Suntem o țară ciudată și avem scriitorii pe care îi merităm. Și se vede chestia asta în temele pe care literații noștri le aleg în exercițiul funcției. Toată lumea vrea să scrie despre artă, adevăr, dragoste, moarte. Nimeni nu mai vrea să scrie despre frizerii[1].
Cred totuși că, în medie, drumul scriitorului îl duce mai frecvent la frizerie decât la cimitir sau pe culmi noi ale adevărului sau ale dragostei. Poate chiar mai mult decât se tunde omul obișnuit, pentru că scriitorii sunt narcisiști – merg să semneze cărți pentru fani asudați, merg la TVR Cultural să vorbească, se perindă pe la lansări de carte ale prietenilor, tre’ să arate uman. Sigur, mai chelești, te mai tunde nevasta, dar e și asta o poveste, nu? Rutina tunsului acasă. De ce a dispărut oare rutina din scris, dar ne dă bovarismul afară din pagină și din social media?
Mie vizitele la frizerie mi se par fascinante. Am avut experiențe mai interesante intelectual, mai demne de pus pe foaie cu frizeriile decât cu totalitatea băuturilor, drogurilor, gumelor turbo, flirturilor sau vrăjelilor. Mi se pare fascinant să merg la tuns pentru că e un fel de exercițiu de încredere, un fel de BDSM al oprobriului public. Mergi și te pui în mâinile unui om, să facă ce știe cu tine. Ai încredere. Eșecul poate să însemne moarte socială, o să fii umilit în fața cunoscuților. Tu poți bineînțeles să dai indicații, să fii genul ăla de client, să îl asasinezi pe omul ăla cu sugestii și doleanțe – scurt în părți și la spate, pierdut, vreau să arăt ca Cristiano Ronaldo nu ca Băsescu, vă rog. Dar până la urmă altul face și tu îți dai cu părerea, ceea ce e foarte românesc, motiv pentru care mă mir că nu scrie mai multă lume despre asta.
Eu am început să conștientizez treaba asta cu tunsul undeva prin gimnaziu. Când eram mai mic aveam treabă cu dinozaurii, nu prea mă interesa că părul arată cumva sau altcumva, aveau alții timp să-și facă griji pentru mine și pentru păr. Să fie pieptănat, să stea aranjat, școala e totuși un mecanism de condiționare socială și freza e parte din corpul social. Cred că prima dată când mi-am dat seama de statutul instituțional al frizeriei, statut care merită luat în serios a fost când mi-am dat seama că mă tundeam la ciufulici. Pardon, CiUFOlici[2], frizeria de copii cu scaune în formă de căluți și mașini se reinventase în cheie burgheză, cu un extraterestru de plexiglas lipit pe firmă. Nu mai țin minte exact vârsta dar țin minte că eram dus la pachet cu frati-miu care avea câțiva ani, deci eu nu puteam să am mai mult de 12. Era scump pentru vremea aia, încă erau anii ’90, dar era un fel de soluție de avarie pentru părinții care intraseră deja în avans în occidentul burghez și erau dispuși să facă un șpagat financiar ca să nu-i taie ei din greșeală urechile odraslei acasă. În orice caz, m-am trezit ca Neo când realizează brusc că se află în Matrix. De ce mă tundeam eu la frizeria de copii? Ce, eu mai eram de mașinuțe și căluți? Nici nu încăpeam pe alea, eram gras de mic, mă puneau în scaun normal, de adult. Aia a fost clipa în care s-a terminat povestea de dragoste cu ciUFOlicii și au început căutările.
