– Calendar, calendar, ia, da’ frumos calendar, zice bunelu’. Și-l pune pe perete.
Bate o țintă. Se simte mândru. N-a văzut el de astea poate mai niciodată, dar i-a plăcut ideea de calendar cu poza noastră de familie. Suntem toți acolo și, dintr-o întâmplare, și câțiva pe lângă, care nu au legătură de sânge cu noi. Dar nu dau rău în poză. Nu am putut niciodată să memorez numele unor oameni pe care bunelu’ mi-i arăta cu degetul. Îmi spunea câteva calități: unul care-i așa, altul care-i altfel. De bărbați zicea mai mult, de femei că erau femeile bărbaților. Și bunica la fel: „omu’ lu’ Vica, omu’ lu’ nașa.“
– Și tu, Nelu, ai să fii omul cuiva.
Calendarul s-a decolorat cu anii. Cred că n-ar fi fost rău dacă bunelu’ se ducea mai des la Aneni, la Foto-Video, să schimbe calendarul sau măcar să-l înnoiască, măcar o dată la cinci ani. Știu că, după un timp, s-au ros și din fețe. După, nici nu-mi mai puteam da seama cine și care era în poză. Fețele moșnegilor non-familie s-au ros primele. Nici bunelu’ nu mai știa cine era în ziua aceea. „Bunele, dar cine a făcut poza? Văd că toată lumea importantă este: Cleopatra, Alia, badea, mama… dar cine a făcut poza?“ „Întreabă și tu ceva mai ușor.“ Eu n-am mai întrebat nimic.
Calendarul a fost schimbat, după un timp, cu un calendar cu poza Cleopatrei, de la vreo cinci-șase ani. Var-mea – într-o iarbă necosită și în crocs-uri. Stătea în pirostrii și ori că apuca o păpădie și-i despărțea tulpina, cum am să fac eu de fiecare dată după ce suflu capul uneia, ori că doar trăgea dintr-un fir de iarbă, cum am să tot trag eu fără vreun motiv când mă voi sui pe toloacă. Nu știu. Dar o coroniță și o rochiță albastră sigur avea.
Cleopatra părea cea mai reușită din neam. La suflet, la chip, la tot. Dar calendarul era nemilos și-i sluțea fața, însă nu cum te-ai aștepta, ci în linii; niște diagonale trase cu pixul peste fața ei. Nu e de mirare, fața ei ocupa tot calendarul. Se și uita foarte interesant, cu o privire ghidușă, ca și cum te-ar fi privit de după o perdea, cât să vadă dacă o cauți. Niciodată n-am întrebat de ce anume poza aceea și de ce anume Cleopatra.
Tatăl fetei, nenea Vladic, a dăruit pe la neamuri câte unul: „Că – ia! – ce fată frumoasă am! Și voi nu uitați ce verișoară aveți.“ Noi n-o să uităm. Cam toată copilăria, când mă puneam la masă (sau când ne puneam la masă, mai corect) cartonul acela cu Cleopatra îmi stătea deasupra capului. Aș putea face vânt-n gură: bunelul o iubea mai tare decât pe noi. Însă de multe ori ne spunea că ne prețuiește cam egal. Totuși, cred că nu prea ne suferea pe niciunul. Dar nu prea avea unde fugi. Și ne servea cu ce avea, adică, prididea să pună umărul, era cot la cot cu noi la toate nebuniile. Chiar și acum o aud pe bunica sau pe mama, care îl întrebau cu toată seriozitatea dacă e în toate mințile. Ne jucam… nu știu dacă cu toți, că nu se nimerea să ne strângem nepoți grămadă simultan: unul era la Nisporeni, altul în Ialoveni. Încearcă și-i adună.
Bunelu’ își întindea brațele și: „Hai s’ te văd!“ Trebuia să-i bat palmele în ritm, iar el pe ale mele. Jocul se numea Ladușki, de la ladoni (palme, din rusă). Și începeam. Mai era și un cântec specific, dar acesta nu ne însoțea jocul. Mi se părea de nebuni. Și nici nu puteam să-l țin odată ce se întețea ritmul. Când bunelul, Grigore, nu mai reușea sau obosea – cum mă vedea mai concentrat – aștepta: și-mi organiza un lichi peste față, a glumă. Apoi, râsete până te rostogolești. Desigur, dădeam și eu înapoi. Mai tare. M-am învățat. Și, mai nou, nu mai așteptam să dea el primul. Organizam eu. Mă vedea tata cum mă izghesc și îmi spunea: „Ești doghitoc? De ce dai în bunelul tău?“ Și se izghea tata în mine. Rămâneam mut. Eu ce să-i zic? Să-i spun cine a început primul? Și ce mai contează cine a început, când nepotul se îndârjește la bunic? Usturimea din palme urma să se transfere pe una dintre urechi.
