În monografia sa magistrală, Lucian Raicu pornește de la observația următoare: „Vocația de romancier are la Rebreanu îndreptățiri lăuntrice, fiind numai superficial rezultatul dobândirii, prin muncă tenace și stăruitoare aplicație la obiect, a unei desăvârșite îndemânări profesionale.“ (Cf. Lucian Raicu: Liviu Rebreanu. Editura pentru Literatură, 1967, p. 9) Îmi permit să mă duc chiar mai departe și să susțin că Rebreanu este un scriitor tipic minoritar. Probabil că însuși locul lui din canonul literar românesc i se datorează acestui aspect.
Ce înțeleg prin asta? Vreau să spun că Rebreanu s-a socializat în Monarhia Austro-Ungară întocmai ca mine în România. El, conform actelor monarhiei, s-a născut în Felsőilosva, Szolnok-Doboka vármegye, adică într-un județ al Regatului Ungar. Fiind din 1885, a primit probabil „în plină figură“ idealurile unioniste în care fierbea tot românul din Transilvania, cu atât mai mult cu cât tatăl lui a fost învățător, adică unul din „intelectualii Unirii“.
Un minoritar se consideră a fi mereu în pericol de extincție: dacă am desena o imagine, aceasta l-ar arăta cu armele ridicate ca să-și protejeze identitatea și limba lui. „Trebuie să muncești de două ori cât un român“, mi s-a spus în copilărie: sentimentul, mai mult, porunca aceasta trebuie să-l fi urmărit și pe Liviu Rebreanu.
Bunicii mei erau monarhiști prin moștenire: limba lor era plină de germanisme, dar tolerau puțin spre deloc ca un maghiar să folosească „românisme“. Limba lui Rebreanu este lucrată și pentru că este o limbă considerată a fi în pericol. Nu contează câtuși de puțin că s-a mutat apoi la București: sentimentul acesta al pericolului care pândește limba lui probabil că l-a urmărit până la moarte.
Monarhia era o lume plicticoasă, dar ordonată – asta sugerează toate memoriile, romanele și eseurile scrise despre ea de la Stefan Zweig la Joseph Roth și de la Broch la Magris. Cred că Rebreanu, absolvent al unei școli de ofițeri, era și mai ordonat. Fotografiile sale ne arată un om elegant, mereu proaspăt ras. Munca lui, despre care nu vreau să zic că n-a izvorât din interior, a fost susținută și de acest efort burghez și monarhic.
Și-atunci oare prin ce se deosebește el de Slavici sau Agârbiceanu, ardeleni și minoritari ca și el? Cred că se deosebește prin conștiința lui scriitoricească și prin talentul lui enorm. Pentru mine, acesta din urmă e un „jucător“ dintr-un meci strâns în care adversarul este viziunea „românească“ asupra lumii, ceea ce înseamnă în cazul românilor ardeleni de atunci viziunea victimei năpăstuite.
Bunăoară, cred că firea „apolinică“ a scriitorului, cel educat de tatăl său, cel ordonat și cuminte, această fire dorea deci ca Pădurea spânzuraților să fie romanul unui român adevărat, care se sacrifică pentru țara lui adevărată împotriva țării lui de origine care îl pune să lupte împotriva semenilor lui. Dimpotrivă, romanul a ieșit total altfel, cu un Apostol Bologa care „se pomeneşte (literalmente: acesta e termenul) transformat sufleteşte“, așa cum scrie Nicolae Manolescu în excelentul capitol consacrat lui Rebreanu din Arca lui Noe (vezi ediția de la Gramar, 1998, p. 163). Bologa nu e deci un erou consecvent, care se pregătește de jertfă: la început, e un prostănac slugarnic care încearcă rezistența ștreangului la execuția lui Svoboda. Firea dionisiacă, răspunzătoare de talent și învolburări, intervine deci în mintea și sufletul scriitorului care dedică romanul „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în anul 1917“. Dacă am dreptate – și sunt convins de asta –, atunci fenomenul reprezintă victoria talentului asupra construcției scriitoricești.
Dar temele lui Rebreanu sunt totuși teme minoritare: moartea unui soldat român în primul război mondial, când el luptă în armata austro-ungară, respectiv marea răscoală a neamului său din 1907 și epopeea țăranului din Ardeal. Pentru că oricum am analiza Ion, el e totuși un țăran român și nu există pe lumea asta minoritar „adevărat“ care ar scrie despre „alții“, bunăoară, să închine un roman conților unguri.
Firește, asta e doar un conspect și doar o perspectivă. Pentru cei care nu au ghicit încă, o să le spun că alături de Mateiu și Ștefan Bănulescu, Rebreanu este scriitorul meu român preferat. Nu e vorba, deci, despre o încercare de a-l minimaliza, ci de una de a-l înțelege.
Imagine reprezentativă © Franz Hecht
