Subzistența ca expiere, haină nouă care se coase din nimic. Până la urmă, lumea nu trebuia să-i semene, de ce se chinuise oare atâta, poate că nici măcar nu fusese vorba despre lume în toată povestea aceea despre rușine, ci despre un raport mai intim și mai profund dintre adevăr și minciună în viața ei, dintre frumusețe și reversul ei, pe care, da, judecata nu-l poate cuprinde în toată puritatea lui esențială. Nu la timp. Nu când trebuie. Ci prea târziu. Și între timp pământul nu se mai rotește, inima bate mai rar, nepotrivit cu ritmurile naturale. Și totul devine pe dos. Trăise asta. Da.
Vă rog mult, stimate domn redactor O.R., raportați-vă la acest document, l-am mai șlefuit nițel, am mai adăugat o povestire, știți, ca să-mi optimizez cumva șansele de publicare, nu sunt decât o biată profesoară, dar e bine să nu știți, da, era irelevant și deloc strategic să-i scrie și asta, așa că da, vă rog insistent să salvați acest document, înlocuiți-l cu celălalt, în fine, faceți ce credeți, doar evaluați-mă obiectiv și mai ales nu scormoniți în lista prietenilor mei de Facebook, că nu-i cunosc, nu vă lăsați indus cumva în eroare că aș fi parte din vreo gașcă, deși aș vrea, dar nu-s, deci nu trageți concluzii pripite în ce mă privește, oricum nu-s o persoană însemnată, dar mi-ar plăcea puțin să fiu…
Era un simplu joc dramatic. Specializarea aceasta nouă în relații și comunicare a ei cu editorii nu există încă în nomenclatorul profesiilor din România, deși ar trebui. După prima carte publicată aflase că nu așa apar cărțile, fată dragă, ți-a cerut bani O.R.? Da, îi ceruse. Și tu ai spus da? Spusese da, fiindcă nu știa că se poate spune și nu. De ce îmi spui abia acum că n-ar fi trebuit să plătesc, aici, în colțul ăsta de clădire în care era cât pe ce să ne ciocnim, când tu ești primul care a citit cartea și parcă ți-a plăcut sau m-ai mințit, m-ai aburit, mi-ai gâdilat orgoliul, oh, sigur, din nou era despre ei doi și despre sentimente, despre povestea aceea a lor întunecată, nebunia și păcatul din care fiecare urma să se salveze cum putea. Se săturase să ajungă mereu în punctul acela dureros, de descompunere și jenă. Dacă te concentrai măcar un strop, cu siguranță mi-ai fi spus, ai fi adus vorba cumva.
O concluzie justă. Umbra amorului lor ilicit continua să bântuie perfid peste situații din cele mai banale ale vieții ei. Oare și pe tine te urmărește încă amintirea lui sumbră, ți se strecoară poate în conversații, încețoșează unele clipiri, sufocă meditații, întrerupe jocul imaginației sau cum? în scris? acolo ești? în scrisul tău, acolo unde îți verși ca pe niște dejecții toate vinovățiile alea pe care le asumi verbal, numai verbal și de paradă, de câte ori prinzi vreo ocazie, încât nici nu mai sunt așa insuportabile și n-au fost niciodată, așa, transferă-le, descarcă-te, eliberează-le, împovărează-ți personajele cu ele, trimite-le în lume ca să se dea-n spectacol și să se lamenteze culpabilizându-se ori să se disculpe bravând prin cine știe ce gesturi pe cât de stângace, pe atât de omenoase numai ca să te ușurezi de o povară pe care singur ți-o atribui, etică butaforică, pe care numai eu ți-o intuiesc, nu întreba de ce.
