Sutta este deopotrivă cel mai omogen, contemporan și pe sharing volum al lui Florentin Popa: enciclopedismul, perspicacitatea și muzicalitățile din primele volume, minus ironiile și provocările de acolo, plus dragoste2. În ce mă privește, este un volum care a venit în egală măsură cu incizii memorabile în sensibilitatea lumii de astăzi și amintiri bittersweet despre o aventură mai veche pe care am avut-o cu poezia.
„Memory lane, as they say”
Multă vreme, poezia a fost pentru mine chestia aia despre care vorbim frumos când trebuie, dar de care nu prea ne pasă. O lume în care intram în cel mai bun caz cu un drag distant, din respect pentru literatură la modul general sau sub presiunea unui comentariu la română, și în care, dacă tot ajungeam, admiram un pic în treacăt exponatele, înainte de a mă întoarce la lumea reală. Abia pe la sfârșitul liceului am intrat în contact cu ceva poezie contemporană și m-a trăsnit constatarea – basic, dar în context mind blowing, ca-n adolescență – că poezia întocmai că poate și chiar trebuie să privească lumea reală. Introducerea mi-a făcut-o un prieten apropiat care deja citea și scria la vremea respectivă, și tot cu el am discutat (probabil copilărește-cute, pe model aww iubiții) câteva volume și am mers la două-trei nocturne organizate de ARCEN. A fost o tatonare drăguță de primăvară-vară.
Fast-forward în iarna lui 2020, chiar înainte de pandemie când, printre niște scroll-uri vinovate pe Facebook (trebuia să învăț la examenul de procedură civilă), am dat peste un cârd de postări inflamate despre premiile Eminescu (cel mai bun volum de debut din anul respectiv. Iată poeți dându-și cu părerea despre alți poeți, iată critici având interacțiuni mai personale decât mi-aș fi închipuit, nivel de emoticoane și miștouri, cu oamenii pe care îi recenzează). Dincolo de satisfacția privirii voyeuriste către un scandal micro-cultural în plină întâmplare, erau și multe de învățat de acolo. O resursă clandestină care te putea școli la o adică – care sunt numele care contează, ce volume sunt controversate, care e împărțirea pe generații, care sunt programele, conform unor persoane care chiar fac asta și își susțin public public pozițiile. Poezia real deal, nu ce învățasem la școală.
Și am început să citesc – din nou, dar cumva pentru prima dată – poezie. A fost perfect timing: venise pandemia, cursurile se făcuseră online, hobby-urile se lipeau mult mai ușor, iar mie nu-mi mai plăcea deloc la Drept și aveam nevoie de acel hobby. În câteva luni, am descoperit anticariatele, good old editura Vinea, volumele Cartea Românească cu CD inclus, site-urile DLITE, Vatra, Equinox (Subcapitol am ratat la mustață), am repornit conversațiile literare cu prietenul de mai devreme, plecat ulterior în Londra, dar care se întorsese între timp în București, și – în ton cu teoria noastră de atunci că dacă citești multă poezie, îți vine și ție să — ne-am (re)apucat amândoi de scris. Îmi amintesc cu mult drag de ieșirile prin părculețele din Berceni în care ne citeam unul altuia din notes, jumătate mândri-jumătate stânjeniți, ce scriseserăm peste seară/noapte. Dincolo de calitatea textelor (la mine, cel puțin, nu rezistau niciodată mai mult de câteva săptămâni), senzația era că viața s-a însuflețit. Acum mă simt cam la 20% din nivelul de engagement pe care îl aveam atunci. Dar perioada respectivă, 2020-2021 give or take, rămâne pentru mine una luminoasă în bună măsură mulțumită poeziei.