Familia mea se mutase recent în Tei din Titan și geografia urbană îmi era încă neclară. În Titan aveam Complexul. La Complex aveai tot ce îți trebuie – magazin, sală de calculatoare și frizerie. Nu mă tunsesem niciodată la frizeria de la Complex dar aveam colegi care o frecventau în timp ce eu judecam condițiile sanitare. Acum o regretam de la distanță. În Tei aveam un SCM Igiena la un parter de bloc, pe lângă parcul Circului. Acest Igiena a fost soluția de avarie multă vreme, până m-am mutat de acasă. Când n-aveam unde să mă tund, ăla era locul. Pe pereți erau poze profi cu freze impresionante: stil George Michael ’86, Leo DiCaprio ’99 ba chiar și un fel de Johnny Bravo bizar, cu o pieptănătură de bosozoku[3] a cărei geometrie non-euclidiană se susținea în față doar cu rugăciuni și cantități industriale de fixativ. Oamenii care tundeau acolo nu erau capabili de frezele alea. Știam și atunci, cu atât mai mult sunt conștient azi. Ce-ar fi făcut dacă venea un băiat de pe stradă și cerea să fie tuns ca într-una din poze? Nu cred că ar fi intrat în panică, nu prea părea că-i interesează. Ar fi ridicat din umeri. Am mers, sporadic ani de zile la acea frizerie. De-a lungul vremii, în ciuda schimbărilor de personal, locul a rămas același. Oamenii care tundeau păreau interschimbabili. Frizerițe transferate cu lehamite din jumătatea cealaltă a SCM Igiena, cea care era salon și unde aveau acces doar doamnele, într-un exemplu clar al apartheidului de gen[4]. Sau varii arhetipuri de frizeri bătrâni mucaliți – cel chel-bec dar care tunde bine, cel încet, cel care tunde cum vrea el nu cum vrei tu etc. Era o atmosferă constantă de cooperativă de producție iar eu – care-mi cristalizasem deja un fel de ethos liberal tras la tigaie cu niște Cațavencu – nu prea aveam răbdare de asta. Doream servicii.
Nici nu știam de ce servicii o să am parte. Am început să merg cu taică-miu la o frizerie cu ștaif, pe Calea Victoriei. El mergea acolo din facultate, se știa cu frizerul bine, îl tundea din tinerețile ambilor. Frizeria era lângă unul dintre marile hoteluri de bulevard, era tot parte din cooperativa Igiena dar era altă mâncare de pește. Era mult mai curată și mai cu pretenții decât Igiena mea locală dar era tot cam la fel din punct de vedere al dotărilor sau prețurilor. Frizeriile cu prețuri ridicole, unde frizerul tatuat te servește cu whiskey single malt, „ca între băieți“, nu se inventaseră încă. Și frizerii erau încă cei vechi, încă pe tipologii. Doar că aici era de fapt elementul care făcea toată diferența. Tipologia de la frizeria asta de bulevard era cea de frizer-agent, frizerul securist care asemenea chelnerului-securist este astăzi o specie pe cale de dispariție. Frizerul securist (încă) e o reminescență comunistă, un profesionist taciturn, de obicei prezent prin locații centrale unde veneau burjuii și străinii. Îmi e neclar dacă rolul frizerului-securist era doar „să dea bine“ – uite ce frizeri înalți, slabi și cu ochi albaștri avem în România, tovarășe! – sau și să scrie note informative la final de tură. Cu siguranță, frizerul securist nu face vreun pas pentru a-și clarifica statutul în fața clienților. Asta deși și clientul și agentul știu prea bine că securitatea s-a dus și serviciile moderne au metode moderne, nu le trebuie surse între frizeri sau chelneri. Frizerul securist avea (are?) o pasiune pentru brice, loțiune de masaj pentru scalp și un aparat bizar, un fel de motor vibrator care se prinde pe exteriorul mâinii frizerului cu arcuri și face tot capul clientului să zornăie de parcă e plin cu șaibe[5]. Ce mă enerva însă la frizeria cu ștaif e că nu aparțineam de cineva, nu aveam și eu omul meu la tuns. De obicei îl acompaniam pe taică-miu, care mergea la propriul frizer-securist din tinerețe iar eu nimeream la cine mai era disponibil dintre băieți. Or când nu te știi – poate chiar ești certat – cu frizerul, ajungi tuns cum o fi, cum o ieși, și asta nu-mi convenea.
