Risipă de castele

Start

După check-in la hotel, v-ați dus ață la plajă. Doar ce zăriseși printre măslini o pată turcoaz, că deja te vedeai cu șortul muiat.

Pe marginea drumului, familii cu copii la pachet, purtați de mână ca niște animale de companie. La tejghele, câte-o nevastă plecând valvârtej fără să mai aștepte comanda, fiindcă, probabil ca să nu îi mai fie băgată păpușa în ochi, de frică să nu i se scoată vreunul cu ghioambele alea din plastic solid, bărbatul se concentrase asupra meniului de cocktailuri, fără să se uite o clipă după odrasla comună.

A ta și numai a ta nu avea încă nevoie de sutien, torsul îi rămăsese neted, sau cel puțin așa ți se părea ție. Care cam de la vârsta aia necoaptă știai să înoți. Putea să fie marea-nghețată sau numai călâie, intrai în ea fără emoții, cu toată pielea deodată.

Trebuia de acum să învețe și pitulicea, deși s-ar fi putut speria de cele câteva morse în du-te-vino, ce se acomodau cu temperatura sub medie. Nu prea știi cum să procedezi, o vâri cu totul în apă, ea țipă, se manifestă; insiști, face un scandal monstruleț. Nu vrea și pace.

Tot zborul i-ai citit. Asta? arăta ea cu degetul, pe măsură ce animalele își făceau intrarea pe câte-o pagină. Aia, confirmai tu. Erau acolo delfini vorbăreți, balene, văcuțe de mare, pinguini cu puii între picioare. De peste culoar, un tânăr se uita câș, chinuindu-se cu o carte și el, în gând, ca tot omul. Pe ea așa o-nvățase Ada, să i se citească. Dar de când mama plecase în țările calde, pica pe tine sarcina de a-ți bate gura cu intonație de actor aspirant – și încă pe voci, pentru fiecare făptură.

Pe vremea ta, citeai singur. Nici când erai aschimodie nu ți-a citit nimeni. Dacă stăteai o clipă să te gândești, în cazul c-ai fi găsit una și pentru asta, ai tăi obișnuiau să creadă că poveștile cu cititul, seara, pentru culcare, nu-s decât basme, de adormit copilandrii cu state vechi.

Într-adevăr, în curând moțăia, ostoindu-se dintr-odată. Oricum era plină cartea de neologisme, nu pricepea mare lucru în afară de ilustrații. Când ai simțit-o cum se lasă pe cotieră, ai răsuflat ușurat, puteai sorbi toată apa luată la preț dublu din aeroport. Cum nu era chip să știi ce visează una ca ea și nici nu puteai să ghicești, oricât i-ai fi studiat ușoara vălurire a pleoapelor, ți-ai amintit un episod îngropat în copilărie, acolo, în prima și unica vară cu părinții pe litoral, poza cu delfinul gonflabil – te cocoțai pe el și râdeai la nene cu soarele-n cap.

Între timp, răsuflase ușurat și vecinul din stânga. Dădea să citească mai repede un volum sprijinit de măsuță, de pe a cărui copertă nu ai distins decât ultima silabă din titlu. Ceva cu -ria, -rie sau -rea. Hm, te-ai gândit ce romane se puteau potrivi. Cvartetul din Alexandria, Zgomotul și furia, Castele de furie, Ada sau ardoarea, Bătrânul și marea? Cărți numai una și una, iar tu îți pierdeai vremea, răbdarea, cu Familia nu știu cui și alte animale.

Meno male, auzi o voce pițigăiată chiar lângă.

E un tip ras în cap, cu mustață și barbă de trei zile, beardstache – ai încercat o dată la rându-ți, mai știi? –, lângă un altul cu început de chelie, cum te-a cadorisit și pe tine tata-natură. Pachețele de mușchi amândoi, ca-ntr-o icoană grecească.

Pe întinderea în formă de semilună, nu era singur mai nimeni. La bază, un tătic deșirat făcea un castel cu dublă incintă secondat și el de copilul incert. Băieței în fundul gol aruncau pietroaie în apă, iar unul, chiar pe buza mării, nemaiprimind aprobare, își umplea pumnii cu mâl de sub undă până la coate și-l azvârlea-n bulgărași peste trupul mătăhălos al unei mame cambrate, țintind carnea aceea roșie, rumenită, prăjită la soare, pe jumătate pătrunsă, pe jumătate în sânge, ca și cum ar fi vrut s-o îngroape.

Așa cum se lăfăie pe prosop cu pieptul bombat epilat, bărbatul din stânga e un delfin ce plutește, încins până la os. Apoi, ceva mai păros, celălalt iese din mare și se trântește ud în genunchi lângă el, se întinde și scoate dintr-o sacoșă pestriță un pachet alb de cărți. Nu joacă poker, ci, vezi bine, încep să facă din ele castel, așezându-le tot un rând cupă și romb, altul pică și treflă. Râd, se-nghiontesc, atenți însă totodată să nu le atingă construcția niciun fir de nisip – s-ar fi comis te miri ce blasfemie, contactul a două lumi necompatibile.

Ai fi zis că totul în jur complotează ca tu să nu te mai bucuri de baie. Degeaba voiai să plonjezi cu toată puterea, domnișoara avea alte planuri. V-ați apucat să umpleți încet găletușele din dotare, să le tasați, să le răsturnați în șir conținuturile. Dacă săpai un pic, dădeai de material umed.

