul şi iese din casă. Ştie unde sunt, i-a mai văzut pe drumul spre facultate, parcă aia e strada, îşi spune. Merge repede. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, face ceva pentru ea, îşi repetă, cum vrea ea, ajunge unde se lucrează, îşi adună toată forţa, ridică bidonul cât poate şi aruncă apa spre unul dintre muncitori. Încep înjurăturile şi doar unul mai tânăr râde cât poate şi arată cu degetul.
Mia aude uşa, dar un timp nu se mişcă, e prea obosită, pe urmă totuşi curiozitatea învinge, se grăbeşte, se împiedică şi se sprijină de perete, îşi revine, coboară în stradă şi încearcă să-l strige pe Ioan. Nu poate să meargă mai repede pentru că nu vrea să sperie copilul şi pentru că i-a scăpat unul dintre papucii cu cap de pisică la ieşirea din casă. Înaintează în timp ce-şi ţine mâna pe burtă şi se opreşte la câţiva metri când îşi dă seama ce-o să facă el. După ce bidonul a fost golit, ajunge şi ea lângă bărbată-su.
Ce te-a apucat? Să fim civilizaţi, îi susură în ureche. Muncitorul udat e încă năuc şi nu se hotărăşte ce să facă, mai ales când vede femeia gravidă, pe jumătate desculţă.
Sunteţi nebuni! le strigă.
Ai noroc că e nevastă-ta borţoasă.
Ioan vrea să răspundă, dar Mia nu-l lasă, îl trage după ea şi-i cere scuze muncitorului, pe urmă îi şopteşte lui: ai confundat străzile, aici lucrează la gaze. Se îndepărtează amândoi de înjurături şi de râs, iar ea continuă: aşa e, trimit poze cuiva, nu ştiu de ce, îmi place că mă place cu burta asta imensă, spune că sunt hot, n-am făcut nimic în realitate, nu se pune la înşelat, se pune?
Acasă, în timp ce Ioan e în baie şi fredonează I did it my way, ea trimite un mesaj: e apă caldă în Argentina? Răspunsul vine imediat: Da. Atunci ea scrie: bine, când pleci din nou poate vin cu tine.
Imagine reprezentativă: Lore/Lure, Suzanne Bloom & Ed Hill, 1987
