Augustin Cupșa a scris roman, proză scurtă, scenariu de serial și scurtmetraj. Dar într-o bună zi, în pagina lui furnicile au început să bea ceai de portocale, să-și povestească viețile la telefon, să facă liste și să călărească elefanți, gândacii de Colorado s-au făcut curatori și vampirii au rămas fără chiloți. Iar Augustin… n-a avut nimic împotrivă. Ba chiar le-a dat nas, așa că acum se trezește uneori vizitat de personaje încheiate și gata de acțiune, dar care încă n-au poveste-n care să se manifeste. E psihiatru, iubitor de literatură pentru copii când mai old school, când mai contemporană și tătic care inventează povești la culcare, numai că uneori poveștile lui cam alungă somnul și cheamă râsul înapoi. A primit de-a lungul timpului o mulțime de premii literare serioase, deci era obișnuit, dar pun pariu că nici nu se gândea în serile acelea că povestea cu furnici și liste avea să-i aducă în 2024 nici mai mult, nici mai puțin decât Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Am vorbit cu el despre oameni mari și mici care fac schimb de roluri, despre cum scrii când scrii pentru copii, despre scrisul pentru film și scrisul pentru foaia albă, despre scriitorul călător care abia așteaptă să se-ntoarcă acasă. De fapt nici n-am vorbit, doar ne-am scris. Dar e ca și când, nici n-o să vă dați seama, pentru că – și ăsta-i lucrul cel mai cel pe care l-am descoperit – lui Augustin îi place teribil să se joace.
Te prezinți ca scriitor pentru oameni mari. Când ți-ai dat seama că poți fi scriitor pentru oameni mici? Cum a fost trecerea?
Cei mici sunt în multe feluri mai mari decât oamenii mari. De când am publicat Două furnici și un elefant, de la un capăt al lumii la celălalt1, în întâlnirile de lectură cu copiii am tot avut ocazia să mă minunez de ingeniozitatea și de candoarea lor, de ideile lor incredibile și de intuițiile sănătoase care la adulți sunt fie tocite, fie înlocuite de raționamente complicate. Am început să scriu povești dintr-o joacă, serile, pentru fiica mea, Ioana, apoi copiii m-au îndemnat să continui.
În care dintre cele două postúri te simți mai în largul tău?
În cărțile pentru copii simt că am mai multă libertate decât în romane. Dacă o furnică vrea să le citească povești seara fraților mesteceni din fața casei, n-are decât să se cațere într-unul dintre ei și să-și agațe o veioză pe o creangă (bineînțeles, după ce-și trage prelungitorul din casă etc.). Dacă aș face asta într-un roman, mi s-ar părea că nu spun adevărul. Pe când într-o carte pentru copii tocmai acesta e adevărul, fără să-l contrazică în vreun fel pe celălalt.
E mai credibil un autor care scrie pentru copii dacă e și părinte? De pildă, tu simți c-ai fi putut să scrii cărți pentru copii și înainte să inventezi povești și să râzi împreună cu Ioana?
Când citesc o carte pentru copii, îmi dau seama (cu o marjă mică de eroare) dacă a fost scrisă de un adult cu sau fără copii. Asta nu înseamnă neapărat că toate cărțile scrise de părinți sunt pe gustul meu. Nu-i adevărat că gusturile nu se discută. Se discută peste tot, mai mult sau mai puțin justificat (probabil de-asta a și apărut Goodreads), trebuie doar să iei lucrurile ca atare. Am mai scris povești pentru copii și înainte să apară Ionuca. Eram prin clasa… a șasea și aveam de compus tot felul de lucruri simpatice pentru orele de engleză. Îmi amintesc că am scris o mică scenetă cu un dragon care se privea în oglindă și alta cu un om de zăpadă… Din păcate nu le mai găsesc.
În 2024 ai primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România la categoria Carte pentru copii și adolescenți, pentru volumul Două furnici și un elefant… E cel mai recent dintr-un lung șir de distincții și nominalizări, naționale și internaționale. Te schimbă un premiu ca scriitor? Dar ca om?
Chiar de curând am auzit ceva interesant legat de premii, cum că Demi Moore n-a luat niciun premiu până la Globurile de Aur de anul acesta. Nu prea știu ce și cum joacă Demi Moore (de parcă ar avea importanță), dar e un nume cunoscut și mă gândeam automat că trebuie să aibă o mulțime de premii. M-a impresionat când a spus că s-a simțit în sfârșit inclusă în lumea filmului. Probabil că asta înseamnă un premiu din punct de vedere emoțional. Probabil că Premiul Uniunii Scriitorilor e cam cea mai mare distincție pe care o poate primi un scriitor de limbă română în țară. Mi-aș fi dorit foarte mult să fie și ilustratoarea Andreea Dobreci la premiere – cărțile de copii sunt de facto împărțite între autori și ilustratori, cartea ilustrată nu e o carte de autor.
