Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan (o biografie în versuri)[i] propune o relație transferențială imaginată și construită de la zero. Biografia celebrului scriitor american nu funcționează ca simplă reconstrucție documentară într-o cercetare literară – Andrei Mocuța nu „scrie despre“ Richard Brautigan –, ci ca scenă de introiecție așezată intertextual. Figura tutelară a lui Brautigan se prezentifică în scriitura lui Andrei Mocuța prin lipsă: versurile recuperează un traiect de compensație și o poziție paternă de care Brautigan nu s-a putut bucura niciodată. Biografii săi afirmă că fiul și tatăl s-au întâlnit doar de două ori pe parcursul vieții, în vreme ce Bernard Brautigan nici nu știa că ar avea vreun fiu, fiind nevoie, prin urmare, de sinuciderea lui Richard (1984) pentru ca primul să devină conștient de existența sa. Andrei Mocuța țintește să recupereze tocmai ceea ce Richard Brautigan nu a avut niciodată sugerând ceea ce ar fi putut să fie. În termenii psihanalizei lacaniene, ceea ce se recuperează este pe de-o parte lipsa unui „Nume al Tatălui“ absent, pe de altă parte lipsa iubirilor autentice cu femeile din viața sa. Eul liric al lui Andrei Mocuța îl transformă pe Richard Brautigan într-un alter ego spectral, prin intermediul căruia poate clădi un volum memorabil și al memoriei dintre rânduri, dintre poeme, operând ca un vast teatru al dorinței ce devine, într-un final, actantă în poezie.
În lipsa unui „Nume al Tatălui“ de care să se agațe și care să îi asigure o identitate stabilă în interiorul ordinii simbolice, Brautigan se apropie de figuri paterne împrumutate din literatură – Hemingway și Apollinaire. Poem târziu pentru un tată care nu a fost (p. 107) reprezintă centrul traumatic al întregului volum: „Bernard Brautigan nu a știut cǎ are un fiu/ pânǎ când bǎiatul crescuse deja ca un copac în spatele casei/ când era întrebat de prieteni/ Richard ridica din umeri ca și cum tatǎl lui/ ar fi fost un zvon/ un nume pe un bilet cǎzut din cer/ unii oameni/ sunt continente separate chiar și atunci/ când trǎiesc pe aceeași hartǎ la fel cum/ unii taţi te cresc cu dragostea lor iar altora le crești tu/ acea parte pierdutǎ/ ca sǎ nu devii la rândul tǎu un om care pleacǎ/ înainte ca/ cineva sǎ te strige pe nume.“ Tatăl biologic există doar ca nume gol, ca zvon, ca absență textuală în scriitura existențială a fiului, iar ceea ce ar trebui să semnifice o transmisiune pe linie paternă, se înlocuiește cu o parte pierdută – pierderea ce se lasă moștenire în locul unei functionalități paterne. Totodată, din punct de vedere psihanalitic, tatăl, ferment al nevrozei și al isteriei – așa cum este teoretizat de către Freud prin elaborările sale ce fac apel la mit: Oedip, Moise, Totem și tabu – este cel care asigură o dialectizare legăturii originare (și patologice adeseori) între mamă și copil prin interzicerea incestului și impunerea unei/ unor legi și restricții. În consecință, absența tatălui sau a ceea ce ar putea însemna mărcile sale poate declanșa psihoza structurală a unor subiecți. În 1955, la vârsta de 20 de ani, Brautigan este, de altfel, diagnosticat cu schizofrenie paranoidă și depresie clinică, fiind tratat prin terapie electroconvulsivantă în 12 etape. Jacques Lacan propune, în 1953, un termen pentru a desemna semnificantul funcției paterne – le Nom-du-père/ „Numele tatălui“, o metaforă cu efect simbolic, un operator, căci el contribuie în mod crucial la structurarea psihică prin limbaj, cu condiția ca subiectul să știe să se „servească“ de ea.
