„Înainte de toate: comunitatea“ – a zis aseară Chris Simion-Mercurian ca un prolog înaintea spectacolului lui Ștefan Lupu 5 + 3 = 9. Asta-mi place cel mai mult la Teatrul Grivița 53: speranța care nu moare, energia care nu se epuizează în pofida tuturor greutăților. Dacă din nimic se poate face un teatru cu clădire cu tot într-un cartier al Bucureștiului, nici măcar cel mai elegant, atunci într-adevăr se poate totul.
Spectacolul sondează chiar această viață grea. Dansatorii regizați de Ștefan Lupu ne prezintă o poveste bazată-structurată mai ales pe cancerul lui Chris Simion: apare iubirea dintre ea și soțul ei, Tiberiu (un actor chiar îi spune numele), medicii cu mănuși roșii, durerea, suferința, dialogurile dintre ei, groparii, îngerul morții (într-o robă de sub care apare actrița-dansatoarea care o interpretează pe Chris, Mara Tătar – o scenă memorabilă) și construcția care nu se mai termină.
Toată trupa e extraordinară, toți fac un efort remarcabil, toți joacă multiple roluri. Unele scene, cum e cea a groparilor, îmi par prea lungi, iar ironia care se reflectă chiar în titlu năpădește totul de la suferință la sponsori, dar pot înțelege asta. Poate ar fi fost de dorit o structură mai clară, dar dacă asta e un fel de manifest al Teatrului Grivița 53, atunci asta va fi teatrul: o instituție de artă provocatoare, outcast, inedită.
Să-i urăm noroc!
Foto © Darius Geambazu
