Afrim și vocația altei lumi

Start

În copilărie, îi plăceau jocurile în care inventa lumi mici. A continuat joaca asta și la maturitate: inventează lumi mici (dacă stai și le măsori, la propriu), dar uriașe, fiindcă se prelungesc mereu dincolo de spațiul fizic al teatrului.

Pe Radu Afrim l-am descoperit târziu. Foarte târziu, dacă e să fiu sinceră până la capăt cu voi. Pare imposibil, pentru cineva care merge constant – aproape frenetic – la teatru încă de pe vremea când avea 10 ani, să aibă un asemenea minus în „palmares“. Doar pare. Fiindcă mă văd nevoită să mărturisesc că primul contact cu născocirile lui artistice s-a înregistrat abia la începutul anului 2020, când, la Naționalul bucureștean, a venit trupa din Craiova, unde montase Casa cu suricate. Previzibil, a fost dragoste la prima vedere.

Era, deci, singurul spectacol al lui pe care-l văzusem până pe 21 august 2021, când, dinspre București către aceeași Craiova (și înapoi), am plecat cu microbuzul, în ceea ce se numea naveta culturală. A funcționat, o vreme, acest demers salutar de-a le facilita spectatorilor din Capitală accesul la montările Teatrului Național „Marin Sorescu“. Așa se face că, în acel august, am ajuns să văd Inimă și alte preparate din carne. Au fost, dus-întors, vreo opt ore petrecute pe șosele, într-o singură zi. Pentru două ceasuri și jumătate în scaunul de spectator. Mie, care de regulă evit cu îndârjire să fac drumuri lungi pentru „recompense“ scurte, mi s-a părut – după ieșirea din sală – un schimb mai mult decât echitabil. Și-am recidivat în sensul ăsta, și pentru câine cu om. câine fără om.

Pe acel 21 august am avut confirmarea că legenda nu e numai legendă. Că biletele pe care se bate toată lumea nu-s doar efectul vreunei strategii impecabile de marketing. Am înțeles ce-l face pe omul ăsta atât de special, în branșa lui. Am înțeles ce anume face ca teatrul pe care-l practică să fie atât de particular, de intens, de pătrunzător. Am înțeles de ce există „Afrimania“.

Această reîntâlnire a mea cu universul lui Afrim a fost răvășitoare de-a binelea. A doua zi, încă sub impresia a ceea ce se petrecuse pe scenă, scriam pe Facebook: 

„Am văzut ieri, la Naționalul craiovean, Inimă și alte preparate din carne, pe textul lui Dan Coman și-n regia lui Radu Afrim. O radiografie/o ecografie/o tomografie, după traumatismul care a fost – și continuă să fie pentru noi – pandemia.
O măcelărie-galerie de artă, în care exponatele sunt propriile tale organe, aranjate savant, cât să-ți fie drag să te uiți la ele. Să le fotografiezi mândru, pentru Insta. Apoi să le-ngrămădești la loc, mai degrabă neîndemânatic, mai degrabă greșit, fiindcă ce-ai văzut pe scenă te-a zgâlțâit serios. Uneori de la râs. Alteori de la atâta poezie neașteptată. Nesperată.
Ăsta e bilanțul: zgâlțâit, absorbit, copleșit. Eficiență 300%. Cam cât e adaosul practicat în restaurante. Aici, adaosul e calculat cu grijă, ca-n laboratoarele profesioniste: emoție cât să te buimăcească, dar să nu te doboare. Adevăr cât să lovească, dar să nu-ți învinețească ochii. La urma urmei, nu trebuie să știe toată lumea c-ai încasat așa ceva. N-o să vrei să răspunzi la-ntrebări.
Pe Dan Coman nu l-am întâlnit niciodată. Îl știu doar cât poți ști un om din scrisul lui. După spectacol am rămas cu senzația că el știe o grămadă de lucruri despre oricine din sală.
Pe Radu Afrim l-am cunoscut personal abia ieri. Sunt convinsă că e cititor în stele. În fluturi. În singurătăți. Și, mai ales, în inimi.“