Oricum eram mai roaccer așa că am hotărât o vreme să nu mă mai tund, să-mi las plete. O mare greșeală. Nu doar că părul meu are tendința să facă bucle după o anumită lungime și arătam ca un pudel rotofei dar cum nici nu mă sinchiseam cu tot felul de șampoane speciale și alte chestii de rutină curly girl hair băteam mai mult spre freză Dan Alexe decât hair-power Cristi Minculescu[6]. Dar cum mă consideram intelectual, ținteam o freză cărtăresciană. Așa că-mi lăsam părul să crească pentru un look de je m’en fiche și băgam spaima în frizeri când mergeam de două ori pe an să mă tund. Au fost vremuri haotice. Băsescu era la putere, eu eram la facultate și părul meu nu arăta două luni la fel. Nu-mi amintesc multe din vremurile alea dar știu sigur că-mi făcusem un fel de sistem. Mergeam să mă tund în alt loc de fiecare dată și lăsam frizerii să facă ce vor din părul meu. Cumva toți mă tundeau cam la fel, lucru care mă lăsa dezamăgit, dar nu mă mâhnea destul cât să intervin cu indicații. Soarta mea era în mâinile fiecărui frizer, făceam un leap of faith. Din când în când frecventam frizeria de bulevard sau Igiena-ul local dar tunsul își pierduse importanța pentru mine. Aveam treburi mai importante de făcut, cărți de citit, chestii de scris.
Fast Forward spre momentul când am plecat din țară și am experimentat lumea largă a tunsului. Tunsul cu flacără la o frizerie turcească în Utrecht. Tunsul programatic, stil Deutsche Bahn în timpul unei conferințe la Kiel – 35 de euro pentru 20 de minute, eficiență nemțească. Tunsul cu studenți, soluția de avarie în Suedia unde am locuit câțiva ani și unde lăsai 50 de euro pe puțin la frizeria serioasă, ba mai încercau să și facă conversație cu tine într-o limbă care avea tupeu să-i zică frizeriei salong[7]. Studenții te tundeau la jumătate de preț dar nu garantau că iese ce trebuie, lucru care oricum nu mă deranja deoarece încă o ardeam rebel. Nu în ultimul rând tunsul de l’étranger, în România de Crăciun și Paște.
Când m-am întors în țară în 2017, România părea schimbată fundamental și asta includea serviciile de frizerie. O nouă generație de frizeri, mulți școliți pe vase de croazieră sau prin străinătate reinventaseră tunsul în București, transformat brusc în oraș bogat. Imobiliarele au stors încetul cu încetul SCM Igiena, care a trebuit să se adapteze sau să moară[8]. În schimb au apărut băieții cu barbă. Nu mă refer doar la clienți, că sunt și eu unul dintre clienții bărboși care plătesc în plus ca să li se tundă părul de pe față. Mă refer la frizeri. Frizerul-bombardier e cumva evoluția naturală a frizerului-securist. Are același talent de a ți se băga pe sub piele în încercarea perpetuă de a te fideliza, cine știe, poate chiar de a face o vânzare rapidă de ulei de barbă sau de șampon beton cu miros de bărbat, nu de verbină. Îți oferă un păhărel de tărie, echivalentul unui întăritor, un strop de curaj – „da men, știu că mă frec cu prohabul de umărul tău, da’ heteronormativ că nu sunt gay“, „da știu că stau cu mâinile în părul tău dar atingerile tandre și umede sunt parte din servicii“. Excesul de masculinitate, tricouri mulate și testosteron acționând ca un fel de zonă tampon între cine ești acum și cine te poate face să fii băiatul ăsta cu foarfecile. Pentru că tunsul, mai ales tunsul de fițe e un fel de tichie de mărgăritar, care adesea necesită tot felul de produse, loțiuni și unguente, toate redenumite brutal cu nume „hard“: Mountain, Ice storm, Leather Musk, Eternal. La o frizerie arăbească pe lângă Obor nu mi-a oferit nimeni whiskey dar frizerul m-a asigurat că-mi poate rezolva „problema cu barba“, că are vopsea de barbă de toate nuanțele. Barbă roșcată am, dar nu știam că e o problemă. La o frizerie centrală nu m-a întrebat nimeni de barbă dar m-am lăsat pe mâna frizerului și m-a tuns ca pe Richard Spencer[9] de eram cuprins constant de o frică ideologică, nu puteam să ridic mâna să chem taxiul pe stradă. Am fost să mă tund la o frizerie cotată prost pentru un articol Vice și mi s-a dus vestea o vreme printre frizeri[10] așa că m-am întors la soluția de avarie, Igiena. Acolo știam că nu citea nimeni Vice, poate Pro Patria.
