Căldura i-o simți imediat. Purtată între București și Paris, conversația cu ea dizolvă nu doar distanța geografică, ci toate distanțele. Sarah Nemțanu e violonista care în 2002 devenea cel mai tânăr concertmaestru din istoria Orchestrei Naționale a Franței. E și astăzi tot acolo, cu prospețime, carismă și pasiune, iar în paralel are o carieră solo internațională și desfășoară proiecte variate: muzică de cameră, muzică de film și „un pic de jazz“, a cărui libertate o consideră formatoare. Născută la Bordeaux din părinți români, amândoi muzicieni, a început să studieze vioara la patru ani și nu s-a gândit niciodată că va face altceva. Predă la Conservatorul din Paris, a cântat sub bagheta lui Sir Colin Davis, Ricardo Mutti și Kurt Masur, iar în 2010, Le Figaro o numea „adevărata violonistă“ din Concertul lui Radu Mihăileanu, film pentru care a interpretat muzica din scena finală. Concertul în re major al lui Ceaikovski o urmărește din copilărie, a cântat Dublul lui Brahms cu Gautier Capuçon, a colaborat cu Ibrahim Maalouf. Cântă de câteva ori pe an în România, unde simte că se întoarce acasă, iar pe 13 iunie 2025 a interpretat, la Sala Radio din București, Concertul nr. 3 în si minor pentru vioară și orchestră op. 61 de Camille Saint-Saëns, împreună cu Orchestra Națională Radio dirijată de Christoph König.
Dar în dimineața interviului nostru, Sarah Nemțanu e Sarah pur și simplu. Aseară a cântat Bach, acum tocmai și-a dus copiii la școală, iar când încheiem, probabil va începe să studieze în apartamentul luminos din care se disting, peste umăr, stative cu partituri, pereți înțesați cu artă abstractă și, pe fereastră, fierul forjat al unui balcon dând spre Montmartre. Povestește cu însuflețire și umor, iradiază inteligență și bunătate, e în același timp modestă și solară. Râde. Când îi vine, plânge. Se joacă și inspiră, caută și dăruiește. Pentru cine s-a întrebat vreodată ce chip are bucuria, dialogul de mai jos conturează un portret posibil.
Să ne întoarcem în 2002, când dirijorul Kurt Masur vă încredința rolul de concertmaestru al Orchestrei Naționale a Franței. Aveați doar 20 de ani. Cum s-au întâmplat lucrurile?
Nici nu-mi vine prea greu să răspund. În primul rând, fac parte dintr-o familie de muzicieni. Mama, Anca Dimitriu Nemțanu, a fost artistă lirică. Tata, Vladimir Nemțanu, e violonist și pe atunci era concertmaestru al Orchestrei Naționale Bordeaux Aquitaine. Iar eu visam să fac aceeași meserie. Chiar dacă postúra de solist rămâne treapta cea mai înaltă a carierei muzicale, eu nu voiam să fac muzică de una singură.
Dar, într-adevăr, a fost nevoie de un concurs de împrejurări ca să și reușesc fiind atât de tânără. Mai întâi, experiența și încrederea lui Kurt Masur, pe atunci proaspăt director artistic al Orchestrei Naționale a Franței. Era foarte motivat, foarte prețuit, cuvântul lui avea greutate. Mi-a simțit potențialul și lucrurile s-au legat. Dar a contat și că tata nu m-a descurajat. M-a prevenit că e complicat, că s-ar putea să nu iasă, că postul cere experiență… Dar eu tot îmi doream să încerc.
V-a fost greu să obțineți legitimitatea din cauza vârstei?
Înainte de concurs am făcut un lucru: l-am sunat pe celălalt concertmaestru, Luc Héry, m-am prezentat și l-am rugat să mă lase să-i cânt programul. Dar când a auzit câți ani am, m-a refuzat politicos, spunându-mi că nu-mi poate acorda credit. „Foarte bine“, mi-am spus. „O să lucrez cu tata.“ Ascultam discuri și cântam pasajele solo peste. Stelele s-au aliniat și concursul a mers foarte bine. Iar astăzi, Luc Héry e cel mai bun prieten al meu din orchestră.
Au mai existat unul, două momente dificile, dar le-am depășit rapid. Știți, când ești convins de un lucru, transmiți o anumită energie. Și mai e ceva: mama a murit de cancer când eu aveam 16 ani, așa că la 20 știam deja că există lucruri mult mai grave decât să ratezi un concurs sau, dacă-l iei, să nu fii pe placul orchestrei.