Fanboy-ism
Sunt fanul lui Florentin Popa. Multă vreme, Efrafa (2017) a fost pentru mine în capul listei de referințe pentru prietenii care nu citeau de regulă poezie, pentru a le arăta că poezia poate fi și așa (cool), iar pagina EȘTI MEMA CARE-MI PLAKE (unde l-am și descoperit prima oară pe Flo aka Korbea) mi-a prilejuit, de prin 2019, și până spre sfârșitul ei, un număr considerabil de screenshot-uri și râsete cu voce tare. Într-o măsură, simt că inclusiv prin ceea ce scriam atunci fanboy-am, de fapt, la ușa universului Florentin Popa. Acel melanj1 de dexteritate asociativă, erudiție multimedia, nucleare afective și (de ce să nu admitem?) caterincă bună era un nuttshell aproape perfect pentru ce avea scrisul mai palpitant de oferit pentru mine la vremea respectivă. Între timp, sigur, m-am mai calmat, a venit și Dezintegrare (2021), unele porcoșenii din Efrafa au început să mă deranjeze (cartea ca ansamblu rămâne însă acolo), nu mai scriu (nici eu poezie) man, dar e de la sine înțeles că nu pot face abstracție de acest trecut incandescent. El nu numai că face parte din experiența receptării Suttei, dar e și ceea ce mi-o face posibilă în forma sa plină: din vocea Florentin Popa, așa cum s-a schimbat ea în timp, plus felul în care am perceput-o eu, schimbându-mă la rândul meu, plus felul în care e Sutta, de fapt, rezultă ce-am înțeles acum din Sutta.
Voi încerca să integrez felurile în care volumul s-a simțit ca un afterglow în ceea ce aș numi, generațional, situationship-ul meu cu poezia. Motivul mai important este că avem de a face cu un volum extrem de contemporan in disguise, care dă o formă sensibilă și memorabilă unei mutații semnificative în sensibilitatea (unei părți a) generației tinere de la noi și de prin alte părți, produsă ca răspuns la bilanțurile îngrijorătoare ale prezentului. Un volum care constituie, măcar prin asta, dar oricum și prin altele, un hit cultural-artistic al anului 2024.
Character arc
Florentin Popa, cel din Sutta, e altul decât Florentin Popa, cel pe care l-am cunoscut eu la începuturi. Migrează de la stilul aluvionar, cu tăieturi neregulate și rime clandestine, la forma fixă, de sonet, cu tăieturi precise și rimă, de unde un efect de decantare a discursivității devălmașe de până acum în nuclee atent finisate (o creștere în „greutate“ a fiecărui cuvânt în dauna vastității platoului). Referințele s-au schimbat: de la slang online, rap românesc și cotidian (mic-)urban, la natură, politică, mitologie hindusă și cotidian domestic. Persona poetică s-a schimbat: din performerul edgy with a soft side, care părăsește poemul în spectacolul exploziilor intelectuale și afective (reale) pe care le-a provocat, la conștiința etică și drăgăstoasă pe care o interesează mai tare să comunice pur și simplu despre lume (un zoom out de la sine la sine-în-lume, sinele-parte a colectivității). Simplific un pic, și desigur că există și factori suficienți de continuitate – patosul, wit-ul, exuberanța limbajului și triplusalturile cognitive are here to stay –, însă transformarea rămâne.
O parte din ea fusese anunțată încă de la Dezintegrare (inclusiv de poetul însuși, în acest interviu). Deja, acolo, rapul și online-ul se duseseră în bună parte, elanul performativ se mai temperase, serenitatea și domesticul câștigaseră teren. Sinele rămânea în centru și păstra din apetitul pentru șotii și gratuități juicy („la consistency check sunt 101% stă lingura-n mine drepți“ – roata soarelui), dar devenea în același timp radios, plutitor-întru-îndrăgostire. Însă, la o adică, nu era exclus să fie doar o fază, ceea ce recunosc că am și sperat la momentul respectiv. Decalat cum eram față de parcursul lui Flo, cu Efrafa abia descoperită, deplângeam intrarea caterincii și a artificiilor într-un ușor con de umbră. Partea „bună” era că uneori la fel părea să facă și Flo – „stăm în faguri goi de silicon amice / și așteptăm să se întoarcă băiețeala“ (empty grids), așa că puteam până una-alta să-mi zic: cine știe, poate la volumul următor.
