Japonia rămâne o țară a contrastelor. Aici s-au născut samuraii, gata să își facă harakiri pentru a-și spăla onoarea, dar tot de aici vine simbolul florii de cireș, gingășie și efemeritate, la fel de vechi ca Muntele Fuji. Într-o insulă unde piloții kamikaze mureau cu sutele în Al Doilea Război Mondial, unde în anii ʼ70 celebrul scriitor Yukio Mishima își făcea seppuku pe o clădire guvernamentală într-o sinucidere rituală – în aceeași Japonie au apărut în 2011 site-urile cu bunicuțe de închiriat, unele pentru a avea grijă de nepoți care nu erau ai lor, altele ca să joace rolul unor rude la nunți sau petreceri familiale, sau pur și simplu pentru a oferi sfaturi.
„Cine nu are bătrâni să-și cumpere“, sună o vorbă de pe la noi. Însă bunica lui Kyo nu e nici blândă, nici înțeleaptă. Nu e deloc ușor să te înțelegi cu ea. Sau să o înțelegi. Aflăm povestea bătrânei Ayako, proprietara cafenelei Ever rest din Onomichi, un orășel de coastă din prefectura Hiroshima din Sunetul apei, un roman care n-a fost publicat niciodată, al unui autor ficțional pe nume Hibiki, personaj enigmatic în căutarea căruia pornește Flo, naratoarea unei cărți într-o altă carte. Patru anotimpuri în Japonia, de Nick Bradley este pe alocuri naivă și ușor didacticistă, însă plină de empatie în analiza unor relații de familie, complicate de felul tipic nipon în care personajele ezită să își exprime deschis sentimentele. Iar totul se desfășoară lent, odată cu curgerea anotimpurilor, pe fundalul unei Japonii rurale, având frumusețea stampelor pictate de Hokusai.
Cu un stil apropiat de cel al lui Haruki Murakami, Bradley surprinde atmosfera patriarhală a unui orășel japonez, atât de diferit de furnicarul omenesc al marilor orașe, ca Tokio sau Osaka, încât pare din altă lume. Una care trăiește după propriul timp și reguli statornicite de milenii, unde locuitorii pun preț pe tradiții, familie și comunitate. Nu sunt dependenți de tehnica modernă și prețuiesc rutina, armonizându-și viața cu ritmul unei naturi mereu în prefacere.
Flo Dunthorpe, vocea narativă, este o americană atipică. În loc să fie expansivă și frivolă ca majoritatea compatrioților ei, este serioasă și introvertită. Îi e greu să se implice într-o relație, nu vorbește despre trăirile sale, ba chiar are momente când o încearcă gânduri întunecate. Ruptura de Yuki, prietenă și iubită, o debusolează, cariera de traducătoare îi este în impas, viața personală ajunge la o răscruce. Călătorind cu metroul prin Tokio, găsește o carte uitată într-un vagon și se pomenește prinsă în țesătura romanului Sunetul apei, unde Kyo și bunica lui sunt aduși împreună de soartă.
Kyo, care ratase intrarea la facultate, acum își vedea viitorul în culori sumbre. Considera că își dezamăgise mama, își făcuse de rușine profesorii și colegii, într-un cuvânt era un student-ronin, asemeni samurailor fără un senior în slujba căruia să își pună sabia. Pe măsură ce ajunge să o cunoască pe bunica lui, băiatul se descoperă pe sine. Începe să se întrebe ce își dorește cu adevărat în viață, oscilând între facultatea de medicină, alegerea mamei sale, și pasiunea pentru manga, benzile desenate japoneze, la care dovedește un talent ce ar putea deveni vocație. Își va găsi un aliat nebănuit în bunica lui, care-l va ajuta să urmeze calea inimii, nu a datoriei.
La rândul ei, Ayako – cu casa ei tradițională, grădina unde arțarul roșu japonez umbrește micul heleșteu în care înoată crapii koi, cu obiceiul de a pune o husă pe telefonul fix și refuzul de a lua unul mobil sau a instala în casă aer condiționat – nu e numai o bătrânică iubitoare de jazz. Ayako își duce zilele în umbra nefericirii, prizoniera unui trecut traumatizant, retrăind la nesfârșit consecințele unor decizii greșite pe care nu poate să le uite ori să și le ierte. Tăcerile ei, purtarea aspră, refuzul de a vorbi despre sine, ascund drame pe care nepotul le va descoperi în cele din urmă.
Deși își pierduse soțul într-o expediție pe masivul Tanigawa, Ayako nu renunță la dragostea ei pentru munte, fiind cât pe ce să piară ea însăși într-una dintre ascensiuni, când este surprinsă de o furtună. La fel ca Junko Tabei, prima femeie din lume care a escaladat Everestul la 16 mai 1975, bunica lui Kyo își urmărește cu tenacitate țelurile. În ciuda vârstei, continuă să urce zilnic până în vârful muntelui Onomichi, unde se află Senkoji, Templul celor o mie de lumini. Urmează întotdeauna Cărarea pisicilor, unde printre animalele orfane pe care le hrănește se află și motanul negru cu un singur ochi botezat Coltrane, după numele saxofonistului preferat.
Dacă moartea soțului, Kenzo, fusese un accident, Ayako se învinovățește pentru ce i s-a întâmplat fiului. Ca să-l țină departe de munte, îl împinsese fără voie spre o nouă pasiune. Devenit fotograf de război și bântuit de scenele de masacru la care fusese martor, Kenji își pune capăt zilelor, aruncându-se în vâltoarea apelor de pe un pod. Dar Ayako nu învățase din greșelile trecutului decât cum să le repete… După ce încearcă să controleze viața nepotului ei, înțelege, în al doisprezecelea ceas, un adevăr dureros: amestecul în destinul altora face mai mult rău decât bine. La început tensionată, relația dintre bunică și nepot se transformă cu timpul într-o afecțiune profundă, bazată pe înțelegere, respect și prețuire.
Povestea despre tainele trecutului și legături de familie este dublată în planul prezentului de o intrigă aproape polițistă, în care Flo pornește pe urmele celui care a scris romanul Sunetul apei, pentru a-i cere permisiunea să îl traducă. Căutarea unui autor ce se ascunde după un pseudonim și a unei edituri care nu mai există, s-a desființat după ce a scos acea singură carte, se transformă într-o imersiune în timpul unei Japonii ficționale, păstrătoare a valorilor și tradițiilor de odinioară. Cele două povești străbat în paralel cele patru anotimpuri, iar sfârșitul anului pune lucrurile în ordine, așa cum zăpada se așterne peste pământ, nivelând neregularitățile terenului.
Ayako și Kyo descoperă fiecare calea de urmat, iar Hibiki se dovedește a fi Tanikawa Kentaro, un scriitor ce locuiește în Onomichi și are un motan negru, sursa de inspirație pentru Coltrane. La fel ca personajele din Sunetul apei, Flo își regăsește încrederea în sine și drumul în viață, pe care nu-l pierduse, doar îl scăpase din vedere o clipă cât patru anotimpuri.
Ce-ar mai fi adăugat? În japoneză cuvântul pisică este neko, care înseamnă „copil dormind“. De altfel, afecțiunea pentru pisici a lui Nick Bradley transpare încă din primul său roman, The Cat and the City, apărut în 2020 și nominalizat la Dublin Literary Award (2021). În finalul cărții, oamenii sunt bine, pisicile la fel. Cu excepția lui Lily, rătăcită în Tokio, dar pe care Flo își păstrează speranța să o vadă întorcându-se într-o zi acasă.
Dar acesta poate fi subiectul unui alt volum.