Și, cel mai important, Kurt Masur m-a ajutat enorm să câștig credibilitate. El a fost nașul meu muzical. Iar tata, ca un înger păzitor: a stat lângă mine toată săptămâna primului concert, a asistat la repetiții… Eram ocrotită și, în plus, acel concurs a venit la timpul potrivit. A fost momentul meu, mi-am urmat visul și cred că am și nimerit în orchestra bună.
Îmi împărtășiți câteva amintiri de la primele concerte?
Da, chiar de la primul, care a avut loc la Maison de la Radio. În partea întâi îl acompaniam pe Luc Héry, care interpreta Concertul pentru vioară și orchestră de Henri Dutilleux. Lucru foarte dificil la 20 de ani, pentru că deși mă pregătisem foarte bine, îmi lipsea grav măiestria.
Iar în partea a doua, la Serenada lui Bartók, între a treia și a patra mișcare mi s-a rupt coarda mi. Închipuiți-vă: trebuie să deschid a patra mișcare cu un solo lung și n-am coardă de schimb. Repede primesc una de la un coleg și trebuie să fac cel mai neplăcut lucru din lume: s-o schimb în fața publicului. Toată lumea așteaptă, o mie de oameni sunt cu ochii pe mine. Atunci îl văd pe Kurt Masur. Cu gura larg deschisă, ca și când doar ar fi mimat cuvintele, îmi spune: „Stay calm!“ Mă gândeam la tata, care era în public, și-mi spuneam că e examenul meu de intrare în orchestră: schimbă-ți coarda în fața a o mie de persoane și, imediat după, începe un solo. N-am să uit niciodată.
După care a urmat în stagiune integrala Simfoniilor lui Beethoven și, de atunci încoace, de fiecare dată când cânt o simfonie de Beethoven, sau de Brahms, sau de Schumann, sau de Mendelssohn – cei patru compozitori pe care Kurt Masur îi adora –, simt că am în ADN versiunile lui. Și nu doar eu, mulți în orchestră simțim la fel. Deci nu e vorba doar despre amintiri, ci despre ceva mult mai puternic, care ni s-a înscris în memoria trupurilor. Dacă voi avea un nepot sau o nepoată, cred că va suferi o mică modificare genetică provocată de experiența mea muzicală alături de Kurt Masur.
Există ADN muzical?
Știm că ADN-ul răspunde la șoc. Iar a cânta sub bagheta lui Kurt Masur era ceva atât de intens, de o asemenea bucurie – ca o viață cuprinsă în altă viață –, încât a lăsat urme. În mine, cel puțin.
Concertmaestrul întrupează simbolic orchestra. De ce calități trebuie să dea dovadă?
Cel mai important e să-i inspire pe ceilalți din punct de vedere muzical și, în același timp, să fie un releu al dirijorului. Adică să fie diplomat și să-și găsească locul între ce dorește dirijorul și grup, să observe atitudinea și nevoile ambelor părți.
În viața orchestrei, nicio zi nu seamănă cu alta. Pe lângă directorul muzical, avem și o mulțime de dirijori invitați, fiecare cu felul lui de a fi. Dirijorii sunt personalități speciale, au o voință puternică, o mare putere de concentrare și rezistență la energia uneori negativă a celorlalți. Însă e o armură greu de purtat. Așa că rolul meu e să le păstrez instrumentiștilor interesul viu față de tot ce spune dirijorul și, când cânt, în funcție de gesturile lui, să mă duc exact acolo unde simt că vrea să ajungă.
Ce e greu?
Faptul că, pe măsură ce am câștigat experiență, am început să am eu însămi o idee tot mai clară despre ce aș vrea să fac din punct de vedere muzical. Așa că e un efort de zi cu zi să mă pun de acord cu ce-și dorește dirijorul, aducându-mi în același timp propria sonoritate. Nu interpretarea, ci sonoritatea și expresia. Lucrul cu orchestra nu e ușor, dar se face într-o atmosferă de bucurie și exigență. Eu așa cred: că putem fi exigenți într-o stare de bucurie.
Cum se traversează o viață – cu etapele, cu bucuriile, cu încercările ei – când săptămână de săptămână te afli pe scenă, puternică și vulnerabilă în același timp, conducând una dintre cele mai importante orchestre din lume? Mai rămâne timp pentru căutări personale, pentru întrebări, pentru îndoieli?