La fel ca pentru Freud, tatăl nu este în învățământul lui Lacan doar persoana concretă, ci mai ales funcția simbolică ce introduce copilul în limbaj, în lege și în ordinea socială. „Numele Tatălui“ reprezintă semnificantul fundamental care stabilizează identitatea subiectului și îl separă de haosul cererii materne și de fragmentarea imaginară. Explicația lui Lacan este următoarea: „Ipoteza inconștientului, subliniază Freud, este ceva care nu poate exista decât dacă Numele tatălui este presupus. A presupune Numele tatălui înseamnă, desigur, Dumnezeu. În acest sens, psihanaliza, dacă reușește, dovedește că la Numele tatălui se poate renunța. Se poate renunța la el cu condiția de a se folosi de el.“[ii] Ca atare, volumul lui Andrei Mocuța ar trebui citit, dintr-o perspectivă lacaniană, ca o elegie in absentia a unui Nume al Tatălui ce se ratează la fiecare întâlnire, de care nu se poate servi. Nu există întâlnire biografică care să suplinească lipsa tatălui, cel puțin nu în universul poetic al lui Andrei Mocuța. Carența simbolică originară rămâne și se perpetuează în succesiunea de iubiri eșuate, episoade boeme încheiate cu succes în arest, excese alcoolice, gesturi ultra-excentrice chiar și în sânul comunităților literare în care se străduiește să se integreze (și care ar avea, desigur, rolul de a compensa paternitatea defectuoasă). Toate aceste momente ratate traduc, în biografia psiho-afectivă imaginată de Andrei Mocuța, efectul unei fisuri inaugurale în relația lui Brautigan cu funcția paternă. Un alt exemplu: în poemul Tigrul din cabina telefonicǎ (pp. 15-16), subiectul se manifestă scandalos pentru a exista simbolic în ochii autorității și pentru a umple, derizoriu, golul din discurs lăsat de tată. Totodată, versurile reproduc scenarii ale abandonului, iar poliția, azilul, instituțiile psihiatrice se devoalează ca substitute diforme ale autorității paterne. Numai că ele nu oferă recunoaștere, ci diagnostic și pedeapsă: „știu cǎ nu ţi-ai pierdut minţile/ cu totul/ atunci când ai aruncat cu pietre/ în secţia de poliţie/ și ai spart toate geamurile/ aveai doar inima frântǎ/ și nevoie/ de puţinǎ atenţie/ da știu/ cǎ nu ești schizofrenic/ așa cum te-au diagnosticat/ și cǎ nu de un psihiatru aveai tu/ nevoie atunci/ ci de cineva care sǎ te iubeascǎ/ așa cum inima ta mare/ de poet/ o cerea/ te-au închis într-o celulǎ/ pentru perturbarea liniștii publice/ și te-ai învârtit toatǎ noaptea/ ca un leu în cușcǎ/ sau un tigru într-o cabinǎ telefonicǎ/ deși tu nu erai/ decât un copil neajutorat/ a fost prima oarǎ/ când te-ai gândit cu adevǎrat/ sǎ te sinucizi/ te-au ţinut închis douǎ luni/ și pe deasupra/ ai mai primit și o amendǎ de 25 $/ pe care nu aveai de unde/ s-o plǎtești/ și totuși/ în tot acel timp/ fiecare poem pe care l-ai scris/ a fost despre Linda/ dar imaginea ei/ a început sǎ ţi se șteargǎ/ puţin câte puţin/ din memorie/ cu fiecare șoc electric/ pe care creierul tǎu l-a primit/ în timp ce te ţineau legat de pat/ azilul de nebuni nu e un loc/ pentru poeţii ca tine/ Richard/ și nu e nimic în neregulǎ cu tine/ trebuie doar sǎ-i faci/ pe ceilalţi/ sǎ înţeleagǎ asta.“
Urmând schema acestei discontinuități afective și pe fondul traumelor nerezolvate și actualizate din copilărie, ce produc fractură mnemonică și chiar atomizare, relațiile cu femeile pun în scenă același tipar al pierderilor originare. Richard Brautigan caută în iubire ceea ce nu poate simboliza structural. Tocmai din acest motiv, femeile din volum nu sunt niciodată doar iubite – celelalte jumătăți dintr-un cuplu –, ele devin puncte de sprijin ontologic (ceea ce, în psihanaliza lacaniană, numim „puncte de capiton“), iar despărțirile capătă mereu intensitate catastrofală. Când Marcia pleacă lăsând ceasul pe noptieră, nu se destramă doar un cuplu, ci însăși iluzia unei consistențe identitare. Neputând răspunde cu iubire autentică la iubire, „Richard/ devenea sufocant/ atunci când femeile/ începeau/ sǎ-l iubeascǎ“ (Ceasul, p. 42). Mai mult, în fiecare „iubire“ repetată, se repetă și angoasa pierderii sau a ștergerii proprii: o repetare mortiferă, traducând pulsiunea de moarte și alegând moartea în final, adică sinuciderea ca fugă definitivă de pulsiunea de moarte. Tema centrală a volumului redă, prin urmare, un raport nestatornic și imposibil de fixat dintre iubire și identitate, o dorință care nu se consolidează în subiect. Linda Webster, Marcia, Akiko, Sherry, Ginger devin variațiuni ale aceluiași obiect absent sau șters încă de dinainte de a se constitui simbolic ca pierdut, cu