– Ho, Ion, că eu l-am învățat. Lasă băiatul în pace.
De fiecare dată mă scăpa. De fiecare dată, lângă bunelul, îmi trecea frica. Prindeam și curaj. Puteam să mă țin scai, dar până la un punct, când mă ardea încruntarea tatei. De ajungeam și la cea a bunicului, parcă îmi venea mai greu să răsuflu. Nu există nimic mai trist decât un bătrân care rămâne fără dispoziție, deși, de obicei, are buzunarele pline de bancuri și bomboane.
– Bunelule, dar ce ai?
Întrebam, ca un chiomb, ca și cum ar fi putut să-mi spună care-i treaba cu privirea lui prăpădită. Voi avea și eu aceeași expresie a feței peste ani, mult mai des. Voi începe să mă uit în gol, așa cum se uita și bunicul când îl găseam pe scaunul de afară. Privea, fără nicio vorbă, la grădină, deși nu avea cine știe ce drag de ea.
Calendarele, surprinzător, s-au înmulțit. Peste un timp, am să mai găsesc unul cu Cleopatra prin garaj. Am să-l las în aceeași cutie de unde l-am scos. Voi găsi un calendar similar cu frate-meu: stă în aceeași poziție ca și Cleopatra, în pirostrii, însă nu o să-mi pară prea vesel, ci mai degrabă pus cu de-a sila să facă poza. Frate-meu, mai blond decât unul vopsit, într-un tricou verde foarte mare care îi ascundea genunchii (se vede că și i-a acoperit), stătea, iarăși, în iarbă. Mă gândesc că era aceeași iarbă. Fiind amândoi de o vârstă, cred că au făcut o ședință foto dublă. Dar n-am dus niciodată gândul prea departe.
Nenea Vladic era cel cu idei ninunate. Deschidea noi perspective familiei, cum nu deschidea nici preotul din sat. Și preotul chiar credea în Dumnezeu. Și bunișorul îi plăcea, măsurabil în trei căldări de vin; litrul nu se purta. Vladic era primul dintre copii și, poate, și cel mai greu de monitorizat. Mereu ieșea din vorba bunicii. Cu bunelul parcă se înțelegea în majoritatea privințelor. De mic era descurcăreț. Găsea repede limbă comună chiar și cu cei care nu prea voiau să se aibă-n limbă cu el. Putea să-i vrăjească. Prindea-n cuvinte. Mai ales când ceilalți nu prea știau ce înseamnă acele cuvinte. Mergea înainte după propriul cap și nu prea-l interesa sfatul altora. Individualist din cap până-n talpă. Trăgea ce-i mai bun pentru el, pentru neam. Alții nu puteau cumpăra permisul de conducere. El cumpăra. Alții nu puteau vinde prin România. El vindea. Trăgea toți frații după el și încerca să-i aranjeze. Le găsea de lucru pe la el sau pe la alții.
Vladic nu putea fi înțeles până la capăt. Uneori era da, dar mai mult înclina spre nu. Gustai cu el neînțelesul. Nu se obosea să se explice. De aceea nici femeile nu se rețineau prea mult lângă el. Când ești cu una și cu toate, înseamnă că nu ești cu niciuna. I-a luat PRO TV-ul unui moșneag un interviu: îl întrebau despre relațiile dintre oameni. El zicea că, în tinerețe, dădea și prin sat, și la nevastă. Pe scurt, reușea peste tot. Iar baba lui: „Da, da, și prin sat, și pe la mine dovedea.“ A adăugat că, la vârsta lui, parcă ar mai fi în stare, dar mai degrabă ar bea un pahar de jin și s-ar culca. Într-o vreme, Vladic a ajuns cam la fel, însă a sărit peste prima etapă a moșneagului, cea din tinerețe. La el era direct: un pahar, un somn.
Făcea ce făcea, dar își bătea capul să-și clădească o afacere. Avea porniri de afacerist, atunci când afacerea sătească era urluiala, porcul, iar la CAP-uri se plătea, în loc de leafă, cu alimente. Dar Vladic răzbea. Călca pe capete.
Peste mai mulți ani, voi căuta pe naiba prin podul bunicilor și voi găsi calendare și saci întregi cu hârțogăraie de birou. Mă voi uita la ele ca și cum aș descoperi manuscrise antice.
– La foc le-aș da pe toate, îmi va spune bunelu’.
Imagine: Hollis Brown Thornton