Interesant la Sutta este că, deși infirmă chiar mai tare decât Dezintegrare aceste așteptări, întreține în același timp un dialog deschis cu istoricul poetic și biografic care le-a dat naștere. Înțeleg/em astfel că istoricul cu pricina nu mai reprezintă de-acum un punct luminos pe linia din spate a orizontului, spre care am putea porni oricând în fugă nostalgică, ci mai adesea o amintire îndepărtată generatoare de mustrări de conștiință, cu care poetul trebuie acum să se împace, terapeutic, într-un proces de multe ori răvășitor („sunt lucruri vechi, răscoapte, rotten to the core / pe care le-am cusut la loc și-acum mă dor“ – septembrie). O raportare pe coordonatele lăsării-în-urmă („îmi amintesc: erai f. creață și f. fată / iar eu eram admin damnat la mema care place“– A.C,), dar și ale dezmințirii catharctice („zile ca vârfuri din aripi fără pene / în care toți băieții au oftat prelung / când mi-am tras forța doar din trollaj și meme / mai cringe decât discografia trupei CRÎNG“ – les sanglots). Momentul cel mai lucid și autoreflexiv cu privire la această ruptură se găsește, poate, în eu nu mai scriu 2 (nu întâmplător– eu nu mai scriu [man] 1 era diatriba ironică edgy ce pregătea artificiile din Efrafa): „trecut-au: anii, bagobonțeli, ace / un râu care a obosit să-și sape văi – / atât mai vreau: să aflu câtă pace / poate simți o inimă între bătăi“. Practic, apropo de așteptările mele, băiețelea nu se mai întoarce. Ea a fost deja trăită, nu mereu frumos, și între timp au lovit, oricum, ieșirea din tinerețe și la modul general viața; liniștea a devenit mai importantă. Este un șir care astăzi, față de momentul Dezintegrare, mi se pare și mie firesc. În sistemul fanboy-ismului meu însă este un character arc care nu poate să nu mă înduioșeze.
Politică
Lăsând la o parte motivele ce țin de biografia lui Florentin Popa și de imaginația mea, există în mod sigur și o explicație exterioară pentru schimbarea de program pe care o aduce Sutta. Aș numi-o coming to awareness colectiv în legătură cu faptul că lumea traversează o serie de crize îngrijoritoare, în lumina cărora umanitatea din noi trebuie reafirmată, fie și numai în mic, ca rezistență și răspuns etic. Este sentimentul glocal, întâlnit în special în mediile mai tinere / progresiste (Flo: „greu cred oameni de peste patruzeci“) că – de când cu pandemia, războiul din Ucraina, genocidul din Palestina, catastrofa climatică iminentă, ascensiunea extremei drepte și înscăunarea miliardarilor tech ca cvasi-politicieni –, cinismul și delectarea estetistă nu mai merg, iar dacă merg, sunt escapism. Sentimentul că, dacă este să răzbim, trebuie să începem prin a ne trata mai ok unele/ii pe altele/ții. Sâmbătă seara o zice cel mai bine aici: „mieroși, submerși în energia emergentă / ca biscuiții lăsați prea mult în lapte / trasând o brazdă de lumină fluorescentă / de parc-acest frecat eleusin de mentă / ar duce liniștea-n câțiva și pacea-n toate“ și „scoate sâgeata, frânge arcul de ogivă – / fum ușurel de pai, trauma-individuală / se va topi încet în drama colectivă“.
Același awareness explică și de ce Sutta este cel mai asumat politic și protestar volum al lui Florentin Popa de până acum. De multe ori este vorba, ce e drept, despre un caracter angajat care se sublimează în compasiune și grijă, pe modelul aforismelor dedicate vieții-în-sens-ecologic din secvențele de început, care dacă nu s-ar fi revendicat de la înțelepciunea Zen, ar fi avut certe rezonanțe postumane: „așa s-ar cuveni cel bun din noi să fie / încât, fără hotare în inima lui / să prețuiască fiecare ființă vie / dogorind bunătate peste lumea-ntreagă“. Alteori, el se vede în responsabilitatea asumată de instanța scriitoare în legătură cu actul scrierii: „nu aș trimite niciodată cuvintele / acolo unde n-a umblat întâi inima“, în vishuddha sau, și mai și, „zvâcnetul tâmplelor: / (…) ce-mi spun că trauma nu-i un afix / ci mult mai mult: carne din carnea lor“. În fine, ciclul nu trebuie s-o spun, dar – lying flat – libertate – nu e înjoseală dinspre finalul cărții oferă inclusiv statementuri explicite. Există aici, pentru prima dată la Flo, critici la adresa muncii alienante din capitalism („doar când fumez și scriu trag pentru mine / și cel mai de căcat – când simt că nu mă ia / sau când iau alții trei felii din pizza mea / și-mi trag de mozarella să mă lase cu pâine / și-apoi, ca pikachu surprins – se-ntreabă cine / n-are orgasm vezuviu la gândul de-a lucra?“), după cum există indignări la adresa nedreptății sociale banalizate („nu e negociabil – oamenii sunt egali / și le priește când au hrană, haine soare – / au pus cutie antifurt pe UNT, frățioare / și ne explică cum fac rai fără penali“), și chiar motivări ale așa-zisului woke-ism de care ar putea fi acuzat, la o adică, volumul însuși („cancelarea NU e despre greșeli / e un drum întors către umanitate“). În acest segment are loc, după mine, și una dintre puținele scăpări ale Suttei: „câteva procente / care, din mila capitalului, ne revin nouă“, o punere în cuvinte parcă prea ca la carte în raport cu spiritul aluziv și răstălmăcitor care străbate versurile în restul timpului. Altfel, însă, update-ul se instalează cu succes și, atât poezia lui Flo, cât și noi, ne îmbogățim prin feature-urile noi.
