Ce am aplaudat și ce nu la Bánk bán, spectacolul Naționalului budapestan de pe scena Naționalului bucureștean.
Am aplaudat frenetic la sfârșitul spectacolului Bánk bán al Teatrului Național din Budapesta, prezentat pe prima scenă a Teatrului Național „I.L. Caragiale“ din București.
Fiind pe jumătate maghiar, am considerat că nu pot lipsi de la un asemenea eveniment – o montare a ceea ce excepționalul traducător din engleză și din maghiară George Volceanov a caracterizat drept actul de naștere al dramei maghiare moderne.
Prin urmare, mi-am luat bilet din timp, iar la final, am aplaudat la scenă deschisă, românește, cum se face pe aici, un spectacol impunător.
Un spectacol cu o estetică impresionantă, de la elementele scenografice reprezentând simboluri naționale ale căror ițe se împletesc în final până la codul cromatic al costumelor, index de citire a personajelor. Provocator sub aspect sonor – mă bântuie atât zgomotul recurent, ca de toacă, scos de războiul de țesut, cât și sarcasmul regizorului, care a făcut să răsune, grotesc de autoironic, fragmente din opera omonimă pe care tot el o pusese în scenă. Cu actanți de o expresivitate remarcabilă – regizorul a catadicsit, de pildă, să subexploateze o mare actriță ca Nagy Mari, punând-o să se plimbe sau să stea pur și simplu pe scenă două ore și jumătate și oferindu-i replici puține, de personaj care duce tava.
Am aplaudat și apariția protagonistului. Pare un făcut, însă marii noștri actori sunt mici de statură. Or, ungurul cu rol principal în Bánk Bán e brădos, frumos, impunător. Probabil, se potrivește cu propria mea reprezentare a ceea ce a fost personajul istoric în pielea căruia a intrat (sunt atent la transpunerile artistice și găsesc ridicolă distribuirea unul tip scund ca Mel Gibson în rolul titular din Inimă neînfricată sau a unui actor înalt ca protagonist în Dl. Aznavour).
Am aplaudat inclusiv maniera regizorală de a spune povestea în spiritul ei original. De a respecta impulsul dramaturgului, care a conferit actualitate unei înșiruiri de fapte – totuși, majoritatea închipuite – ale unei „drame istorice“. Când pui în scenă de șapte ori, la teatru și la operă, piesa scrisă de un tinerel exaltat (citez din comunicatul de presă al TNB: „în 1819, la vârsta de doar 28 de ani, Katona József dă tiparului versiunea definitivă a poemului dramatic Bánk Bán, imn adus iubirii de patrie, pildă strălucită pentru autorii dramatici ai poporului maghiar eliberat“), ajungi să te pricepi un pic.
În general, am aplaudat montarea degajând aerul unei producții din altă lume decât văd în teatrul românesc – posibil, o reminiscență a tinereții mele cosmopolite, când, simplificând, viața în lagărul socialist m-a făcut să consider, tot cu exaltare juvenilă, că ce era străin era bun, iar ce era românesc, așa și-așa. Am crescut, și nu mă voi întoarce în timp să repar asta, în spiritul unui banc scris de umoristul Nicuță Tănase: „Ieșiți de la film? Cum e?“. „Românesc!“.
Dar sunt multe lucruri pe care nu le-am aplaudat la Bánk Bán.
Aș începe cu piesa ungurească în sine – am rezerve față de text cum am și față de marile denaturări ale istoriei din dramaturgia românească. Cred că înflăcărata dramă istorică maghiară e, ca piesă de teatru și sub aspectul universalității, perfectibilă, n-am să pretind altceva doar fiindcă am sânge unguresc în vene. Mă bazez și pe aprecierea unui om de teatru și gânditor ilustru: românul de expresie maghiară Tompa Gábor, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, președintele în exercițiu, reales, al Uniunii Teatrelor Europene. Într-un interviu publicat acum 24 de ani în Observator cultural, Marian Popescu îl întreabă pe Tompa Gábor „de ce resimte comunitatea maghiară, inclusiv cea din România, ca reper atât de important, în zona spectacolului, evident, piesa «Banul Bánk»?“. Răspuns: „Katona József, unul dintre dramaturgii naționali, un clasic foarte important, a scris, a creat această operă dramatică în perioada habsburgică, într-un moment în care nu exista teatru în limba maghiară în Ungaria; se putea juca numai în limba germană. El nu a avut niciun contact direct cu scena, cu lumea teatrală. Conservarea limbii, conștiința națională, identitatea – erau mai presus de orice. Din cauza aceasta, Banul Bánk, după părerea mea, opinie pe care mi-o mențin în ciuda tuturor părerilor «patriotice», este o piesă a unui scriitor cu talent enorm, dar plină de greșeli dramaturgice elementare și infantile. Ea are o dimensiune shakespeareană, dar și niște erori dramaturgice peste care nu poți trece. (…) La Katona, aceste greșeli de dramaturgie în piesă au împiedicat practic realizarea vreunui spectacol desăvârșit, au fost numai spectacole cu părți puternice, interesante, dar întregul…“.
