Tinerelul tuns pierdut la tâmple și la ceafă se așază la masa de cafenea, în dreapta mea. M-a abordat cu vreo patru luni în urmă, chiar în timp ce mă chinuiam să închei o tură împrejurul unui „gymground“ – o adunătură de fiare grosolane și pe jumătate paradite, plombată între două blocuri. De fapt, abia îmi mai târam picioarele și gâfâiam ca Dustin Moskovitz într-o criză de astm. Habar n-am dacă Moskovitz suferă de astm, dar mi s-a tot spus că aduc la mutră cu antreprenorul digital. Cam aici se oprește însă orice asemănare. Căci eu nu sunt decât un modest tele-detepist, rutinier de click & drag în photoshop, la un butic de producție publicitară cu lucrări parcă tot mai pe sponci în ultima vreme. Și n-am absolut nicio ambiție în de-alde online-ului, o temniță labirintică cât hăul, cârmuită de găști cabalistice. Singura mea dorință imediată are de-a face cu offline-ul. Mi-am pus în cap să dau jos burta în falduri, pe care mi-am întreținut-o compulsiv cu Alpha Protocol în rețea, spy flicks pe netflix, pungi cu doritos și un sixpack de bere zilnic.
– De când alergați? m-a întrebat individul.
Apoi s-a prezentat scurt:
– Mugur.
Pe moment, n-am înțeles întrebarea. M-am uitat la ceas și mi-am ras cu palma sudoarea care mi se scurgea de pe bărbie ca o torențială pe un burlan. Mi-era jenă că gâfâiam nașpa, da’ i-am bălmăjit un soi de răspuns.
– Zic așa, în general… a făcut celălalt.
– De vreo două săptămâni, mai puțin în weekend și… când n-am chef.
Apoi m-am prezentat și eu. Din reflex, cu ID-ul de chat și avatar: Luc@Che. Mugur și-a potrivit pașii cu ai mei, țopăind pe loc.
– Și doar… așa puteți alerga? m-a chestionat individul, cam sfidător.
În stânga mea, se așază la masă celălalt tip, intrat mai târziu în poveste: Clement. Tuns la fel de pierdut la ceafă ca și partenerul lui, dar grizonant la tâmple. Are un surâs mucalit care virează scurt de la Bond la Carmichael și invers. Privesc pe sub gene, și simt o mușcătură de invidie, cuplul pe care l-am botezat în gând Mu-cles – un criptonim la fel de (ne)potrivit precum Mugur și Clement. Eu am 31 de ani, și mă pot lăuda, ca mascul, doar cu o calviție care mi se tot lățește din frunte spre creștet aidoma petei de igrasie din spălătoria blocului în care stau; și, bineînțeles, cu burta care, după câteva luni de târșâială gâfâită de jur împrejurul fierătaniilor, continuă să-mi umple cu rulouri cărnoase cel mai fain tricou al meu, unu’ negru cu inscripția „forever changing my cyberID“.
Mugur atacă abrupt subiectul:
– Am avea o treabă cu tine.
– Pentru mâine, pe la prânz, completează Clement.
– …
Aș vrea să-i întreb ceva, îmi stă pe limbă, dar nu-mi găsesc cuvintele. Și chiar dacă le-aș găsi, nu mi-ar ieși din gâtlejul prea ocupat cu bocăneli panicate de inimă.
– Nu-i vreun „trandafir purpuriu“. Și nu te trimitem, brambura, să scotocești după graalul graiurilor, îmi explică cam în doi peri Clement.
– Sau să furi vulturul de bronz din vârful steagului napoleonian, adaugă și Mugur.
– Sau de pe monumentul din Zalău, completează iar Clement… În fine, ai prins ideea.
Nu, n-am prins-o. Nu-s la curent cu trimiterile obscure pe care le fac Mu-cles.
– Dar ar fi interesant să știm – să știi și tu – cât poți să alergi. De repede, de mult…
– E o chestie… pe alergare? bâigui eu, cu stomacul chircit în coșul pieptului.
Zișii Mugur și Clement se privesc scurt.
– Nu, e o chestie pe intrat într-o bancă, mă pune în temă tinerelul. Ai avea de transmis un mesaj scurt managerului de-acolo, un… client al nostru mai vechi. Și de livrat ceva unei anume funcționare de la ghișeu. Și de cărat de-acolo repejor.