Zenlegie
Nostalgia, ruinele și oamenii-ca-simpli-trecători-prin-lume sunt prezențe care traversează cam tot ce a scris până acum Florentin Popa. În Sutta, însă, tensiunea dintre reflexul ancorării și resemnarea în fața gândului că, până la urmă, totul se pierde pare mai rezolvată ca niciodată în favoarea ultimei. Este o resemnare care mai și doare („cum pot să-ți tocmesc o mamă ce te poate / strânge la piept, și să te cruțe de țărână?“ – 1nu), dar care de multe ori este chiar senină: cadrul rămânând gol, cu sugestia că viața pe Pâmânt continuă și după dispariția personajului și că în asta există și o anumită frumusețe („e despre ce nu e, un gol limpede, un cer senin“ – nu e; „câmpuri de păpădii ridică văluri / peste mireasma de oase și de sulf, o ardere-de-tot, lină, mocnită“ – nimeni). Se vor pierde, într-adevăr, toate, de la persoane apropiate, momente de grație, locuri, obiceiuri, tehnologie și „fața ștearsă din caseta VHS care desenează pe playlist eurodance“, la specie („am fost o pată care-ncet se șterge”- nimeni). Până atunci, însă, după cum spune și poemul hăt, „vara nesfârșită“. Este o elegie a participării la lume as mere human a cărei componentă existențială inevitabilă nu paralizează subiectul. Subiectul își continuă trecerea, purtând pe dinăuntru lumea care a trecut la rândul ei prin el: „dacă mă-ntrebi ce s-a ales de lucrurile mici / o să-mi desprind încet arătătorul de pe buze / și-o să-mi duc dreapta, șovăind, la tâmplă: sunt aici“ – lucruri. Serenitate bittersweet, acolo unde putea să fie negare, lamentație sau disperare. Dar și un mic secret, care unge de fapt tot mecanismul: scrisul în sine, ca mod de reținere a lumii încă-un-pic. Scrisul care face ca lucrurile mici și mari să nu fie numai „aici la tâmplă“, ci și acolo pe pagină.
Utopie mică
Între ancorarea anxioasă într-o lume care pare să zică gata joaca și detașarea plutitoare-pe-reverb de ea, viața mai trebuie și trăită. Plus întrebarea: chiar ne putem încrede, la modul religios-pe-bune, în înțelepciunile Zen? Răspunsul în Sutta este ceea ce s-ar numi wholesomeness. Acea încredere „slabă“, performată cu bună știință dincolo de temei, în conținutul real al lucrurilor, experienței și emoțiilor, în vocația lor de a însufleți. Acel gust pentru brief glimpses of beauty, acea recunoștință pentru mici plăceri și frumuseți, dincolo de clișeu și cringe. Acea îmbrățișare a micilor mitologii în viața de zi cu zi, care a reabilitat, la o adică, și horoscopul. Este o altă turnură importantă în sensibilitatea contemporană pe care volumul o îmbrățișează cu succes. Este filosofia revrăjirii vieții prin „de parcă“-uri metamoderne: „de parcă-n grindul nesfârșit de mascul alfa / mai ai timp pentru auzit greierii sub grindă“ – rubayat (de parcă). Nu, nu ne (mai) putem face una cu înțelepciunea Zen într-o lume în care aceasta a fost vărsată inclusiv în discursul corporatist al îmbunătățirii sinelui, dar poate că este un gen de positivity pe care îl putem folosi strategic, știind că este positivity: „nimeni de aici nu știe că recit în gând / mantre de bun augur – și le repet plângând / spre beneficiul fiecărei ființe vii“ – chipul.
