„Blonde“ nu este despre Marilyn Monroe și traumă

Start

Am niște păreri despre Blonde (filmul) și trebuie să le scot în lume. Și probabil că nu aș fi avut păreri despre Blonde dacă nu mă uitam astă vară la The Idol, iar după aia nu căutam să văd ce s-a scris despre serial, iar în articole se făcea legătura și cu Blonde. Așa că totul mă recomandă să am păreri despre portretizarea femeilor la Hollywood și torture porn.

Pe lângă faptul că, dacă dai căutare pe internet doar la sintagma „torture porn“, te trezești numai cu site-urile unde găsești pornografie și probabil toată pornografia listată sub eticheta de „torture porn“, dacă adaugi „meaning“ lângă sintagmă o să primești și alte rezultate. Printre rezultatele de prin dicționare și pagina de Wikipedia dedicată filmelor horror care sunt considerate „torture porn“, am dat și peste un articol din The Guardian1 care, ați ghicit, se referă la The Idol. Așa am aflat că „torture porn“ e un termen care a început să fie folosit în anii 2000, când s-a făcut remarcată franciza de filme horror Saw (no plot, doar violență de dragul violenței). Știu, am fost acolo. Eram adolescentă și mă uitam la ele. La un moment dat, am abandonat. Dar ce legătură are asta cu The Idol și Blonde? Multe.

Există foarte mult dispreț pentru personajul lui Lily-Rose Depp, la fel cum există pentru personajele din filme precum Saw sau Hostel sau The Human Centipede. Jocelyn, personajul lui Lily-Rose Depp, dacă nu plânge în aproape fiecare cadru în care apare, nu există. Nu mai zic cât de mult este agresat corpul ei. Nu mai zic de scena „superbă“ în care Tedros (interpretat de Abel „The Weeknd“ Tesfaye) îi descrie lui Jocelyn cum vrea să facă sex cu ea. E groaznic, vă asigur. E cel mai cumplit cringe, și nu din acela bun. Nu mai zic de cum e constant dezbrăcată sau prea puțin îmbrăcată. Nu mai zic de poveste, care aproape nu există (sau oricum e prea complicată ca să aibă sens de la un punct încolo) sau doar se contrazice. Nu mai zic de toate aceste contexte în care este justificată sexualizarea.

Evident că Jocelyn o are drept sursă de inspirație pe Britney Spears, care, la rândul ei, a avut un mental breakdown în văzul lumii în 2007, când a fost transformată încă o dată în antagonist doar pentru că e femeie și toată lumea îi urmărea fiecare mișcare. Evident că și Jocelyn a avut, cică, părinți abuzivi (o mamă, pentru exactitate), evident că she wants to give back more după ce a căzut, ca să arate că nu e nebună. Dar modelul nu e doar Britney Spears. Avem în spate o întreagă istorie de femei abuzate de industria divertismentului pentru mai mult show.

Problemele cu acest serial nu au legătură strict cu produsul final, ci pleacă chiar din perioada de producție. În primul rând, după ce fusese filmat 80% din serial, Abel „The Weeknd“ Tesfaye s-a plâns că perspectiva e centrată prea mult pe cea feminină (directorul fiind Amy Seimetz), iar el, săracul, voia să se vadă cum personajul său e tras pe sfoară de către industrie, că el e victima (ca orice bărbat care se respectă), nu femeia. S-au cheltuit mulți bani de către HBO, dar s-au mai cheltuit și mai mulți bani, din nou, după ce a fost adus Sam Levinson, regizorul serialului Euphoria, care a reluat totul, nu s-a folosit nimic din ce a filmat Amy Seimetz. Așa că a devenit o și mai mare încropeală decât era, având în vedere că The Weeknd avea un turneu de onorat și nu mai avea timp pentru filmat. Și cred că asta e problema cu poveștile femeilor care ajung să fie spuse de bărbați, care se simt eclipsați de aceste povești. „Cum, nu e vorba despre mine în poveste? Hai să facem cumva să fie despre mine de la început până la final.“

Blonde (filmul), pe de altă parte, a avut un răspuns mult mai divizat din partea publicului. Unii zic că e o porcărie totală, alții îl ridică în slăvi și spun că doar trebuie să mai treacă niște timp ca să se prindă toți că e o capodoperă. M-am expus la argumente din ambele părți ale baricadei. Tot cred că e torture porn cu Marilyn Monroe.