Problemele au apărut odată cu pandemia, când ne-am tuns cu toți acasă. Eram în carantină, mutat undeva la țară ca să nu mă urc pe pereți când am hotărât prima dată să mă tund zero. În ciuda serviciilor de frizură oferite pro bono de prietena mea, am hotărât să mă joc cu soarta, să merg mai departe, să văd cum aș arăta chel. Arătam ca o bilă. O bilă skinhead. A fost ultima dată când m-am tuns zero.
Dar experiența tunsului singur m-a făcut să apreciez un pic mai mult aspectele ritualice ale tunsului. Noi nu avem o cultură a barber shop-ului cum au americanii. Avem oameni ca taică-miu care se tund la același om de o viață, avem oameni pentru care nu contează frizerul cât freza și oameni pentru care nu contează nimic sau care se tund acasă. Pentru că, până la urmă tunsul e o ecuație de ego, intimitate și încredere. Când mergi la frizer nu doar că te pui în mâinile unui străin și te bazezi pe el pentru cum o să arăți. Dar o faci într-un cadru intim, în care te aștepți să te înțeleagă, să-ți simtă nesiguranțele, să te facă nu doar prezentabil dar să-ți afirme existența. Tunsul pentru mulți e afirmare de gen, reglaj fin al personaului public pe care vrem să-l proiectăm.
Și mai apoi începem să chelim. Eu sunt încă norocos, mă apropii de 40 de ani și n-am progresat prea mult pe drumul auto defrișării geriatrice. Dar observ această nesiguranță la prietenii din jur. Whispers of a nameless fear, vorba poetului. Se vorbește despre căderea părului ca despre încălzirea globală sau despre prăbușirea sistemelor democratice. E inevitabil, da, dar cum poate fi încetinită, cum poate fi acoperită, ce rol are Turcia în salvarea noastră? De-aia am hotărât să iau în sfârșit serios povestea asta cu tunsul. Pentru afirmarea celor din jur am hotărât să-mi găsesc eu frizerul pereche. Să arăt că, la fel cum poți găsi dragostea adevărată pe platforme de dating, poți găsi frizerul adevărat pe Mero. Aproape de casă, la preț rezonabil, preferabil om ok. Și pentru o vreme părea că l-am găsit. Undeva la Șincai, o frizerie ecumenică lângă biserică. Loc micuț, fără fițe, fără whiskey, doar tunsoare rapidă la preț moderat. Frizerul meu era un băiat tânăr, tatuat cu o săgeată neagră pe braț. Am intrat la idei. Oare mă tunde Noua Dreaptă? L-am întrebat ce semnifică săgeata, a zis că nimic, că așa i-a plăcut lui. Tânăr ce să-i ceri. Colegii de salon erau șeful, care era cam antivaccinist dar așa, moderat, ca tot românul, și un băiat tăcut care freca tot timpul pe telefon. Am intrat în vorbă cu ei, ne-am cunoscut cu bune și cu rele – unul avea copii și nevastă, altul era pătimaș cu pariurile, al treilea nu vorbea, stătea pe TikTok. Dar era OK, cu toții avem defecte. Simțeam și eu că mi-am găsit casa, frizeria mea.
Apoi șeful a zis că închide și se angajează la alt salon. Îi dublase chiria proprietarul locației, nu mai era combinație. Peste frizeria mea venise tăvălugul imobiliarelor Bucureștene și a noii economii românești. Acum în locul frizeriei e un magazin de vaping. Lângă, în locul aprozarului de parter de bloc s-a deschis un IFN, practic un birou de cămătărie legală. Orașul își bărbierește afacerile neproductive, una câte una până ne vom îngropa cu toții în păcănele și farmacii.