Da, m-a tulburat serios Inimă și alte preparate din carne. Dar mi-a lăsat o impresie puternică și omul care gândise totul. Înainte de spectacol, Afrim – cu care schimbasem, până atunci, câteva vorbe doar pe Facebook – și-a făcut vreme pentru un interviu, înainte de reprezentație. (Probabil că, dacă ar fi știut că e abia a două oară când asist la o montare de-ale lui, mi-ar fi refuzat propunerea. Glumesc. Dar numai pe jumătate.) Din fericire, până în ziua de azi n-am recunoscut public această lacună a mea, așa că am putut sta atunci de vorbă, într-una dintre cabinele teatrului. Am înregistrat împreună pentru Cronicari Digitali, podcastul pe care îl moderez și acum, în 2024. Mi-au plăcut directețea și relaxarea lui. Și, când mă refer la relaxare, nu mă gândesc la pantalonii scurți pe care-i purta în ziua cu pricina. Ori la cele două ghivece cu busuioc cu care venise în brațe la teatru. Ci la relaxarea cu care și-a asumat adevăruri nu neapărat glorioase. Cu care și-a recunoscut slăbiciuni ori greșeli. Umorul cu care a vorbit până și despre situațiile apăsătoare. Mi-a câștigat respectul pe care mi-l câștigă, în general, oamenii care – fiindcă nu mai au nimic de demonstrat – își permit luxul onestității duse aproape de brutalitate. Pentru ca, în secunda următoare, să-și permită câteva clipe de vulnerabilitate. Și-un strop de poezie.

Poezia asta e omniprezentă în spectacolele lui Afrim (mă simt datoare să precizez că, de la Inimă… încoace, n-am mai ratat nicio nouă montare, ba am „recuperat“ și câteva spectacole mai vechi). E simplu s-o reperezi, și acolo unde te-ai aștepta să apară, și acolo unde te ia prin surprindere.

Iar pe lângă poezie (care se insinuează până și-n scene de-un prozaic irecuperabil), muzicile care o însoțesc sunt întotdeauna esențiale. Afrim le caută și le alege cu infinită grijă, chiar și pentru situații în care, la fel de bine, muzica ar fi putut lipsi. Pare genul de adult care continuă, la maturitate, să asculte cu aceeași voluptate cu care o făcea în adolescență. E adevărat, acum nu-și mai face freza după coafurile din videoclipuri, nu se mai vopsește în funcție de nuanțele idolilor din trupe, dar ceva din entuziasmul vremurilor acelea e, încă, acolo. Aproape înduioșător, când discuți despre asta în particular. Și foarte eficient în munca lui oficială. (Când, pe un afiș, vezi scris „Universul sonor: Radu Afrim“, știi că nu e doar un alint. O exagerare. Ori o formulă care vinde și-atât.)

Și mai există ceva definitoriu pentru „marca Afrim“: modul în care lumina devine mereu personaj. Explicația e simplă și deloc misterioasă, fiindcă omul e pasionat de fotografie (a avut și câteva expoziții, în diverse orașe românești). Și încearcă să preia lumina din fotografie în ocupația lui principală. E maniac în materie de lumină, când își concepe spectacolele. Și obsedat de spațiul exterior, care nu doar se ghicește dincolo de limitele decorului, dar se simte, ba e chiar vizibil. Și tocmai spațiul ăsta exterior întregește microcosmosul cu care vine la pachet fiecare proiect. Îmi spunea, în interviu:

„Proba cea mai importantă pe care o cer unui scenograf nou cu care colaborez este «Te rog, încearcă să-mi obții lumina de-afară. Obține-mi o linie a orizontului. Obține-mi, cumva, nesfârșitul unei câmpii, nu-mi arăta că se termină scena cu un perete».“