– Dacă ai însă o fugă sprințară, poți să profiți de ea după ce ieși, intervine mucalit celălalt.
Apoi Mugur îmi strecoară ceva, viperește, pe sub meniul de pe masă. Pipăi pe sub cartonul plastifiat și extrag, cât poate de discret, ceva-ul: un plic brun, din material reciclat.
– Pentru deranj. Ne vedem mâine dimineață, la prima oră, cu pachetul și detaliile.
Afară începe să se întunece deja. Sunt în stradă și nu-mi dau seama când au trecut atâtea ore. Nici de ce mă simt atât de stors de vlagă. Am un soi de lehamite în mine, ba și o amorțeală ciudată în brațul stâng… O iau spre metrou, pe bulevard. Ar fi trebuit să viermuiască de tot felul de matracuci și pițifelnici la ora asta, dar nu-i nici țipenie. Aud doar un soi de tocănit, imprecis și dezordonat, nu știu de unde vine. Arunc o privire de jur împrejur: bulevardul se-ntinde pustiu, ca-n lockdown, până hăt. Înaintez pe lângă magazinul etajat, cu obloanele trase pentru reamenajări sau vreo preluare. Fațada multimedia se aprinde brusc, când ajung în dreptul ei, într-o canonadă publicitară. Mă opresc năucit în fața proiecțiilor zgomotoase. Deodată, niște litere fluide și solare cresc din mic în mare și rămân o vreme pe ecran, cât să apuc să le citesc:
„Ți-ai dorit vreodată să fii Yi Sun-sin?
(Yi Sun-sin a fost un amiral coreean din timpul dinastiei Joseon. Se spune că ar fi alergat zeci de kilometri fără oprire pentru a-l înștiința cât mai repede pe regele Coreei despre atacul iminent al trupelor japoneze. Astfel a reușit să preîntâmpine vărsarea de sânge și să câștige bătălia împotriva inamicilor niponi.)“
Scrisul se închide încet în negru. Apoi, monitorul uriaș explodează într-un tehno-rush hipnotic, care pompează în mine adrenalină. O fată cu pantaloni în culoarea oului de rață și părul roșu carmin fuge ca turbată printre mașini, prin tuneluri, peste poduri, pe trotuare-furnicar, se izbește de trecători, dărâmă totul în drum.
– Parcă are o soră veterinară sau ceva de genul.
– Mda, în Keld, Anglia.
– Interesant… Poate fi utilă.
Scrisul cade cu forța unui meteorit pe ecran: „Franka aleargă continuu douăzeci de minute. Vrea să salveze viața iubitului ei cu orice preț.“ La un moment dat, montajul alert e scurtcircuitat de un noise vizual, din care se încheagă o secvență nouă. Mă văd brusc pe mine, de sus și-n diagonală, ca printr-un obiectiv de supraveghere: obez, holbându-mă cu gura căscată, în sus, spre plasmă. Mă las pe vine, prefăcându-mă că-mi leg niște șireturi imaginare la tenișii slip-on. Luc@Che de pe ecran își leagă și el șireturile pe care nu le are. Pe deasupra imaginii, un scris semi-transparent traversează plasma pe orizontală: „Tu cât poți să alergi, băi, Luc@Che?“ În marginea plasmei, mai apare cineva. Un tip cu hanorac și glugă trasă până la jumătatea feței se îndreaptă țintit spre proiecția mea, cu mișcări agile și mușchii încordați. Are niște bascheții cu talpă rigidă care tocăne – dinspre ecran și de pe trotuarul cu pavelele romboidale pe care stau. Mă rotesc încet și îl văd, pe bune, pe individul cu hanorac. Se apropie de mine, cu umerii aduși în față. Mă smulg din loc gâtuit de spaimă, mă opintesc la drum, încep să târșâi a fugă, da’ îmi simt genunchii moi și picioarele mi se mișcă parcă în ralanti. Inima, în schimb, îmi galopează. Hanoracul mă ajunge rapid din urmă. E în dreptul meu deja; îi arunc, în lateral, o privire îngrozită. Nu-i zăresc chipul sub glugă, dar urmăritorul pare că nici nu mă bagă în seamă. Mă depășește în trombă. Aleargă tot mai iute, în câteva clipe e deja un punct din zare și dispare brusc, de parcă ar fi căzut în hăul de la marginea unui pământ plat.