Chiar, cum creează lumi în tandem un autor și un ilustrator? Tu cum ai lucrat cu Andreea Dobreci?
Cumva, te gândești automat că ilustratorul transpune în imagine textul autorului și că asta e direcția de comunicare. De fapt, ilustratorul ajunge să-ți transforme gândurile și fluxul comunicării e în ambele sensuri. Acum eu nu mai pot să-mi imaginez furnicile altfel decât așa cum le-a desenat Andreea. Mai departe, când le pun în situații noi, ele se comportă așa cum le „lasă“ imaginea pe care au căpătat-o, „fizionomia“, caracterul care li s-a imprimat odată cu aspectul. Și i-au ieșit tare simpatice, sper să mai facem și alte cărți împreună.
Furnica din Frații Mesteacăn și cei 7 vampiri care aveau o singură pereche de chiloți e mare cititoare: în serile de vară savurează în hamac, la lumina lunii, povestea celor trei purceluși, a motanului Findus și a găinilor din ograda lui Pettson, ba citește chiar și din prima ta carte pentru copii, unde e personaj. Ce alte lecturi le-ar mai recomanda copiilor? (Diverse și dense, îmi închipui, de vreme ce și mestecenii confirmă că e un obicei sănătos.)
Într-adevăr, aș fi trecut mai multe cărți printre recomandări, dar din motive de spațiu a trebuit să mă limitez la doar la câteva. Îmi plac foarte, foarte, foarte mult cărțile din seria Puiu și Vulpoi a lui Sergio Ruzzier2 (Vulpoi: „Dar nu trebuie să mănânci tot tortul de ciocolată!“/ „Puiu: Nu trebuie?“ 😊), care pe lângă replicile delicioase au și o cromatică superbă. Îmi plac porcuțul Sven Svenson și ursul von Vraiște care cântă la tubă, sau sora-cangur Matilda din Roată, roată prin lumea toată3. Sau vrăjitorul Petrosilius Zwackelmann din Tâlharul Hotzenplotz4, care trebuie să-și curețe singur cartofii pentru că acolo se oprește puterea magiei sale (am dat exemple de cărți pe segmentul de vârstă 6–10 ani). Dar și Cocorul fermecat și alte povești japoneze pentru copii5, potrivite la orice vârstă, sau… cea mai cea carte pentru copii: Doctorul Aumădoare6, care mi-a bucurat copilăria și m-a mai bucurat o dată la vârsta adultă.
Ce alegi: povești actuale sau povești nemuritoare?
Vreau să găsesc cărți actuale care să mă încânte și nu știu de ce totul a devenit atât de mizerabilist și ca ilustrație, și ca text, cu tot felul de evenimente tragice sau sordide. Sunt de acord că traumele trebuie discutate și sublimate în forme artistice, că poveștile pot fi o alinare. Mi-aș dori ca toți copiii să râdă și să se bucure fără oprire și, dacă reușesc să își păstreze starea asta cât mai mult în timp, cu atât mai bine. Nu mi-au plăcut niciodată Morcoveață sau Pinocchio – câtă jale și câtă vinovăție inoculată copiilor… În schimb, îmi place și acum Alfons Zitterbacke (pe care însă nu o mai găsesc de cumpărat…).
Ai personaje plimbărețe: mai întâi, de la un capăt al lumii la celălalt, apoi, dintr-o poveste într-alta. Cum e cu dorul de ducă, cu plecatul și întorsul – în cărți și în afara lor?
Nu m-am gândit prea mult cum de au apărut furnica și gândacul de Colorado în cartea cu vampiri. Inițial era o furnică oarecare, nu neapărat una dintre cele două din prima carte, asta și pentru că povestea era în schiță încă dinainte să apară Două furnici și un elefant… Apoi am legat lucrurile. Gândacul de Colorado a devenit un tip enervant „clasic“, care poate să apară practic oriunde pentru că ăsta e rolul lui, to bug someone. Când sunt cu personajele din cărți, mă simt cu adevărat bine. Lumea în care trăim e așa cum e, din fericire suntem capabili să ne dorim lucruri frumoase.
Și tu ești un scriitor în mișcare: mă gândesc mai ales la rezidențele pe care le-ai avut de-a lungul timpului la Viena, Geneva, Tirana, Pécs. Cum e scriitorul în rezidență față de scriitorul de zi cu zi?