Aveam șase ani – e exact o jumătate de veac de atunci – la o montare Banul Bánk, tot a Naționalului unguresc, pe scena vechiului Național bucureștean. Deci, nu am o experiență directă pentru a putea judeca interferențele politicului de atunci în viziunea regizorală de atunci. Ce pot să judec, în baza faptului că am trăit, simțit și citit despre acele vremuri, e că în România exista percepția că Ungaria socialistă avea, în persoana lui Kádár János, un lider liberal în comparație cu Nicolae Ceaușescu. Îmi amintesc de un număr al săptămânalului satiric unguresc Lúdas Matyi („Mateiaș gâscarul“) în care, pe prima pagină, a apărut o caricatură înfățișându-l pe Kádár la volanul unui autobuz. Or, în Urzica noastră – de fapt, în toată presa oficială – era de neconceput să apară o caricatură cu Ceaușescu. În publicația de specialitate editată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, criticul Florian Potra scria în 1975: „oricum, dincolo de influențe și derivări, Katona a concentrat în drama sa expresia intensă a emancipării națiunii ungare în raport cu apăsarea călcâiului străin“. Am dat un exemplu de nuanțe ale propagandei oficiale dintr-un regim autoritar. În contrast cu iliberalismul din Ungaria de azi, când putinofilul și izolaționistul conducător Orbán e reflectat în mod nenuanțat de propaganda oficială, care consideră o lipsă de patriotism orice sprânceană ridicată, a îndoială, la adresa politicilor de partid și de stat.
Bánk bán văzut de Vidnyánszky Attila
Înainte de a aplauda spectacolul, am citit despre viziunea regizorului Vidnyánszky Attila, directorul Naționalului budapestan: „Viceregele Bánk ne reamintește o serie de probleme mereu actuale: faptul că suntem blocați între Est și Vest de mii de ani, sentimentul nostru de a fi la mijloc, repetarea acelorași tipare istorice de conflict, faptul că nu suntem înțeleși și suntem în dezacord cu restul lumii. Dar Katona nu devine didactic, în schimb, el țese o poveste profund emoționantă despre dragoste, loialitate, seducție, trădare, patriotism, putere și politică“. În timp ce eram la spectacol, am avut revelația că ceea ce vedeam nu era o expresie a patriotismului. Ci expresia profundă, înrădăcinată, a unui naționalism îngust, provincial, marginal, desuet. Găunos ca o duioasă reprezentare a imaginarului colectiv pe care o știu din copilărie: „Ungaria e pana de fudulie pe care și-o pune Dumnezeu la clopul de duminică“.
N-am vrut să aplaud această viziune. Așa cum n-am vrut să aplaud reprezentarea Ungariei Mari pe o tablă magnetică din spectacol, înfățișând regiunile pierdute după Trianon: Transilvania și parte din Banat, Transcarpatica, astăzi împărțită de Ucraina, în cea mai mare parte, Slovacia și Polonia, Vojvodina, azi în Serbia, Slovacia, Cehia și Croația moderne, precum și Burgenland, astăzi în Austria. Am tresărit când s-a vărsat o găleată de vopsea – semnificând, evident, sânge – peste această hartă, iar picături roșii au împroșcat Brașovul nostru. Nu pentru că aș fi dintre cei care se bat cu pumnul în piept că sunt patrioți – sunt conștient și de faptul că Ardealul e aici pentru a rămâne, și de faptul că fără contribuția ungurilor, n-ar fi fost un spațiu atât de special. Cred că e nedelicat ca Naționalul budapestan să prezinte pe scena Naționalului bucureștean un spectacol din recuzita căruia face parte această hartă. Mai mult, e o prostie alimentând corul românilor verzi care invocă din reflex iredentismul maghiar fără să aibă habar despre ce vorbesc.
Știți care e problema – doar una dintre probleme, desigur – cu naționalismul românesc în care băltesc sentimente anti-maghiare? E scos la iveală în mod recurent de lătrăii puterii, pentru a fi deturnată atenția opiniei publice de la proasta guvernare. Aș forța o analogie: poate că sentimentele anti-europene cultivate de Orbán Viktor sunt menite tot să camufleze incapacitatea de a gospodări ca lumea o țară.
Dacă aș fi tendențios, aș spune că entuziasmul meu de la sfârșitul spectacolului a fost firesc: am aplaudat spulberarea Ungariei Mari după Trianon, iar actorii de pe scenă – i-am văzut din rândul trei cum au intrat în pielea unor personaje care plâng după acele teritorii – mi-au răspuns cu aplauze. Insist asupra neinspirației de a se da o reprezentație a acestui spectacol cu această viziune regizorală la București. Să afișezi acea hartă aici e ca în bancul cu maghiarul Feri, care nu știa bine românește, dar a incendiat o cisternă românească pe care scria avertismentul „a se feri de foc“ crezând că a citit îndemnul „așé, Feri, deie foc!“.