o dimensiune spectrală pentru Richard, deși ele ca atare pot funcționa ca motoare vremelnice de inspirație în scriitură („supleanțe“ în termenii psihanalizei lacaniene). Revelator în harta libidinală a volumului este poemul Și atunci („poezia/ vine uneori din viteza/ cu care o femeie/ îţi trece/ prin viaţă“ – p. 43), având în vedere certitudinea cu care afirmă că dorința nu se hrănește din posesia persoanei presupus iubite, ci din dispariția ei. Obiectul iubit trebuie să se șteargă pentru ca limba poetică să înceapă să se scrie. Iubirea, în perspectivă lacaniană, presupune a oferi ceea ce nu avem cuiva care nu vrea acest lucru – «L’amour, c’est donner ce qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en veut pas»[iii]. Iubirea ca răspuns implică deci „a nu avea“, căci pentru Lacan „a avea“ implică sărbătoare[iv], nu iubire. De asemenea, în învățământul său tardiv, Lacan introduce existența zidului între o femeie și un bărbat, făcând apel la existența zidului în scriitura iubirii în limba franceză veche: un am(o)ur ce ar conține în structura sa un mur (amour = iubire, dragoste; mur = zid). E vorba despre un zid al eșecului, al limbajului și al neconcordanței de castrare și de juisare între parteneri, ce îngreunează un raport de dorință. A ști ceea ce partenerul își dorește cu adevărat e mereu de domeniul hazardului și al surprizei, mai mult, poate chiar al dezacordului. Iar această discordanță se verifică exact și în poemul Linda Webster Blues (2), unde Linda păstrează poemele dedicate ei, însă în același timp le rescrie înlocuind numele lui Brautigan cu cel al soțului abuziv. Semnificantul iubirii este deturnat, relocat, confiscat de o nouă înscriere simbolică, iar când cei doi se reîntâlnesc, Brautigan nu o mai recunoaște. Pe de altă parte, în înșiruirea eșecurilor în iubire, Japonia ocupă în volum un rol aproape fantasmatic. Akiko, spațiul japonez și expresia „daijōbu“ („totul e în regulă“ – poemul de la pp. 98-99) funcționează ca un pansament simbolic peste angoasa nelipsită a subiectului.
În deficitul unei funcții paterne care să interzică sau să legifereze, relațiile masculine de prietenie alunecă inevitabil în rivalitate și resentiment (ca în Coprolit sau Zbor deasupra oceanului care scuipǎ înapoi), context în care eul liric se erijează în vocea demiurgică ce mângâie cu adresări directe, tandre, de amiciție în surdină, șirul de nefericiri ce se abat asupra acestei existențe reimaginate și rescrise: „cât de penibil/ marele poet Brautigan/ identificat/ după o ciupercă în zona genitală“ (p. 9), „știu că nu ți-ai pierdut mințile“, „știu că nu ești schizofrenic“ (p. 15). Andrei Mocuța refuză metaforizarea excesivă și se lasă prins într-un ton confesiv care creează impresia unei spontaneități totale, cu scopul de a situa umorul de partea stranietății și a absurdului. Identificarea cadavrului după „un herpes pe capul penisului“ (Un corp străin, pp. 9-10) introduce încă de la primul poem dimensiunea metapoetică a volumului: autorul ca o voce sau ca un medium manipulant care îl acompaniază retroactiv pe Richard Brautigan. Iar formula aceasta se păstrează până la finalul volumului (poemul Sfârșitul, pp. 110-111), reluând ciclic și pilduitor ideea de fragmentare interioară atât de specifică lui Brautigan: „așa aratǎ uneori sfârșitul: dragostea/ munca/ zilele mǎrunte/ viața unui om/ toate egale pe podea fǎrǎ ierarhie/ fǎrǎ drept la apel.“ În definitiv, poezia nu anulează fragmentarea, ci o fixează și o conservă în jocurile sale serioase de limbaj, unde chiar și ironia sfârșitului sinucigaș al lui Brautigan este foarte serioasă, de-a dreptul tulburătoare.
[i] Editura Tracus Arte, București, 2026.
[ii] Traducere personală din J. Lacan, Le Séminaire, Livre XXII, Le sinthome, ed. Seuil, Paris, 2005, p. 136: « L’hypothèse de l’Inconscient, Freud le souligne, c’est quelque chose qui ne peut tenir qu’à supposer le Nom-du-Père. Supposer le Nom-du-Père, certes, c’est Dieu. C’est en ça que la psychanalyse, de réussir, prouve que le Nom-du-Père on peut aussi bien s’en passer. On peut aussi bien s’en passer à condition de s’en servir. »
[iii] Referințe în întregul Seminar XX, Encore, 1972-1973.
[iv] Cele două formulări semnificative sunt următoarele: « L’amour, c’est donner ce qu’on n’a pas et on ne peut aimer qu’à se faire n’ayant pas, même s’il on l’a. (…) L’amour comme réponse implique le domaine du non-avoir. Donner ce que l’on a c’est la fête, ce n’est pas l’amour… » (Le séminaire, livre VIII, Le Transfert, Seuil, Paris, 2001, p. 419).
