În 1980, în Coreea de Sud a avut loc masacrul de la Gwangju, despre care scriitoarea Han Kang, născută cu doar zece ani înainte, în 1970, avea să scrie în romanul Disecție (Human Acts), publicat în 2014. Câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2024, autoarea sud-coreeană și-a dobândit locul în literatura lumii printr-o voce care, de la bun început, a părut să-i aparțină numai și numai ei.
Lecția de greacă (2011; Humanitas Fiction, 2026), tradus la noi de Diana Yüksel, e un roman aparte, având ca trăsătură principală o încărcătură filozofică și melancolică pe care nu o regăsim la fel de mult în celelalte romane ale sale. Mai mult, poezia lui Han Kang – căci a debutat ca poetă – își găsește aici un loc doar al său, cu o poveste scrisă parcă tocmai pentru a face din poezie și din greaca veche personaje în sine. Ce face din acest roman să fie descoperit, din nou și din nou, de cititorii din cât mai multe țări? Nu doar premiile pe care Han Kang a continuat să le câștige, culminând cu Nobelul, ci universalitatea unor teme explorate într-un stil care atinge straturile profunde la care omul modern ajunge din ce în ce mai rar. Lecția de greacă este, înainte de orice, un roman în centrul căruia se regăsesc unele dintre cele mai importante întrebări despre existența omului. Cum trăim, de fapt, în mijlocul iluziilor care compun lumea? Cum supraviețuim, de fapt, când ceva din noi dispare pentru totdeauna? Ce ne definește cu adevărat identitatea? Cum ne regăsim în mijlocul lumii când pierdem modalitatea de a o înțelege?
Un bărbat, profesor de greacă, și o femeie care pierde custodia copilului ei la scurt timp după ce își pierde și mama sunt personajele fără nume, dar cumplit de grăitoare, pe care Han Kang le aruncă în miezul suferinței, legându-le printr-o prietenie aparte și o melancolie zdrobitoare. Pentru scriitoarea sud-coreeană, suferința e regula, nu excepția, dar odată cu Lecția de greacă pare să vrea să regândească această filozofie și să se întrebe fără să dea sentințe. El își va pierde vederea, iar ea rămâne fără glas din cauza traumelor suferite. Întors din Germania în Seul, după douăzeci de ani, profesorul de greacă descoperă poezia ascunsă a necuvintelor dincolo de chipul acestei femei care încearcă din răsputeri să creadă că speranța nu s-a risipit cu totul. Limbajul este, mai ales pentru ea, singurul mod de a înțelege lumea, de a o modela, de a supraviețui: „Cel mai dureros însă era că auzea cu claritate fiecare cuvânt pe care îl rostea de câte ori deschidea gura. Până și cele mai banale fraze expuneau cu o claritate de gheață împlinirea și neîmplinirea, adevărul și minciuna, frumusețea și urâțenia.“
Pierderea limbajului înseamnă pierderea sensului, iar greaca veche oferă amândurora un refugiu și, mai ales, șansa salvatoare a unui nou fel de a percepe existența și de a o continua. Această limbă care, de fapt, nu mai poate fi folosită e treapta lor pe care se pot salva încă o vreme. În Câmp de luptă blând de Yiyun Li, adolescentul Nikolai spune, în remarcabilul dialog imaginat de mama lui după moartea acestuia: „Ca să trăiești, trebuie să răspândești iluzii în jur“. În Lecția de greacă, femeia se oprește asupra unei însemnări rostite de Borges pentru care cuvintele sunt doar forme, în vreme ce noi credem că dețin realitatea: „Lumea e o iluzie: să trăiești înseamnă să visezi“. Iar ea se va întreba mai apoi: „Și totuși, cum de visul e atât de real? Încât să curgă sânge și să izvorască lacrimi fierbinți“. Căci nu avem de răspuns doar la întrebarea privind ceea ce ne definește, de fapt, identitatea, ci și la ce alegem între iluzia unei frumuseți ideale (și imposibile) și frumusețea concretă, dar imperfectă a lumii. Iar pe Han Kang o putem citi (și ar trebui) întotdeauna și în cheie politică fiindcă orice ideologie a însemnat, de-a lungul istoriei, și sânge, și lacrimi fierbinți. Dacă „distrugerea e intrinsecă fiecărui lucru“, nu avem oricum de ales, dar iluzia este necesară, este singura formă de amăgire și, deci, de supraviețuire.
