Revoluția în pași de bolero

Start

În ultimul timp am avut ocazia să văd la cinema două filme românești având ca subiect Revoluția din 1989, prezentată fie prin desfășurarea și urmările ei imediate, fie prin zilele ei premergătoare: Libertate (2023), regizat de Tudor Giurgiu, și Anul Nou care n-a fost (2024), în regia lui Bogdan Mureșanu. În ambele cazuri, la ieșirea din sală m-am surprins gândindu-mă că ceea ce tocmai am văzut reprezintă cea mai valoroasă formă de film istoric pe care a dat-o țara noastră până în prezent.

Anul Nou care n-a fost se distinge de Libertate în multe aspecte, începând de la stil și până la teme, însă este evident că ambele fac parte din aceeași respirație culturală. Pe când Libertate pune accentul pe responsabilitatea morală a autorităților pentru crimele săvârșite la Revoluție și pe jocurile de putere imposibil de descrifrat, definindu-și psihologic personajele tot prin intermediul evenimentului în sine și al ororilor lui, Anul Nou care n-a fost prezintă o societate încă nepregătită pentru ceea ce avea să vină, trăind la fel cum o făcuse de decenii întregi.

Filmul e construit din șase „cioburi“ așezate în aceeași ramă astfel încât să comunice armonios, dar și subtil, unul cu celălalt. Urmărim așadar șase capete de ață, șase oameni cu vieți complet diferite, însă uniți de două trăsături oximoronice: scârba de prezent și groaza de schimbare. În public personajele sunt străvezii și lipsite de viață la fel ca lumea care îi înconjoară, însă odată ușa închisă în spatele lor, se transformă.

Acesta nu este un film despre victime, despre monștri ori despre eroi, întrucât niciunul dintre personaje nu are o poziție clară pe axa morală. Ștefan Silvestru (Mihai Călin), regizorul TVR însărcinat cu găsirea unei înlocuitoare pentru o actriță care a fugit în Occident, este un om slab, ale cărui dubii cu privire la corectitudinea acțiunilor sale sunt înecate de teamă și de dorința de a-și proteja fiul rebel (Andrei Miercure). Povestea lui este dominată de fojgăiala panicată a trepădușilor oportuniști, amintind de Moartea lui Stalin, filmul lui Armando Iannucci. Florina (Nicoleta Hâncu), înlocuitoarea actriței fugare, nu are curajul să refuze să cânte osanale marelui cârmaci și este înnebunită de vinovăție, până în punctul în care se plesnește, în mod ridicol, cu un plici de muște și cântă în frig o noapte întreagă, sperând să își piardă vocea. Un rol complex face (din nou) Iulian Postelnicu, al cărui personaj, securistul Ionuț Dincă, este bicefal, un soi de Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Deși precis și necruțător în fața celor pe care îi abordează profesional, el devine vulnerabil și nesigur în fața mamei sale (Emilia Dobrin), o fostă adeptă a ideologiei comuniste care este pe cale să-și piardă casa din pricina demolărilor din zona Uranus și care simte pe pielea ei cum o întreagă viață poate fi ștearsă cu buretele, de Stat, fără considerație față de individ. Aflată într-un taxi, ea își recunoaște naivitatea în fața șoferului (Nicodim Ungureanu), care apare în mod repetat în film ca personaj reflector. Există mai multe asemenea figuri aparent insignifiante, care cu timpul devin relevante (de exemplu, domnul Chican sau băiatul de la care Gelu confiscă pocnitori).

Climaxul este ușor de anticipat, însă în loc să se apropie în chip de simplă concluzie, pare să tragă către sine, ca un vârtej, capetele de ață despre care vorbeam. Nimic nu e static și niciun gest al vreunui personaj nu e fără rost. Nicio acțiune nu se pierde în neant, ci contribuie într-un fel sau altul la mereu mai intensul drum către necunoscut, oglindit cu măiestrie prin Boléro-ul lui Ravel, cronometrul (sau chiar termometrul) metaforic al filmului. Totul alunecă vertiginos, incontrolabil, către buza prăpastiei, marea răbufnire care aruncă simultan în aer toate planurile odată distincte. Toate năzuințele, regretele și melancoliile personajelor, profilurile intime și bine conturate se dizolvă în haosul generalizat. „Plugușorul patriotic“ nu este niciodată televizat, iar dilema Florinei își pierde însemnătatea.

În cele din urmă, decizia de a acorda un chip scânteii anonime care a dat startul revoltei din Piața Palatului introduce ideea că, în ciuda acestui laitmotiv al „iminenței“ schimbării, răzvrătirea a reprezentat totuși decizia voluntară a unui popor, indiferent dacă aceasta a fost pervertită de organe, cum ni se sugerează în Libertate. Înainte de saltul în necunoscut există un scurt moment de cumpănă, acela în care un om născut în teroare decide brusc că supraviețuirea sa și a familiei sale nu mai este de ajuns. Personajul interpretat excelent de Adrian Văncică, resemnat de o viață cu captivitatea, vede o spărtură în zidul celulei sale și hotărăște prompt să riște totul. Gelu, acest portret-robot al „realistului umil“ din epoca Ceaușescu, înjurând regimul la masă și ținându-și gura în fabrică, nu posedă niciun atribut eroic intrinsec, și totuși aportul lui, al civilului fără chip, reprezintă ultimul grăunte de nisip care face talerul să se încline.

Filme notabile despre Revoluție ori despre ultima fază a regimului Ceaușescu s-au mai realizat și înainte (Hârtia va fi albastră, extraordinarul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile etc.), însă niciunul, din câte știu, nu prezintă un element comparabil cu sigiliul ludic al lui Bogdan Mureșanu, impresia de colaj, structura narativă jucăușă și stilul teatral, exagerat, care însă nu știrbește cu nimic din gravitatea filmului, subliniind absurdul erei și magnitudinea momentului.

Imagine: Anul Nou care n-a fost, r. Bogdan Mureșanu, 2024

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×