Cred că una dintre chei e să accepți că vei continua să înveți în fiecare zi din viața ta. Meseria mea mi-a înlesnit o experiență muzicală și artistică din care am înțeles că trebuie să accepți că te afli undeva între cer și pământ și că, de acolo de unde ești, urci și cobori. Că trebuie să găsești un loc unde să poți fi tu însuți, fără să te falsifici. Asta cere efort. În 23 de ani am văzut mari personalități muzicale, oameni cu o tehnică extraordinară a propriului instrument, dar cărora le lipsesc libertatea și naturalețea. Foarte puțini le au pe amândouă. Mai ales în muzică, unde e foarte ușor să te ascunzi.
Apoi, pentru mine e foarte important să las loc și pentru viața personală. E un echilibru care mă așază la locul potrivit și face ca oamenii din jur să-mi primească energia. Mai ales că în meseria de concertmaestru e foarte important să cauți echilibrul dintre personalitate și exigența muzicală, dar să și rămâi prezent din punct de vedere uman.
Oare o femeie abordează postúra de concertmaestru altfel decât un bărbat? Poate mobilizează calități diferite când vine vorba despre managementul orchestrei?
La întrebarea asta am poftă să răspund inteligent. Eu cred că e mai ușor să fii femeie în meseria asta, pentru că ai mai multe avantaje. La toate ființele umane există un echilibru între feminin și masculin, începând chiar de la hormoni. Dar miza e să găsești un echilibru filozofic. Iar pentru mine, feminitatea reprezintă un avantaj în sensul în care e o formă de energie mai rotundă, mai suplă. În spiritul feminin – de care și unii bărbați dau dovadă – există o forță creatoare mai mare, precum și o însușire de a capta, de a observa cu finețe dispozițiile celorlalți. E ceva mai suplu în a fi femeie.
Și mai e și latura maternă, pe care eu, cu firea mea cameleonică, mi-o activez imediat. Cu tandrețe, cu un surâs… Toate astea sunt avantaje, chiar și în relația cu cele mai dure persoane din orchestră. Dacă până astăzi mă simt atât de bine în meseria mea, cred că e pentru că am abuzat de toate avantajele faptului de a fi femeie.
Ce se schimbă când vă aflați în ipostaza de solistă?
Cele două postúri n-au nicio legătură. Doar că eu am un mic defect: fiind concertmaestru de 23 de ani, îmi vine să dau indicații orchestrei și când sunt solistă. Chiar dacă știu că pot să mă concentrez pe propria interpretare și să mă las purtată, în minte îmi rămâne o părticică un pic deformată. Dirijorul Cristian Măcelaru, cu care am cântat de mai multe ori ca solistă, mi-a spus așa: „Nu-ți face griji pentru orchestră, că doar de-aia sunt eu aici. Tu cântă, fă ce ai de făcut, stai liniștită.“ Stay calm! De atunci, am înțeles că e altă meserie.
Dar cred că e foarte important să continui să cânți ca solist atunci când ești concertmaestru, pentru că altfel riști să te închizi foarte repede.
În 2024 v-am ascultat la Paris, într-un concert de muzică de cameră, și mi-a atras atenția felul în care intrați în relație cu publicul: sunteți naturală, deschisă, plină de umor. Cum abordați această comunicare, mai ales că, în muzica clasică, prezența pe scenă e destul de ritualizată?
Recunosc că-mi place să sparg codurile, dar rămânând atentă la ce-mi cere publicul. Mi se pare o idee bună ca muzicienii să vorbească, dar când ești prea analitic și prezinți concertul fără umor, nu merge. Și aici e vorba despre echilibru.
Ce așteaptă publicul de la un concert, în afară de interpreți care să cânte bine? Cu siguranță nu o analiză muzicală a operei. Așteaptă să mă cunoască pe mine, să afle cine sunt, ce anume e important pentru mine, ca interpretă, în piesa pe care urmează s-o cânt. Cât despre umor, mi se pare important să-mi păstrez o latură degajată, pentru că nu dețin adevărul absolut. Ci doar propriul adevăr.
Ați pregătit-o pe Mélanie Laurent pentru rolul din Concertul lui Radu Mihăileanu. Pe ce ați pus accentul? Cum se „face“ o violonistă pentru marele ecran?