După un eșec legat de evaluare din partea vreunui editor, lumea o lua la vale. Da, sunt unii scriitori care chiar nu cunosc îngrijorarea de a nu fi publicați. Specia aceea de scriitori, își spuse, are privilegiul de a scrie angajat, constant, netulburat de frici și ezitări. Se poate ca exact din acest motiv construcțiile lor epice să aibă fermitate și coerență, dar să le lipsească tocmai mișcarea aceea internă care să tulbure și care să le scuze apoi toate imperfecțiunile sau neglijențele stilistice care le-ar rotunji umanitatea sau prin care ei, autorii, ar părea vii și mai adevărați… Da, începuse a crede că de data asta manuscrisul ei e bun, că povestirile alea sunt un florilegiu imposibil de ignorat, că sunt acolo o tensiune și o suferință cum nu mai găsești nici în literatura română și nici în cea universală, că, puse laolaltă, iubirea tardivă și trupul feminin, care tocmai se pregătește de îmbătrânire, sunt lucruri cumplit de dureroase și nasc o realitate psihologică pe care nu o putuse surprinde până la ea decât T. Mann în Înșelată, desigur, se amăgea, subiectul nu e nou, și totuși, i se păruse că de data asta volumul ei va trece de evaluare, că va uimi și va șoca, și că răspunsul editurii va fi unul în sfârșit favorabil. Nici vorbă însă…
Lumea o luă la vale. Lumea cu ochiul polifemic sfredelise apoi săptămâni întregi în sufletul ei rușinat și dezmembrat, cum naiba de ai putut să speri din nou, a câta oară, a treia, renunță, o editură are calculele ei financiare, nu-ți va da ție nimeni vreo explicație, apoi de ce persiști în alegerea asta, ce obsesie nefastă, cu puzderia asta de edituri de pe piață, alege alta, în fine. Zăcuse vreo două luni. Rușinea e ignobilă și dezumanizantă și destrămătoare, știa. O mai trăise… Un sentiment plebeu cu care se luptase ca să îl vindece atunci, după amorul ilicit. Părea că lumea toată știe și că o arată cu degetul din toate direcțiile, de pe pământ și din întregul univers. Nu, nu era dumnezeu cel care să se preocupe de astfel de mărunțișuri, era lumea, cu tentaculele ei atotcunoscătoare, cu intuițiile ei devoratoare, care i se părea că o privește hâd și acuzator, gata să azvârle cu pietre. Fixații. Rușinea e altceva decât rușinarea. Înțelesese însă prea târziu diferența. Sufletul îi obosise. O ființă umană obosește uneori.
O povestire trimisă la o revistă literară recent nu apăruse încă. De ani de zile publicase acolo în mod constant și fără teama de a-i fi respins vreodată textul. Redactorii se schimbaseră între timp, era adevărat și asta. Lumea literară are dinamica și interesele ei. Exigențele ei. Judecata ei de gust. Judecată care face salturi periculoase sub influența altor culturi, ceea ce nu o scutește, firește, de aroganțe de tot felul…
Judecata de gust. Nu avuseseră niciodată păreri asemănătoare despre mizele și arta literaturii. Nu-i mai plăcuse să se regăsească întrupat în cutare personaj din cutare narațiune a ei. Nu se mai suporta, probabil. E mult prea străveziu, încearcă așa, să adaugi straturi și straturi de irealitate între experiență și reprezentare, altfel nu e în regulă. Dar pentru cine nu-i în regulă, mă rog, cine e cel care ne știe și cine ar putea să recunoască vreun fapt sau vreo idee pe care probabil că o dezbătusem noi deja în lunga și trista corespondență care o fi înfierbântat firele computerelor noastre atunci? Suferea pentru iritarea asta nejustificată a lui, ce-ți pasă ție că scriu cum scriu și văd cum văd și transfer ce transfer personajelor mele, ce atingere îți poate aduce scrisul meu câtă vreme nimeni, dar nimeni nu a bănuit amorul nostru despletit, nu, nu avea nici un sens, brutalitate, vanitate, rușine în realitate, de ce nu o recunoscuse atunci, demult, ca să i-o spună, rușine, era asta, dragul meu, ru-și-ne, avea un fel al lui de a fugi, de a se separa de răul, de lucrul hidos pe care îl comisese, rușine de a fi cedat. Își tulburase ordinea vieții, ordinea aceea pe care o credea morală, moralitate fragilă de familist făcut și nu născut, mișcase centrul ei stabil ca apoi să vrea să-l regăsească nemișcat, numai că el nu mai era în locul lui de la-nceput, nimic nu e la fel după ce pleci și iar te-ntorci, și furia aceea așa se explica atunci…
Să nu întoarci privirea spre nimic din ce-ți poate aduce aminte de mine, hai, uită dezaxarea și frânge orice legătură cu vina de care ești legat orice ai face, mai bine dă-o mai departe, convertește-o în text și viața redevine pură, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, tu doar imaginează impedimentul, laitmotiv în poveștile tale scrise, impedimentul acela cu care îți pui adesea personajele să se confrunte, limită și provocare, fruct oprit reinventat, balsam pentru ego, conștiință înnoită, puritate esențială, suflet curat, aproape înger. Da… tu și personajele tale angelice. Tu și moralitatea ta falsă. Își adusese aminte de visele pe care le avusese în perioada aceea, vise cu ei doi, asexuați, îmbrățișați și aspirând la nu știu ce condiție primordială, iubindu-se pasiv și respirând concomitent un aer clar, nepământesc. Nu înțelegea nimic din visele alea atunci, decât că nu era dorită, femeie incompletă, respinsă, refuzată, pusă în așteptare, te caut eu, amputată până la anulare, nu, nu înțelegea atunci nimic din visele acelea intemporale și absurde.