Una dintre rezidențe, cea de la Viena din Museum Quartier, se leagă foarte mult de cartea cu cele două furnici și un elefant. Îmi amintesc bucătăria unde îmi făceam cafeaua și, dacă nu ieșeam să dau o tură prin oraș pentru că era prea frig sau ploua prea tare, mă puneam la scris. Iar de scris aveam cu totul altceva decât noi capitole din cartea cu furnici… așa că scriam cumva pe furiș față de mine și de propriile treburi, deschideam documentul și desfășuram întâmplările lor: cum s-au întâlnit cu miriapodul care se încălța la fiecare picior sau cum croșetau furnica și elefantul pulovere din puf de păpădie. Nu-mi place să fiu plecat prea mult și prea departe de casă, mai degrabă mă simt apropiat de un scriitor ca Naghib Mahfuz, care n-a ieșit niciodată din Cairo. Uneori însă a trebuit să călătoresc ca să întâlnesc oameni de la care am învățat câte ceva.
Cum abordezi literatura față de scrisul pentru film și în care dintre cele două lumi te simți acasă?
În literatură poți să-ți găsești oarecare satisfacție scriind pe cont propriu, ținând legătura cu niște oameni din afară, dar într-un final tot în România publici. Nu mai am niciun fel de așteptări de la lumea literară… și probabil că nu trebuia să le am de la bun început. Dar, ce-i drept, când ești foarte tânăr și încrezător, te gândești că te așteaptă o lume cât de cât corectă, dacă nu și rafinată. Filmul are posibilitatea să iasă mai ușor „afară“, dar are alte constrângeri – de producție, de viziune regizorală, de limbaj cinematografic. Îmi place să scriu vizual, e ca și cum aș face filme cu buget restrâns, pe hârtie. E captivant să lucrezi la imagini fără proiecție în fața ochilor și să vezi cât de diferit ajung ele în mintea cititorilor.
Furnica de la acest capăt al lumii face multe liste. Cum e cu obsesia asta pentru liste? (Îl întreb și pe scriitorul, și pe psihiatrul din tine. Dacă vor, pot să răspundă separat.)
Nu m-am așteptat ca tocmai listele să fie un punct de maximă atracție în carte, însă copii, cititori de vârstă adultă sau oameni din industria de carte mi-au spus că au fost fascinați de aceste liste sau că nu mai aveau răbdare să termine capitolul, ca să ajungă la liste. Inițial am făcut lista cu lucrurile pe care și le ia furnica în geamantan, era o înșiruire de lucruri menită să o adoarmă pe Ionuca… Dar când pomeneam ceva care o făcea să râdă, somnul se ducea și trebuia să o iau de la capăt, să pun alte lucruri pe listă. Într-un final, lista a devenit o zonă consacrată râsului, în niciun caz adormitului. După ce am publicat cartea, am transformat listele în versuri, gândindu-mă la posibilitățile de punere în scenă ale cărții. Și a ieșit ceva și mai simpatic.
Furnica croșetează șosete, maiouri, căciuli, chiloți… Tu ce povești mai croșetezi de aici înainte? De pildă, vom afla cum și-a luxat elefantul trompa la proba de breakdance de la Olimpiada de la Paris?
Mai am o carte deja scrisă, care se adresează acelor copii speciali prin dificultățile pe care le întâmpină la școală. Mai am și alte personaje din povești, pe care doar le-am început sau schițat. La mine, personajele apar mai repede decât pot eu să compun narațiunea, așa că le trec pe… listă și le promit că o să le găsesc povestea. Aș vrea să continui și poveștile furnicilor, au stat destul împreună în noua casă și e cazul să pornească iarăși la drum. Sau, cum ziceai și tu, să se întâlnească la Paris cu elefantul, când iese de la secția de ortopedie…
Ce mai face Liniuță? S-a mai scurtat, s-a mai îngrășat?
Liniuță se lungește și se rotunjește ca orice motan răsfățat, seara stă pe pervaz și privește visător frunzele sau crengile copacilor, ziua doarme sau ne mușcă de picioare, haț haț haț, noaptea rostogolește o bilă pe parchet… Și ce s-ar mai umfla blana pe el dacă ar înțelege că ai întrebat de el sau că apare într-o revistă literară! El, care era un biet pisoi călcat de mașină, pierdut într-un mărăciniș, pe marginea drumului… Ca să vezi ce a ajuns! Dar așa e în viață, o știu și pisoii: când se schimbă norocul, se schimbă într-o secundă.
1 Humanitas Junior, București, 2023, cu ilustrații de Andreea Dobreci.
2 Petrecerea și alte povestiri și Vreau în barca ta!, traducere din engleză de Ileana Achim, Editura Frontiera, București, 2022 și 2023.
3 Richard Scarry, traducere din engleză de Lavinia Braniște, Cartea Copiilor, București, 2018.
4 Otfried Preußler, traducere din germană de Octavian Nicolae, Arthur, București, 2024.
5 Antologie de Florence Sakade, ilustrații de Yoshio Hayashi, traducere din engleză de Ana Alfianu, Humanitas Junior, București, 2019.
6 Kornei Ciukovski, ilustrații de V. Cijikov, traducere din rusă de Nic. Iliescu, Arthur, București, 2024 (col. „Retro“).
Imagine © Dan Mărășescu