Pentru mâna stângă a avut o dublură, uneori și pentru mâna dreaptă, fiindcă Radu Mihăileanu a vrut să fie foarte realist. Însă pentru mine, cele mai importante au fost expresia feței și suplețea arcușului. Și autenticitatea privirii: când să se uite la dirijor, când să arate că există un ritm, când să închidă ochii puțin, când să se încrunte. Am cântat foarte mult în fața ei, iar ea și-a însușit realismul postúrii, firescul felului în care ținea vioara, poziția gâtului. Dar a fost nevoie de șase luni de muncă.
Anne-Marie Jacquet, personajul pe care îl joacă, are o relație intensă, dar ambivalentă cu Concertul pentru vioară și orchestră în re major al lui Ceaikovski: pe de o parte se teme de el, pe de altă parte îl dorește profund, într-o manieră aproape tulburătoare. Vi s-a întâmplat în viața reală să simțiți ceva asemănător față de un concert – dorință și teamă în același timp?
Trebuie să vă spun adevărul: tocmai acest concert de Ceaikovski e foarte special pentru mine! L-am ascultat prima oară când aveam nouă ani, interpretat de David Oistrah, și imediat mi-am spus că e preferatul meu. Dar l-am studiat destul de târziu, nu l-am cântat în concerte, în audiții sau la concursurile internaționale la care am participat. Parcă așteptam ceva. Am avut întotdeauna sentimentul că urma să se întâmple ceva special în privința lui.
Și atunci mi-a ieșit în cale Radu Mihăileanu. În film, lui Anne-Marie Jacquet îi e frică să nu-l cânte mai puțin bine decât mama ei, și ea violonistă. Vă dați seama ce paralelă cu viața mea? În poveste, mama ei murise, în realitate și mie mi se întâmplase același lucru. Trăiește în umbra mamei sale, o muziciană pe care o respectă enorm. După ce a apărut filmul, zece ani am fost invitată să cânt numai Concertul lui Ceaikovski. Ceea ce m-a făcut foarte fericită, pentru că în sfârșit îl eliberam din mine și din fantasmele mele! Era scris în univers să prilejuiască ceva absolut extraordinar. De-aia e meseria mea excepțională!
Să vorbim și despre transgresarea genurilor, la care știu că țineți foarte mult: pe albumul Gypsic din 2010 aduceți o fibră balcanică unor piese clasice, precum și unele influențe etiopiene. Sunteți puternic ancorată în muzica clasică, dar explorați cu poftă.
Așa e. Cel dintâi motiv e admirația mea enormă pentru muzicienii cu pregătire clasică – ca Ibrahim Maalouf, cu care am fost colegă la Conservator, sau ca Chilly Gonzales, pianistul de pe albumul Gypsic –, dar care la un moment dat s-au hotărât s-o ia pe altă cale și să-și creeze o altă identitate muzicală. Așa că mă duc la ei și le spun pur și simplu că vreau să colaborăm.
Acești artiști au o mare deschidere, improvizează. În muzica clasică, improvizația e ultimul lucru la care te gândești, pentru că depinzi de partitură – aici ai un punct, acolo intră pianul, dincolo e un diminuendo –, iar uneori riști să te duci prea în detaliu. Pe când improvizația îți permite să cauți, să mergi mai departe în încercarea de a afla cine ești, de fapt, ca muzician. Lucru foarte benefic pentru libertatea mea muzicală și ritmică. Aș mai adăuga și că muzica jazz e singura care mă surprinde. Ascult jazz la radio și imediat mă destind.
Totuși, nu e imposibil să improvizezi în muzica clasică.
Nu, deloc. Muzicienii din perioada barocă improvizau, existau variații într-un cadru dat. De-aia merge Bach atât de bine cu jazzul. Dar de când frecventez muzicieni care nu fac decât să improvizeze, am observat că le e foarte greu să facă mișcarea inversă, spre o partitură de muzică clasică. Sunt la fel de terorizați ca și noi când trebuie să improvizăm. E o adevărată gimnastică. Una foarte formatoare și care în cele din urmă te ajută să-ți definești mai bine cadrul de interpretare.
Vorbeați mai devreme despre latura maternă. Chiar aveam de gând să vă întreb dacă v-a schimbat maternitatea ca muziciană.