O dată însă cunoscuse și bucuria unui da editorial.
Redactorul acela chiar îi citise manuscrisul. Era Crăciunul. Probabil nimănui nu i-ar trece prin minte să-și ocupe timpul trimițând spre editori manuscrise în zile de sărbătoare. Uite un om politicos, oare îi va plăcea? Salvat manuscris, îl voi parcurge în câteva zile, vă dau semn foarte curând. Emoția așteptării concentrase aerul din casă. Ceva în țesătura zilelor se aranjase diferit și își spusese că da, probabil că de data asta va fi altfel. Nu îl cunoscuse personal, nici nu era nevoie, doar pe câți editori îi poți cunoaște într-o viață, dar îl văzuse și îl ascultase la un festival de carte și îi plăcuse seriozitatea lui. Poate că e departe de spiritul găștilor din jur, pare că nici nu posedă conceptul de gașcă, pare… Ceva în felul în care conversa sau vorbea despre cărți îi transmitea că în el există un mare potențial de onestitate, de obiectivitate, deparazitare, privire proaspătă, nealtoită.
În prima zi din noul an primise în sfârșit o veste bună. Jubilație? Întemeiere și uimire? O enervă propria grandilocvență.
La nici o lună însă veni al doilea e-mail. O a doua evaluare. Manuscris refuzat. Cădere. Ca atunci când îi scrisese un ultim e-mail din avion, nu, niciodată nu-i scrisese ceva mai dramatic și mai decisiv, ceva de ordinul unei hotărâri fără rest, alegere ultimă, supunere demnă de tragedia antică, e multă forță în supunere și acceptare, așa își zise ea, izolase în sfârșit lumina de întuneric, e-mail prin care repudiase tot ce era-n spate, teribilă angoasă și nefericire, cedase, da, se îndrepta spre ea, viața mea e un mare rahat, așa-i spusese, ne vom vedea curând, îndată ce aterizez, nu, nu era nicio fericire-n asta, dar aștepta și uite că de data aceea nu se mai îndoia, de ce-l credea, chiar se vor întâlni și poate că vor merge apoi de mână înainte, îmbolnăviți de greutatea vinei și lumea va obosi într-un sfârșit să îi mai judece. Contramandase însă după aterizare, a câta oară, a câta oară, nu, nu trebuie să ne vedem, dacă îți scriu acuma asta, înseamnă că niciodată nu voi putea să mai revin și să mă răzgândesc, ceea ce știi de fapt, tu i-ai citit pe tragici și știi că nu există întoarcere de acum încolo, că asta nu se va schimba și nu din cauza mea, ci din cauza ta sau datorită ție, din cauza rușinii în care mă scald și a vinovăției care-mi va chinui sufletul și nu știu cum o să o duc cu mine toată viața, o să mă ierți, da, familiaritate cu răsucirile și cu răzgândirile lui repetate, enunțate nervos, sintetic, iritant, va vomita și îi va trece.
Deci încă un refuz, adică altul dintr-o serie, după o acceptare inițială a manuscrisului ei, dovada că în șirul întâmplărilor poți uneori să identifici un soi de pattern, un ciclu mereu reluat al rateurilor, ca o eternă reîntoarcere, de acum știa, totul era să poată să aranjeze cumva lucrurile, să le așeze adică într-o ordine, să identifice un algoritm, că e acolo, nu avea rost să mai interpreteze, lumea continuă să se miște în ritmul în care oricum se mișcase și până atunci, nu, nu era ca și când o piatră aruncată undeva, într-un loc de pe pământ, ar fi putut produce vreun efect la mii de kilometri depărtare, nu-nu, nimic de felul ăsta.