– Nu o să țină la fugă!
– Da’ se descurcă pe role-playing. Și se pierde în mulțime, un nimeni „invizibil“…
– Trebuie să mai scape de burtă. Cum reacționează la lebede negre?
Simt deodată o mână rece și solzoasă pe gamba stângă. Mă poticnesc și cad în patru labe. Un vagabond trențăros, ciucit în marginea trotuarului, mi-a înhățat glezna, ca într-o cătușă, între degetele lui smolite.
– Băi, forrest, cum fugi tu? Fuga tre’ să fie cu inima, nu cu frica! bălmăjește sperietoarea străzii dintr-o gură știrbă.
Îmi smucesc piciorul, strofocându-mă să scap din strânsoare.
Mă trezesc lac, pe canapeaua din garsonieră. Îmi simt glezna stângă înfășurată în cearșaful făcut ghemotoc și năclăit de sudoare. Și brațul stâng, pe care mi l-am prins sub burtă, e complet înțepenit. Mă ridic în capul oaselor, îmi clănțăne maxilarele, cred că mi-am mușcat și limba, și tremur ca ditamai piftia. Aprind lumina, nu înțeleg ce dracu’ se întâmplă. Sper să nu mă ia febra sau ceva… Mă uit prin cameră, toate-s la locul lor. Pe biroul colțar, lângă laptopul pe care l-am lăsat în stand-by, e plicul brun, din hârtie reciclată. Răscrăcănat și gol. Îmi amintesc brusc de Magda. Și de plecarea mea.
Luc@Che așteaptă la poarta de îmbarcare 14. De îndată ce a fost chemat la micul birou din Pipera și managerul i-a întins un plic brun, doldora cu cinci salarii compensatorii în bancnote mari, Luc@Che i-a anunțat pe toți că voia să plece la soră-sa, în Anglia, pentru o perioadă „sabatică“. Toți însemnau cei doi deja foști colegi, cu care se conversa mai mult pe zoom, și vreo trei tovarăși cu care, noaptea, juca Alpha Protocol în rețea. Abia pe urmă i-a dat de veste și Magdei că-i cade pe cap. Cu o eficiență de care nu se știa în stare, Luc@Che și-a cumpărat bilet pentru cursa Heathrow, a plătit online trenul Londra-Leeds și a rezervat un loc în autocarul care urma să-l ducă în sătucul Keld, unde soră-sa îngrijea animalele de fermă ale consătenilor, împreună cu bărbat-său și fetița lor, Linda. Cele cinci salarii compensatorii i se păreau suficiente pentru deplasarea dus și un sejur cu o durată incertă în countryside-ul englezesc. Lângă el, pe bancheta din vinilin, se așază un puștan slăbănog, cu o chică care-i acoperă jumătate de față. Băiatul își trage trolerul vișiniu lângă genunchii osoși și dă play la smartphone.
– Frate, cum le aleargă ăsta…! comentează admirativ puștanul, pentru sine.
– Cine? se bagă-n vorbă Luc@Che.
Proba olimpică de 100 de metri, transmisă în direct, are delay și întreruperi de sunet.
– Un italian, Marcell Jacobs. Mamă, ce gonadă are-n el…! fibrilează din nou puștanul.
– Ți-ar plăcea și ție… să alergi așa? întreabă Luc@Che, cam într-o doară.
Din smartphone-ul în play, se aud lătrăturile entuziasmate ale comentatorului. Puștanul se întoarce și își bombează pieptul, astfel încât Luc@Che să-i poată citi mesajul imprimat pe tricoul negru: „fly like an eagle. parkour like mugur.“
– Io-s Mugur. Și fac… am făcut parkour. Mi-am bulit nasol un genunchi.
Băiatul îl privește pe sub bretonul lățos care-i atinge jumătatea nasului și adaugă cu un glas înfundat:
– Cum e să ai diabet și Alzheimer și să crăpi singură în casă? Dac-aș fi putut să mai alerg măcar pe sfert așa, aș fi ajuns la timp, cu insulina, la bunică-mea…
Luca@Che tace stingherit. Își mută privirea înmuiată la panoul pe care sunt afișate zborurile. Parcurge lista destinațiilor și știe precis ce are de făcut.
Imagine: © Matthew Steaffens