Mă iertați, dar aici o să vă răspund serios și foarte neașteptat: maternitatea m-a făcut mult mai eficientă. Cum nu mai am timp, fac într-o oră de studiu cât făceam înainte în trei. Am o capacitate de concentrare mult mai bine dezvoltată. Altminteri, nu s-a schimbat mare lucru.
Mai mult m-au schimbat studenții mei. De trei ani sunt profesoară la Conservatorul din Paris, unde lucrez cu tineri de cel mai înalt nivel. Ceea ce mă obligă să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri, să găsesc chei ca să-i ajut. E ușor să judeci, să spui unde nu e bine, dar cum faci ca să îmbunătățești? Trebuie să vin cu soluții, deci caut mult. Predatul îmi dă de gândit și mă face să simt că evoluez.
Apropo de transmitere, ați simțit vreodată în muzică un fel de limbă maternă?
Vedeți, mama era cântăreață, deci încă din pântecul ei, eu am auzit muzica, am simțit vibrațiile. Nu-mi amintesc să fi vrut vreodată să fac altceva decât muzică.
Cântați și cu sora dumneavoastră, Deborah Nemțanu, la rândul ei concertmaestru al Orchestrei de Cameră din Paris. Ce se întâmplă pe scenă, sau în studio, atunci când cânți cu cineva atât de apropiat? Se ajunge altfel la simbioză, la unitate?
Se întâmplă că, atunci când înregistrăm în studio și imediat după ne ascultăm, nu mai știm cine ce a cântat. Deși avem sonorități foarte diferite, e incredibil cum se amestecă atunci când cântăm împreună! Sau poate nu e, de vreme ce-o facem de când aveam cinci ani.
Păcat numai că repertoriul pentru două viori e destul de restrâns. Altfel, chiar e ceva unic să cânți cu sora ta: nu mai ai atât de mult de muncă și poți să mergi mai departe în interpretare, să ajungi mai repede la chestiuni de subtilitate, de respirație, de nuanță. Noi nu avem nevoie să ne spunem: „Știi ceva, hai să reluăm a treizecea măsură!“ Dacă am greșit, ne oprim și reluăm pur și simplu. Iar pe plan sonor și ritmic există o alchimie particulară.
Ați copilărit la Bordeaux. Un oraș pe care și eu, într-o vreme, îl numeam „cuib“. Ce amintiri vă leagă de el?
Îmi dau lacrimile la întrebarea asta, pentru că e un oraș excepțional. Făceam între una și trei ore cu mașina până în Spania sau în Țara Bascilor, unde mi-am petrecut multe vacanțe, sau până la ocean, sau până în Pirinei. Există acolo și o minunată sală de spectacole – Grand Théâtre –, unde cânta mama și unde am copilărit și eu, însoțind-o la repetiții. Îmi aduc aminte și de Conservator, unde preda tata și unde am făcut primele cursuri de solfegiu. Au loc o mulțime de festivaluri care leagă vinul de muzică, în château-uri, pentru că bordelezii adoră muzica.
Problema cu Bordeaux este că e cam sudul nordului și nordul sudului. Nu știu dacă ați simțit, dar nu e sudic până la capăt, are totuși ceva foarte burghez. Însă dincolo de asta, e un oraș călduros.
Așadar, născută și crescută în Franța, dar din părinți români și, din partea tatălui, cu origini evreiești. E un melting pot identitar. Unde vă sunt rădăcinile?
Sunt născută în Franța, gândesc și visez în franceză, mă consider europeană, dar rădăcinile mi le simt românești. Am fost crescută de părinți români, iar atât bunicii materni, cât și cei paterni veneau foarte des în vizită la Bordeaux. Mâncam românește, vorbeam românește și, de fiecare dată când vin în țară, am sentimentul că mă întorc acasă. E acolo ceva care mă cheamă.
Și mi se pare că publicul român e deosebit de cultivat. Chiar dacă ar fi nevoie de mai multă susținere politică pentru ca muzica clasică să rămână o artă majoră, publicul român încă ascultă foarte atent. Când cânt pe scenele din România, simt cum se degajă o energie particulară.
Care e cuvântul dumneavoastră preferat în limba română?
„Minunat“! Pentru că e foarte vocalic, un cuvânt care cântă: i-u-a. Minunat! Fonetic, e plăcut la rostire, la auzire – un cuvânt foarte dulce și tandru. Când spui „minunat“, parcă se face lumină.
Imaginea reprezentativă: © Lyodoh Kaneko