Complicată treabă, cu siguranță. Dar, în caz că ți-ai propus să faci echipă cu Afrim, îți asumi că vei prelua ceva din obsesiile și rigorile lui. Din câte umblă vorba în breaslă, Afrim nu-i cel mai comod om cu care să lucrezi. Dar e, probabil, nerealist să-i ceri unui creator de calibrul ăsta să fie o persoană ușor de „dat pe brazdă“, amabilă, rezonabilă, docilă, cu care e simplu să negociezi. Până la urmă, dacă n-ar exista orgoliul profesional, aura excentricității și-a gesturilor extreme, parcă un superstar nici n-ar fi credibil. 🙂

Afrim mi-a creat senzația că e atât de îndrăgostit de teatru, că pur și simplu creează pentru sine. Că în primul rând el trebuie să găsească bucurie în ceea ce pune în scenă. Dacă și publicul se bucură cu aceeași intensitate, e un bonus superb. Dar numai un bonus. Meșteșugul lui e că găsește, iar și iar, formule care să funcționeze și pentru el, și pentru restul lumii. Și-l exersează la fiecare montare. În consecință, spectatorii lui Afrim ies adesea din sală transfigurați. Și, neașteptat sau nu, i se întâmplă până și lui să fie surprins și copleșit de ceea ce urmărește pe scenă. Mai ales dacă-și revede un spectacol după o pauză mai lungă: „Sunt niște momente în care nu-mi mai recunosc munca, nu-mi mai amintesc ce-am făcut“.

Sună ca și cum ar fi un soi de transă. Un soi de abandon. Dar, cunoscându-l un pic acum, suspectez că e un abandon cât se poate de lucid.

Cu maximă luciditate vorbește și despre transformarea prin care a trecut, odată cu anii, modul în care se raportează la produsul final – un proces în toată regula. Cu vremea, și-a rafinat metodele. Și a căutat să obțină, dacă nu „sublim pe toată linia“, măcar rezultate care să i se pară consistente pe de-a-ntregul. Proiecte în care să nu mai existe nimic de care să se jeneze. Recunoaște că, la începuturile carierei, era politicos: mai lăsa câte un monolog doar pentru ca o anumită actriță să aibă un moment important, să nu se simtă neglijată ori nedreptățită. Dar, pe măsură ce și-a câștigat notorietatea, respectul și prestigiul, n-a mai făcut asemenea concesii.

Susține c-a renunțat și la anumite narcisisme de regie, de care, „în compensație“, s-au molipsit confrații mai tineri. Care, așa cum el însuși se amuză, nu se sfiesc să-l copieze. Dar ce formă mai convingătoare de admirație decât imitația?

În timp ce scriu textul ăsta, îmi tot amintesc bucăți din discuția avută cu Afrim acum trei veri. Am vorbit tot felul de lucruri și-am râs mult. Dar cel mai tare mi-a plăcut un răspuns cât se poate de serios. Spusese, cândva, „copilul are vocația fericirii“. Și, pornind de la asta, l-am întrebat care-i vocația adultului Radu Afrim. A rămas pe gânduri. I s-a părut că nu-i o întrebare pe care s-o pui unui om de 50 de ani. După care și-a dat vreme să se gândească la asta. Și-a răspuns așa: „Nu am vocația viitorului, nu sunt bun pentru speech-uri motivaționale. Poate că am vocația unei alte lumi, a unei alte vieți. Am vocația privirii, prin gaura chei, a unor alte universuri. Am vocația altei lumi, până la urmă. A ce-o să fie dincolo.“

L-am rugat să promită că n-o să se grăbească într-acolo. În definitiv, am făcut asta dintr-un egoism feroce (pe care-l împart cu alți turbați după teatru): mai vreau, și de-acum înainte, multe spectacole de-ale lui. 

Imagine: Inimă și alte preparate din carne de Dan Coman, r. Radu Afrim, Teatrul Național „Marin Sorescu“ Craiova © Albert Dobrin

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×