Prin ochelarii de soare, să nu te observe, îi urmărești în continuare pe tipi, care te spionează și ei cu coada ochiului. Unul se uită la tine, apoi la însoțitoare, cu o privire mijită ce susură: nu mi-aș dori prunci de nicio culoare, nici măcar în realitățile virtuale, augmentate sau mixte. Când vede că-l vezi, îți clipește cu tot nisipul deodată pe iris – o fi azuriu?

La patruzeci de ani împliniți, erai încă un bărbat bine, ar fi spus o femeie; bun, ar fi zis un bărbat, oricare dintre cei doi. Însă, cine știe de ce, respectivii se rezumau în cor la patru silabe pe care le tot repetau, părând să știe fie ce îți doreai, fie că, de la o vreme, nu ți se ridica.

Se înălțase între timp donjonul în mijloc, rod al găleții mai mari, un pistil înconjurat de stamine. Turnulețele, niște sâni, rotunjite cu podul palmelor.

În fața voastră, un golfuleț își face loc între stânci laterale, ai înota până departe, nu te-ai întoarce, ai lăsa-o baltă pe mititică, în grija ălora ce nu știu decât una și bună: Meno male în sus, meno male în jos – cu alte cuvinte, ai scăpat ieftin, putea fi mai rău. În larg, o bucată plutitoare de rocă, pânză pe un catarg. Ai sta pe insula aia, fără să-ți pese de nimeni și de nimic. Dar pe plajă e o ființă de care ești responsabil în totalitate. Cum adică s-o lași în plata nemăsurată a lui Neptun, căci el era domn acolo, cu slujitorii lui din Italica fără instincte familiale? Te-ai fi supus oprobriului fiecărui părinte oripilat.

Mogâldeața era tot ce-ți rămăsese din Ada. Care-și pierduse un sân, apoi pe al doilea, de nu te mai putuseși apropia de acel corp decât cu ochii închiși. Spaima să nu o ciuntești și mai tare, să nu-i rupi vreo mână, vreun lob de ureche la o atingere fermă. Să te atingă ea nu putea fi – ca și cum s-ar fi smochinizat toată pe dinăuntru, ca și cum cancerul ar fi supt-o încet, foarte sigur, de tot laptele vieții cel nedăruit. Ah, cât ți-ai fi dorit cu ea un băiat!

Nu, și, cât fata voastră meșterește la metereze, te lași îndărăt, aluneci cu tălpile și gleznele-n apă, simți limbile ionice cum îți urcă printre picioare, pe coapse, cum te învăluie și trag iute la fund, mai întâi mi te zbați, pe urmă te lași dus de curent, ești salvat de un mamifer ce se cațără din adâncuri, îl simți hotărât, îl strunești ca pe-un cal năzdrăvan și zboară prin val, spre corabia lui Ulise pietrificată în zare. E stabilă, ca orice insulă nelocuită. Călare mereu pe delfin, observi alții, capetele lor îți aduc în minte, aminte, o formă uitată de mult. Nicio nimfă nu vă iese în cale, nu tu Calypso ori Nausicaa, ești numai tu și pământul acela născut din mare să te primească, de parcă sânge din sângele tău nu țâșnise vreodată.

Chiar când începe să-ți placă, un sloi te smulge pe țărm, o găletușă din care picură gheață pisată, lichidă – e umărul tău, îți zvâcnește cea mai sensibilă piele.

‒ Tata, am terminat, uite!

Frecându-te la ochi, în timp ce slipul te cam strângea și simțeai o privire alunecându-ți fierbinte pe burtă, ai apucat să vezi că aia mică umpluse cu apă incinta exterioară. Castelul era gata și, după câteva cadre pe telefon, fetița se năpusti neverosimil cu un surâs de triumf, pe care i l-ai fi șters de pe față ca-n Photoshop. În văzul castelanilor de serviciu (căci pe plajă își făceau veacul, pesemne, francezi de pe valea Loarei, germani bălai de pe-a Rinului, Lorelei), chiui mistuită și, una câte una, lovi ridicăturile cu piciorul, întâi turnurile de apărare dispuse în cerc – nici n-au fost –, la final piesa centrală ce depășise orice închipuire, făcându-le pe toate una cu nisipul din care se înălțaseră pentru atât de puține minute. Secole dispăreau pe vecie.

Nu o mai suportai și ea te iubea, pentru că erai tatăl ei și mamă nu avea pe pământ. Iar până să nu te suporte nici ea pe tine era cale de-o viață. Cea de care, acum, ai fi preferat să îți vezi.

Un pic mai încolo, castelul din cărți de poker stătea drept în lumină. Cei doi tipi tocmai puneau cartonașele de pe urmă deasupra, singurele de culori diferite pe un același rând: asul de inimă roșie lângă asul de inimă neagră, unindu-le ca-ntr-un sărut ce nu mai are nevoie de altceva nici înainte, nici după.

Ochii Andrei luciră o clipă, damele se cutremurară sub tălpile ei, amenințând să prăvălească până și ruina castelului de pe culmea stâncoasă din spate, pe care, ți-ai amintit, l-ai zărit încă din avion, după ce draga de ea ațipise.

Imagine reprezentativă: Emil Otto Hoppé, cca 1930

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×