Ad astra

Start

Țin și acum minte ultima oară când am zâmbit. Tata era genul de om aspru, dur, încercat de viaţă, în timp ce mama, o fiinţă plăpândă şi moale, care nu ar fi îndrăznit în veci să i se pună împotrivă. Nu că nu ar fi avut înţelepciunea să o facă, dar cred că pur şi simplu nu ştia că ar fi fost posibilă şi o asemenea opţiune, atât de bătătorit era făgaşul pe care îl urmase de-a lungul vieţii ei.

La noi în familie, casa era casă, iar masa era masă. Nu tu jocuri, nu tu veselie frivolă, nu tu zbenguială prin curtea bordeiului ori printre dunele de nisip de dincolo de gardul sărăcăcios din ţăruşi care ne împrejmuia casa. Toate acestea erau interzise.

Pe când aveam vreo şapte ani, zâmbitul a fost declarat ilegal la nivel internaţional. Nu că ar mai fi rămas cine ştie câte naţiuni, doar noi şi amărâţii de Pribegi, care numai naţiune nu se puteau numi, la cum erau risipiţi care-ncotro.

Declararea ilegală a zâmbitului a fost cumva prevăzută, căci autorităţile deja instauraseră pedepse aspre pentru cei care erau auziţi râzând ori cântând, iar cei care organizau petreceri riscau să facă chiar închisoare pe viaţă. Treptat, chipurile oamenilor au devenit din ce în ce mai cenuşii, la fel ca cerul de deasupra, care de mult nu ne mai fericise cu niscaiva raze de soare, care să ne alunge, măcar puţin, tristeţea din suflet. Când mergeai în târg după de-ale gurii sau când te plimbai pe uliţele Colectivităţii, îi vedeai cum înaintează fără chef, în sandalele lor din paie, în hainele lor lungi, lipsite de culoare, a căror trenă mătura nisipul în urma lor. Lipsa zâmbetului îşi pusese amprenta pe viaţa noastră, iar abia când a dispărut complet am ajuns să-mi dau seama cât de important fusese.

Acum, nu ne mai rămăsese decât să muncim la Grânar, singura noastră datorie şi menire fiind aceea de a asigura cuantumul de recoltă pe care trebuia să o dăm celor din Obârşie. Aceştia erau de neam ales, ultima familie rămasă din spiţa Primilor Oameni, iar noi eram însărcinaţi cu protejarea şi cu hrănirea lor, pentru a ne asigura că ai lor vor dăinui şi se vor înmulţi, spre a ne conduce în continuare poporul încă multe milenii de acum.

Într-o zi, pe când ai mei erau plecaţi la Grânar, eu mă plictiseam prin casă, aşa că, dintr-una, dintr-alta, am ajuns să cotrobăi prin lucrurile mamei. Ştiam că ţine bine ascunsă în lada de lângă pat o cutie dintr-un material fragil, îndoită pe la toate marginile şi colţurile. Nu reuşisem niciodată să aflu ce era înăuntru, căci, de fiecare dată când mă apropiam numai de lada aceea, mă uşuia cu o grabă şi cu o asprime nefirească ei. Însă acum, mânat de curiozitate, sau mai mult de plictiseală, m-am apropiat de ladă, puţin şovăielnic la început, apoi din ce în ce mai avid, i-am deschis capacul greu şi am băgat mâna adânc în ea, printre vrafurile de robe aspre de in, până când am dibuit cu vârful degetelor materialul acela ciudat al cutiei. M-am înălţat pe vârfuri ca să ajung mai bine şi am reuşit să o scot. Părea încă şi mai mică decât mi-o aminteam, cu o formă încă şi mai neregulată. M-am aşezat pe podea, cu ea în poală şi i-am ridicat capacul cu degete tremurătoare de dorinţă, dar şi de spaima de a face ceva nepermis. Am găsit într-însa flecuşteţe cum nu mai văzusem niciunde: două podoabe îngemănate şi aurite, acoperite de un praf gros, alburiu, dincolo de care li se mai distingea încă o scânteiere palidă, câteva obiecte rotunjoare şi plate, nu mai mari decât unghia degetelui meu mare, cu cifre încrustate pe suprafaţa lor, un fel de băţ dur, ascuţit la unul dintre capete, care, odată atins, mi-a lăsat pe buricul degetului o mâzgă densă şi albastră, câteva bucăţi de hârtie cu tot felul de însemnări stranii, într-o limbă pe care nu o puteam citi. Însă ce mi-a atras cel mai mult atenţia a fost imaginea mare şi pătrăţoasă de pe fundul cutiei, în care o recunoşteam pe mama, mult mai tânără, la braţ cu un bărbat, tânăr şi el, care aducea cu tata, însă ce era de nerecunoscut la ei era faptul că amândoi zâmbeau larg, cu dinţii albi la vedere. Din cauza zâmbetului, ochii li se încreţiseră ciudat la colţuri, ceva ce nu mai văzusem la nimeni de când mă născusem eu. Păreau să fie pe un soi de pajişte, înconjuraţi de nişte plante stranii, cu tulpina foarte lată şi groasă, ce păreau bine înfipte în pământ, şi cu o alăturare nenumărată de frunze, ce îi depăşea cu mult în statură. Pe fundal, cerul părea limpede şi senin, în lipsa ceţii inelele lui Saturn fiind încă vizibile.

Încremenind pentru o clipă, cu ochii aţintiţi asupra imaginii statice, i-am studiat îndelung pe mama şi pe tata şi încă şi mai îndelung, zâmbetul lor. Am încercat să îl imit. Am apropiat buzele, am încercat să le alungesc, ridicându-mi pomeţii, ba chiar am simţit cum mi se ridică uşor urechile şi colţul ochilor. Muşchii îmi tremurau puţin de la efort, dar, ciudat lucru, mă simţeam bine. Nu ştiu ce putere miraculoasă avea gestul ăsta, dar brăţara de la mâna îmi indica clar că nivelul endorfinelor crescuse de la 0 la 1,3.  

Atunci m-am ridicat brusc, uitând de cutia din poală, care a căzut pe podea, împrăştiindu-şi pretutindeni restul conţinutului. Am luat-o de jos şi am văzut că se îndoise încă şi mai rău pe toate muchiile, dar, sperând că mama nu avea să observe, am strâns iute toate obiectele şi am îndesat cutia la loc în ladă, acoperind-o bine cu mormanul de haine cu iz de stătut.

I-am aşteptat pe ai mei într-o stare de agitaţie totală. Mama mi-a observat numaidecât neliniştea, iar privirea i-a căzut pe brăţară, care pâlpâia portocaliu, indicând un nivel 3 de cortizon. Ochii ei blânzi s-au îndurerat îndată, s-a dus ţintă la ladă, după care s-a întors din dormitor cu lacrimi curgându-i domol pe obraji. Nu m-a certat, dar îmi doresc să o fi făcut, căci aş fi putut suporta mai uşor vinovăţia şi durerea pe care i-o pricinuisem. Tata a citit numaidecât întreaga scenă şi mi-a ordonat să uit tot ce văzusem înăuntrul cutiei.

În seara aceea, m-am dus la culcare fără să mănânc, amânându-mi ştergerea memoriei pe termen scurt până dimineaţă, căci îmi doream să mai zăbovesc puţin asupra lucruşoarelor găsite şi a înţelesului lor, în încercarea mea de a le recompune lumea din care proveneau.

A doua zi, când m-am trezit, cu ochii cârpiţi de somnul precar, fusese deja decretată Interzicerea. 

Imagine reprezentativă: Akseli Gallen-Kallela’s, Ad Astra with the doors closed

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×