„Ce-ai lua cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa ții niște cursuri?“
„Dacă nu cer prea mult“ de Marin Sorescu
Există scriitori pe care îi admir și există scriitori la masa cărora mă așez din când în când, ca și cum aș merge în vizită la un vechi prieten. Pentru mine, Marin Sorescu face parte din cea de-a doua categorie.
L-am descoperit copil fiind, împreună cu alți copii ca mine, într-un manual de limba română. Era unul dintre autorii pe care îi citeam pentru că trebuia. Nu-mi amintesc lecția, nici exercițiile, dar îmi amintesc precis zâmbetul pe care l-a lăsat în urmă. De asemenea, îmi amintesc că a rămas acolo, undeva, în mintea mea, un nume pe care aveam să-l regăsesc mai târziu.
L-am regăsit, în adolescență, când a sosit însoțit de „Dumneata“. Poezia a săpat în pasiunea mea pentru stafii, moroi și alte creaturi ciudate, care mă fascinau. Mi se păreau mie, pe vremuri, rebele, în sensul că nu acceptau nicicum felul ciudat în care merge lumea, adică spre un final clar și cum se spune azi, foarte la modă, predictibil. Moartea adică, la moarte mă refer.
Cred că atunci am avut pentru prima dată sentimentul acela rar că un scriitor mă înțelege. Nu mă cunoștea, nu știa cine sunt, cred. Dar înțelegea întrebările pe care nici eu nu știam încă să le formulez. Eram o adolescentă rebelă, convinsă că lumea nu funcționează așa cum ar trebui și, mai ales, că aproape nimeni nu vede asta. Aproape nimeni. Dar surpriză, Sorescu vedea.
Anii au trecut și, cum se întâmplă cu lucrurile importante, lumea s-a întors din nou cu capul în jos. Astăzi mă întâlnesc cu el la masa poeziilor și a textelor pentru copii. Cine ar fi crezut? Eu, cea care îi căuta stafiile și moroii, mă opresc acum asupra poveștilor în care copilăria își pune coatele pe masă și râde sănătos. Apoi mă întorc, inevitabil, la întrebarea lui atât de bine pusă: unde fugim de-acasă?
Am cărțile lui așezate într-un loc anume din bibliotecă. Nu pentru că ar da bine acolo, ci pentru că mă îndrept des spre ele. Le caut când încep să mă iau prea în serios și le caut atunci când nu exist. Există autori care îmi oferă răspunsuri, dar Sorescu îmi oferă ceva mult mai valoros, libertatea de a pune întrebările altfel. Îmi place să cred că, dacă nu este o lipsă de respect, îi pot spune simplu Marin. Simt că îmi permite această apropiere.
Marin se joacă. Se joacă cu jovialitatea mea, cu lumina și cu întunericul din mine. Îmi mută gravitatea dintr-un buzunar în altul și, fără să-mi dau seama, mă face să râd exact când sunt pregătită să devin solemnă. Apoi mă oprește din râs și mă lasă singură în fața unei întrebări care nu mai are nimic amuzant. Puțini scriitori reușesc să facă asta.
Marin Sorescu nu a fost doar un poet extraordinar. A fost? Este, bineînțeles că este. De asemenea, este un artist care a înțeles că umorul și melancolia nu sunt dușmani, sunt frați care au învățat să locuiască în aceeași casă și să-și împartă jucăriile. Se mai împing din când în când, ba chiar își mai arată colții ascuțiți, dar în final se înțeleg.
Eu mă întorc mereu acolo, la masa lui, cu bucuria copilului care l-a întâlnit pe Marin într-un manual, cu neliniștea adolescentei care căuta stafii și cu liniștea adultului care încă se întreabă, alături de el, unde fugim de-acasă?
Totuși, unde?
Imagine: Marin Sorescu, Autoportret