M-am refugiat întâi în brațele religiei. Anume, m-am tuns la o frizerie unde frizerul, un băiat tânăr și cam nesigur pe sine, tocmai se pocăise. Am vorbit mult despre credință, despre meseria de frizer și atmosfera din frizerii și, bizar, despre GTA 6. Nu știam că e voie cu jocuri la pocăiți. Pocăitul meu părea o făclie de speranță în căutarea Adevărului, eram pregătit să mă dedic scalp și suflet. Doar că ajuns acasă, când i-am povestit partenerei mele că m-a tuns un băiat religios a zis „a, de-aia te-a tuns ca la biserică?“
De câteva luni mă tunde o tipă[11]. A fost o întâmplare fericită. Aveam nevoie urgentă să mă tund și frizeria cea mai apropiată de casă, în linie dreaptă, e una ținută de două fete și un băiat. Mă simt woke când merg acolo, nu doar pentru că încurajez antreprenoriatul feminin cât pentru că lipsește aura asta de masculinitate performativă pe care au căpătat-o frizeriile de când tunsul e treabă serioasă. Nu vorbește nimeni de pariuri, nu face nimeni caterincă proastă, nu-ți oferă nimeni whiskey când intri, maxim un pahar cu apă. Prețurile sunt măricele dar unde nu sunt în Bucureștiul de azi? Frizerița mea e o tipă tânără, tunsă hip. Eu îi zic (în gând) emoloaica tomboy. Colega ei are dreaduri și niște following în lumea tunsului, din câte îmi dau eu seama. Folosesc sticle de sprayat cu Wonder Woman, produsele de păr pentru bărbați pe care le folosesc sunt la genul ăla de recipiente în care de obicei vin pudrele proteice sau suplimentele alimentare. Pe un perete e un fel de poster 3D care zice (traduc liber) „A fost o dată o fată care a vrut să-și deschidă o frizerie. Fata aia eram eu. Sfârșit.“ Clienții sunt mulți și tineri. Poate, la fel ca mine, oameni care-și caută propria nișă departe de atmosfera obosită de vestiar a frizeriilor comune. Poate doar oameni foarte migăloși care știu exact ce vor ca freză. Pentru că eu n-am văzut atât de multă migală la niciuna din frizeriile pe care le-am frecventat în atâția ani de viață. Nici de la frizeri dar nici de la clienți. Sunt oameni care vin cu poze, care negociază la milimetru barba de mustață, care pierd minute bune examinând produsul final. Oameni care vor precizie. Poate că asta e de fapt transformarea post-decembristă a României. Am trecut de la frizerul-muncitor și frizerul-securist la frizeri macho și frizerițe artiste. Tranziția de la moduri de producție ale conformismului prin tunsori regulamentare la hiper-individualizare sau afirmare ritualică a machismului prin freză reflectă tranziția românească dinspre sărăcia vizibilă la sărăcia invizibilă, mascată cu o prezentare grijulie a sinelui. Drumul meu a fost însă unul invers, dinspre „nu mă interesează cum arăt“, prin „trebuie să mă tund că arăt ca un babuin“ și înspre „trebuie să mă tund că am trecut în calendar“. Poate într-o zi, voi ajunge la „nu trebuie să mă tund, că nu mai am ce“. Până atunci sau până la următoarea revoluție imobiliară, cred că mi-am găsit unde să mă tund într-un oraș scump, plin de frizerii.
Și cred că e și o paralelă chinuită de trasat aici, între drumul prin viață din frizerie în frizerie și drumul literar al scriitorului, autorului, culturistului în general. Acuma, să ne înțelegem, experiența mea în ale tunsului e una asumat și total masculină. Cu riscul de a o da în „de ce iubim femeile“ nu știu cum arată lumea nebuloasă, soft în nuanțe de pastel și blond-satin a salonului-coafor[12]. N-am avut acces. Și când am ajuns în saloane unisex am fost automat repartizat la băiatul de serviciu. Cred însă că e un grad de universalism în felul în care ne tundem, care transcende genul, unul comparabil cu felul în care scriem și citim. Pornim toți tunși castron, ca la școală, cu aceleași lecturi regulamentare. Experimentăm cu freze noi, ne căutăm stilul nostru. Unii poate îl găsesc, alții rămân cu căutarea. Din cei care îl găsesc, unii rămân cu el toată viața – poate le stă bine, poate s-au convins ei că le stă bine. Alții schimbă stiluri continuu până încărunțesc și materia primă (capilară) se subțiază. Poate chelesc. Poate le stă mai bine cu chelie. Poate luptă pentru fiecare fir de păr, cu fraze, pardon, freze din ce în ce mai elaborate. Într-un final, ce rămâne în urmă după fiecare e o imagine, cea pe care o pun cei rămași, pierduți (la spate) la necrolog sau pe cruce. Ziceam că să te lași pe mâna unui frizer e un exercițiu de încredere. Poate cel mai amuzant lucru în drumul nostru din frizerie în frizerie și din carte în carte e că murim. Și după moarte, cineva – altcineva pentru marea majoritate care nu și-au trecut poza și frizerul în testament – alege poza care ne reprezintă și, implicit, frizerul care ne-a petrecut drumul spre eternitate. Abia asta solicitare, apăsare și stres.