Ca să trăim, trebuie să răspândim iluzii. „Aș fi vrut să-ți spun că, în clipa în care oferim lumii materiale tot ce avem mai fragil, mai delicat și solitar, și anume viețile noastre, nu primim nimic în schimb“, va rosti cea care nu primește de la viață șansa de a-și ține copilul aproape, cea căreia i se răpește forța cuvintelor prin care poate revendica ce e al ei (iar Han Kang subliniază și drama femeii izolate, lăsate de izbeliște de propria familie și de societate – i se strigă „nebuno“, e acuzată de probleme mentale, e izolată). „E o crimă să visezi la altă lume decât cea dată“, dar și ea, și profesorul de greacă vor fi nevoiți să găsească un nou mod de a supraviețui, de a înțelege lumea, răspândind în jur iluzii – pentru el, orbirea nu va fi deplină, căci nici întunericul nu va fi deplin, vor rămâne straturi și pete de culori, nuanțe prin care se vor ghici poate forme, umbre mai aproape de adevărul care trimite, prin citarea lui Platon, și la mitul peșterii. Pentru ea, greaca veche e noua formă de a înțelege că viața poate continua și, mai ales, scriindu-i în palmă cuvinte invizibile, apropiindu-se de acest bărbat de care o leagă tocmai suferința, își va găsi un nou liant care să o țină legată de viață.
Sunt două vieți paralele care se reconstruiesc prin puterea unui nou limbaj, oricât de paradoxal sau imposibil de atins cu adevărat. Dar tocmai acel puțin imperfect e suficient și le dă șansa de a supraviețui: „«Căci, pentru Socrate, a înțelege prin învățare înseamnă tocmai a suferi. Chiar dacă asta nu reiese direct de la Socrate, în felul acesta a înțeles lucrurile tânărul Platon», că nimic nu e perfect vreodată, cel puțin pe lumea aceasta“. Și atunci, imperfecțiunea trebuie îmbrățișată, acceptată, căci și personajele lui Han Kang continuă să nu poată ieși cu adevărat la lumină, nu ies din peșteră, lumea lor e la adăpostul umbrelor. Aceeași Han Kang nu lasă însă nici de data aceasta o sentință categorică, fiindcă suferința e mai importantă decât iluzia și nu trebuie uitată.
Fiecare roman al său e, fără îndoială, și un manifest împotriva uitării istoriei și tragediilor, fie colective, fie individuale, criticând chiar și tendința autorităților, din prezent și din trecut, de a încerca să treacă sub tăcere unele dintre cele mai sângeroase și cumplite evenimente din istoria Coreei de Sud: „Tăcerea se suprapune peste tăcere, cerneala peste cerneală, petele de sânge peste alte pete de sânge. Liniștea se adună grămadă peste liniște, zâmbetul peste zâmbet“. Chiar dacă nu istoria e arătată cu degetul în Lecția de greacă, ci lupta invididului în mijlocul propriei vieți, melancolia care însoțește fiecare pagină a acestui roman cu totul deosebit hrănește și întrebările răsfirate de-a lungul unei povești despre prietenie, fragilitate, identitate și supraviețuire.
Iar una dintre cele mai aprige întrebări e chiar aceasta: E totul zădărnicie sau avem nevoie de iluzii pentru a ne feri, pe cât posibil, de suferință? Au oamenii menirea de a căuta adevărul pe care încă nu-l pot zări sau a trăi înseamnă a visa? Când personajele lui Han Kang suferă, adevărul e dezbrăcat de iluzie. Dar pentru supraviețuire, cu o încăpățânare care ne face, de fapt, să mergem din nou și din nou mai departe, îmbrăcăm la nesfârșit haina țesută din visuri.