N-am aplaudat nici scena în care odraslelor maghiare li se bagă la cap de către venetici concepte străine de neam – toleranță, globalizare, identitate de gen, schimbări climatice – desprinse din viziunea mică, non-europeană, a premierului Orbán Viktor, pusă în scenă de zelosul artist angajat Vidnyánszky Attila. Cred că dacă în țara vecină sunt inoculate astfel de idei, cum ar fi menționarea migrației într-un context negativ, nu e de mirare că există personaje reale precum jurnalista care filma pentru o televiziune maghiară și a fost pusă la Zidul Rușinii după ce, în apropierea graniței cu Serbia, i-a luat pe refugiații sirieni la șuturi și i-a pus piedică unui părinte cu un copil în brațe.
N-am vrut să aplaud vechiul cântecel pentru copii care a răsunat pe scena Naționalului bucureștean: „Gólya, gólya, gilice! Mitől véres a lábad? Török gyerek megvágta, Magyar gyerek gyógyítja…“. Bietului păsăroi îi sângerează piciorul tăiat de copilul turc, dar copilul maghiar îl va tămădui?! O, ce bine a zugrăvit asemenea mentalități Örkény István, definind Ungaria „o manie (termen medical) cu zece milioane de persoane afectate. În prezent, se consideră că această obsesie e vindecabilă, deși acest lucru i-ar răpi mult din farmec“.
Din articolul „Lupta banului Vidnyánszky cu liberalii occidentali și cu Trianonul“, scris de jurnalistul Balint Kovacs în publicația HVG (cunoscută anterior drept Heti Világgazdaság), am aflat că regizorul-ban al lui Orbán are în palmares și alte puneri în scenă ilustrând tezele conducerii ungurești de stat. Cu ani în urmă, la Teatrul Csokonai din Debrecen, s-a folosit de farsa Puricele în ureche a lui Georges Feydeau pentru a ilustra Bruxelles-ul ca pe un paradis al prostituatelor, unde statele membre ale UE blochează totul. Iar un comentariu răutăcios din subsolul cronicii ungurești a spectacolului Banul Bánk a veștejit însăși prima scenă a țării vecine: „O altă poveste despre cum icoanele pot fi distruse la ordinul politicilor lui Orbán. De la Vidnyánszky, Teatrul Național nu mai este un teatru, ci un bălegar politic, cu o «colecție» de așa-ziși artiști înăuntru“.
Nu pot decât să mă mir că omul de teatru Vidnyánszky Attila, născut în Ucraina și școlit la Kiev, îi cântă în strună anti-ucraineanului Orbán Viktor. Speculez, dar oare Vidnyánszky se jenează de locul în care a venit pe lume, în calitatea sa de mare și privilegiat dregător al culturii ungurești de azi?
Gertrude la Budapesta. Mergea și Pădurea spânzuraților?
Bánk bán la TNB a constituit expresia unui schimb bilateral între teatrele naționale din Budapesta și din București. În replică, trupa TNB va prezenta luna viitoare la Budapesta spectacolul Gertrude de Radu F. Alexandru în regia lui Silviu Purcărete. Spre informarea viitoarelor gazde ale TNB – „a fi sau a nu fi“ capătă, prin montarea lui Silviu Purcărete, un răspuns simplu: Gertrude e un Hamlet cum n-a mai fost la TNB. Gertrude – creația regizorului de clasă și de recunoaștere mondială Silviu Purcărete după textul celui mai mare dramaturg român contemporan al teatrului de idei, Radu F. Alexandru – a fost regina stagiunii românești 2023-2024. Încoronarea s-a petrecut aievea, sub ochii noștri, încă de la premieră. Ca un personaj shakespearian, bucureșteanul Silviu Purcărete a revenit din autoexil pentru a-și revendica prea cuvenita coroană. De aceea, cred că alegerea produsului TNB din această bilaterală culturală a fost o opțiune cumpănită și cumpătată.
Însă, ca răspuns la naționalismul prăfuit și venal din Bánk Bán, diriguitorii teatrului din Ungaria ar fi meritat să ia notițe dintr-o montare la kilometri distanță de orice umbră de naționalism – Pădurea spânzuraților după Liviu Rebreanu, în regia altui rege al teatrului românesc, Radu Afrim. Personal, cred că TNB-ului i-a fost frică să nu fie socotită o provocare punerea în scenă a acelui spectacol la Budapesta. Sau a fost, simplu, o probă de diplomație culturală. În ultimă instanță, de eleganță – fix ceea ce i-a lipsit teatrului ungar când a exportat la București un spectacol făcut de un ban al politicianului Orbán Viktor Mihály, naționalistul minor și scăpătat de pe harta Europei moderne.
Imagine: Actorii și regizorul de la Naționalul budapestan, pe scena Naționalului bucureșten © Florin Ghioca
