Mă uit de multe ori la repetițiile cu O scrisoare pierdută, la cum îl face pe Ștefan Bănică să scoată tot ce e mai bun în el, așa cum mă uit la Muti cum se întreține cu corul ca membrii lui să înțeleagă de ce nu trebuie să urle în Trubadurul.
Un mare maestru e și un mare pedagog. Îl văd și pe Muti mai strict, mai acru câteodată în alte videouri, probabil și Ciulei a avut momentele sale mai aprige. În esență însă a fost și asta: un om care a știut să-i vrăjească pe colegii lui.
Un scriitor nu trebuie să aibă șarm neapărat, deși în ziua de azi nu strică. Dar noi stăm în fața calculatorului și încercăm să ne mânăm singuri leii interiori. Dacă ne certăm, asta e. Un regizor trebuie să-i mâne și pe leii exteriori.
Clody Berthola, Rodica Tapalagă, Valeria Seciu, Mariana Mihuț, Gina Patrichi, Anna Széles, András Csiky, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Petrică Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu – lista poate continua la nesfârșit. Au fost mari actori care au devenit și mai mari datorită acestui vrăjitor care s-a numit Liviu Ciulei.
Pădurea spânzuraților, Doamne, ce capodoperă! Trebuie văzut filmul ca să-ți dai seama ce carte e. Lumea ternă și pasională a lui Rebreanu o poți înțelege mai bine cu Ciulei, cu toate că filmul lui este un film adevărat, nu vreo ilustrație.
Nu cred că acum nu avem o generație de aur, doar că ea este mai dispersată. Dar cu siguranță că Liviu Ciulei a fost într-adevăr un membru al generației de aur de atunci. O generație care se păstrează în amintirea noastră pentru totdeauna.
Ce este un regizor? Ideal vorbind, este un tip inteligent și carismatic care știe ce se va întâmpla pe scenă pentru că știe ce se întâmplă în lume. Care poate fi și un excelent actor și un excelent scenograf – Ciulei a fost și una, și alta.
Cine a fost el? A fost Liviu Ciulei, care astăzi ar împlini 100 de ani. Astăzi împlinește, pardon.
Imagine reprezentativă: The Boston Globe