Toată lumea vrea să scrie despre artă, adevăr, dragoste și moarte, nimeni nu vrea să scrie despre frizerii. Și chiar când te apuci să scrii despre frizerii tot la artă, adevăr și moarte ajungi. Suntem o țară ciudată și avem scriitorii pe care îi merităm.
[1] Există bineînțeles și excepții. Un prieten a scris despre cum, după ce i-a atras atenția frizerului să-l tundă într-un anumit fel la sprâncene, acum frizerul îi reamintește că „n-a uitat“, de fiecare dată când se tunde. În mod paradoxal prietenul scriitor mi-a spus de cel puțin trei ori povestea. A uitat.
[2] https://www.youtube.com/watch?v=bkLCS9-J4z4
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/B%C5%8Ds%C5%8Dzoku
[4] Peste ani, am văzut un domn rubensian, pesemne un director din ministerele dimprejur, făcându-și manichiura-pedichiura la frizeria de pe Victoriei menționată mai jos în text. Mi s-a părut un exemplu mai puternic de triumf al progresismului și abolirii standardelor de gen decât toate Pride-urile la un loc.
[5] Am presupus că scula respectivă e un instrument de tortură kaghebistă reutilizat în arta tunsului după tăieri bugetare la ministerul adevărului dar – peste ani – mi-a explicat un băiat tatuat că de fapt e o sculă americană clasică, de barber shop. Pesemne, frizerul securist, ca James Bond, e international man of frizerii.
[6]Am abandonat look-ul de roaccer și pentru că era bătaie mare de cap. E incredibil cât timp și bani ori tre’ să investești uneori ca să arăți nespălat, dar într-un fel cool.
[7] Suedezii ar putea să le dea lecții de pragmatism lingvistic și nemților. Când au importat, à la mode, unele cuvinte din franceză – restaurant, balcon, salon – și-au dat seama că nu pot pronunța acel foarte franțuzesc și nazal un, /-ɔ̃/, final. Nicio problemă! Dacă -ng se aude, -ng se scrie. Așa am ajuns cu restaurang, balcong, salong în suedeza modernă.
[8] Igiena de cartier era încă în siguranță atunci, acum mai puțin. În schimb frizeria de Victoriei a devenit Igiena Heritage adică a crescut prețurile și a vândut jumătate din spațiu unei pizzerii. Pizza e proastă dar e plin de străini.
[9] Un nazist american. Știu că astăzi trebuie să specifici care dar pe vremea aia știam doar unul.
[10] Lucram pe la Victoriei, mâncam o șaormă din mers și un băiat tatuat ieșise dintr-un garaj și tot striga după mine să vin la el că mă frezează. Între gura plină și sentimentul că-s catcalled ca pe șantier nu m-am dus să văd ce vrea. Peste câteva zile mi-am dat seama că băiatul nu-mi făcea avansuri, era frizer, citise articolul din Vice, iar garajul era frizerie.
[11] Clubul sportiv unde merg avea la rândul său frizerie dar e un pic prea mult pentru mine, trebuie să treci prin fața frizeriei ca să ajungi la vestiare. Una e să te vezi cu frizerul o dată pe lună, alta e să te vezi de mai multe ori pe săptămână, să se uite ăla la tine că ești netuns, nebărbierit. Prea multă fidelitate strică.
[12] Nu m-ar deranja să aflu. Dacă tunsul e ca scrisul, ar fi un fel de scăpare din frizeria lui Platon. Merge un Cărtărescu sau un David Foster Wallace din când în când dar dacă toate romanele ar fi construite pe calapod brodernist, m-aș lăsa de citit și m-aș apuca de croșetat.
Imagine reprezentativă: Ilya Bolotowsky, In the Barber Shop, 1934