Ce mai este wholesome în Sutta? Pentru început, întregul inventar de bucurii mici-și-totuși-mari ce răsar din fluxul vieții domestice. Bucuria de a împărtăși viața cu o altă persoană („al tău cu tot cu buletin, valabil până / o să mi-l înnoiască SPÎCÎCLEP Băicoi“– gheare de rouă) sau (și) cu o pisică („prost inginer te-a proiectat, motane / zicând că MIAU concediu, și-apoi iată / cu backstage pass la orice piept de fată / și lipicios ca praful pe butoane / îți pot îngădui tone de toane / și-așa mă simt zece la sută tată“ – motanul). Bucuria de a alina, de a fi alături unei fellow ființe în momentele grele: „sunt mâna care-o mângâie când își ridică / botul tremurător și roșu, și la piept se strânge – / sunt glasul ce-i spune acum, nu-ți mai e frică“ – muladhara. Peisajele, stimulii naturali, visele. Inclusiv încrederea versurilor în puterea dragostei funcționează, la o adică, (și) mulțumită unui filtru wholesome. Și dragostea este, până la urmă, ceva trecător, stereotipic și siropos, iar dacă vocea textelor totuși crede, nu este din naivitate, ci dintr-o dorință conștientă de a crede că, independent de „adevărul“ dragostei, este mai frumos atunci când credem: „ne vom pupa de-un număr magic / de ori – cum fac în basmul cult“ – e doar că.
În cheia acestei încrederi-fie-și-pe-jumătate pot fi înțelese și ocazionalele salturi utopice pe care le fac poemele. Este privirea unui wishful thinker care scrutează victoria umanității mai mult pentru a-i reține imaginea decât din speranța că ea s-ar putea într-adevăr materializa. O contemplație pe de o parte omenească, în sensul puterii mișcătoare a peisajului, pe de altă parte pragmatică, în sensul sporului de elan vital și resurse etice cu care mintea revine din călătorie. În capricorn, este o imagine a comuniunii chiar și (sau mai ales) cu cele și cei al căror suflet a căzut victimă principiului eficienței: „ne vom strânge în brațe: fără milă de șiră / și-o să ne ducem unul pe altul în spinare / cu ce ne ofticase și acum ne inspiră / când manelele-ngână of frate, frățioare“. În aprilie, este daydream-ul unei rezolvări armonioase a tumultului lumii: „repet ce-mi spun de-o vreme, dar nu pot face; dup-/un timp acestea toate au să se așeze / ca niște sticle goale la margini de masă“ – aprilie. Cea mai puternică utopie se referă însă tot la puterea scrisului în sine: scrisul, „de parcă frumusețea chiar ne-ar putea salva / și să ne vindece pe toți de toate / în loc să rotunjească colțuri cu mucava“. Este utopia – emoționantă la modul wholesome – a contribuției reale prin expresii ale sensibilității, a cărei singură certitudine sunt persoanele from out there care cred la fel: „celor ce țes circuite cu pleoape de iască / aprinse de speranța că or să trezească / și-n alții ce-a trezit în ei munca inimii lor“ / „tot ce-am clădit stă pe închipuirea voastră“ – mulțumesc.
Afterglow
La final de Sutta, am rămas cu amintirea începuturilor „pure“, bucuria de a citi poezie care mă atinge sau mă minunează aproape ca atunci (mulțumită ancorei biografice, dar fără îndoială și calităților madlenei). Alteori, era despre deznodământul character arc-ului: amurgul certificat al băiețelii, care a venit cu dor de grooviness-ul lejer-caterincos din primele volume, rectificat apoi în dor de anii în care el era posibil așa ușor, și pentru mine, și pentru Flo, și pentru lume. Mai mult decât orice, însă, a fost gândul că mi-au scăpat mai mult ca sigur tot felul de referințe, imagini, muzicalități și frumuseți conceptuale din carte, dar că și așa, bogăția sa rămâne uluitoare.
- Ca să dau un singur exemplu, reiau aici unul dintre momentele (pentru mine) de vârf din Efrafa: „turturelele Disney dau rotocol / uguind fa minor pă pervazu la giam / «cipcirip e mișto dar totuși ce-i viața?» / cu ochi mari dă copil le zic nu știu man / gen să naște dân futai și să fute cu-alcool / și n-am lacrimi nici palme să-mi acopere fața / îngerime în ou și omletă-n cavou / tu frate Robert trebea să fii om nou / și-ai fugit în Suedia să te faci una cu ceața / plm faci în Skanstull la cinci dimineața / cu un zâmbet electric. și ce cântec eclectic / îți îngână pe tâmple roțile dă metrou?” (la fratele Robert). ↩︎
Credit foto: Florentin Popa.