Personal, cred că problemele încep chiar de la cartea lui Joyce Carol Oates. Așa cum e gândită, cartea e o repovestire a evenimentelor „importante“ din viața lui Marilyn Monroe, fără a fi vorba despre ea, ci despre simbolul pe care îl reprezintă ea, vezi Doamne. Este, dar nu este o biografie a lui Marilyn Monroe, iar asta în sine e o problemă. Pe de o parte, nu o numești niciodată complet (în carte e „the blonde“ de cele mai multe ori, în film e Marilyn sau Norma Jeane, înainte să devină Marilyn Monroe), pe de altă parte, toată lumea își dă seama că e vorba despre ea, că nu te obosești să ascunzi asta prin intrarea în ficțiune pură cu povestea. E un simbol care e luat și reafirmat prin folosirea sa într-un mod mai mult sau mai puțin abuziv. Ceea ce e enervant și frustrant pentru mine în toată povestea asta e lipsa de asumare a faptului că vorbim despre o carte biografică și un biopic. În film devine cu atât mai evident cu cât transformarea Anei de Armas în Marilyn Monroe e totală din punct de vedere fizic. Nu vorbim despre o versiune ficționalizată a unei actrițe care seamănă vag cu Marilyn Monroe, ci despre ea. Iar povestea vieții acesteia e spusă de altcineva decât ea. Constant, nu doar acum. Când trăia, au spus povestea ei studiourile de care a aparținut sau filmele în care a jucat (evident, nu în totalitate, pentru că Marilyn a încercat să impună limite și să fie implicată activ în ce fel de imagine despre ea ajunge la public). După moarte, cu atât mai mult oricine poate spune povestea ei fără să poată riposta. Cimentezi și mai mult o imagine despre Marilyn Monroe, adaugi și mai mult la mitul Marilyn Monroe.

Dezechilibrul de putere în ceea ce privește imaginea lui Marilyn Monroe și a celorlalte personaje este evident. Marilyn Monroe e înconjurată de bărbați care vor ceva de la ea, care o idealizează și, când nu se conformează imaginii lor idealizate despre ea, o deformează tot cum le servește lor. Pentru asta, avem cel puțin trei cupluri și o aventură (iar unul dintre cupluri e, de fapt, un threesome, sau un cuplu poliamoros, după standardele de azi). Presupusa aventură cu Președintele dă naștere la una dintre cele mai odioase scene, dacă mă întrebați pe mine. Chiar trebuia să am un POV (point of view) cu Marilyn performând sex oral? Tot montajul acelei scene e mai aproape de modul cum filmezi o scenă cu un blowjob într-un film porno decât de un film cu pretenții. Sigur, o să vină careva și o să-mi spună că nu știu nimic despre film și teoria filmului, despre montaj, că este un comentariu implicit al regizorului în faptul că a ales să filmeze scena respectivă așa, că nu glorifică perspectiva pornografică, experimentează vizual cu diferite tehnici, bla bla bla. Poate, dar având în vedere tot filmul până acolo (deci și alte decizii regizorale), să mă scuzați, dar eu am pierdut comentariul implicit pe drum. Și nu e vorba doar despre acel POV, e vorba despre cum scena sexului oral este intercalată cu ceva ce se difuza la televizor în acel timp, monumentul Washington în care intră un OZN (foarte subtil, Andrew Dominik, n-am ce spune; acum ai învățat ce e o metaforă vizuală pentru ejaculare, nu-i așa?2). Disocierea lui Marilyn e consonantă cu abuzul, dar noi, ca spectatori, ne-am disociat de multă vreme de suferința personajului, pentru că e prea mult până ajungem la presupusul abuz al Președintelui. De asemenea, de ce Andrew Dominik a ales să introducă o presupusă scenă de sex între Marilyn și Președinte, în contextul în care nici măcar Joyce Carol Oates nu s-a dus în zona aceea?

Și pentru că tot mă plângeam de dezechilibrul de putere dintre reprezentarea lui Marilyn Monroe și a altor personaje, cel mai bine se vede acest lucru când vorbim de relația cu Scriitorul, adică Arthur Miller. Dintre toți partenerii actriței, el este cel mai bine tratat, inclusiv în roman. Oare pentru că încă este în viață și este bărbat și poate face scandal pentru că nu-i place cum este reprezentat? Oare pentru că Joyce Carol Oates nu vrea să se pună prost cu Scriitorul? Săracul Scriitor, cum încerca el s-o salveze pe Marilyn de la disociere după al doilea avort spontan, cât de martir e el că încearcă s-o salveze de ea însăși, de atacurile ei aparent isterice. El chiar o iubește și o tratează decent doar pentru că nu o abuzează, asta pare să spună filmul. Dar și el o exploatează, că doar face parte din aceeași industrie.

Reîntorcându-mă la disocierea noastră ca spectatori de suferința lui Marilyn Monroe, asta se produce destul de repede, pentru că viața ei e văzută doar din perspectiva abuzului pe care l-a îndurat. La asta se adaugă faptul că perspectiva e dinspre final spre începutul vieții și automat este tragică viața sa dacă ne uităm de la final spre început. Asta nu mai lasă spațiu de nuanțe, de explorare. E doar abuzată, suferă două avorturi, unul forțat asupra ei, altul e spontan, nu e luată în serios ca actriță, the method, perfectată de Lee Strasberg, doar o face să pară nebună sau instabilă emoțional/isterică pentru că o invită să-și acceseze propria viață, plânge constant, la fel ca Jocelyn (uneori plânge și dezbrăcată), e abuzată de mama sa și, per ansamblu, senzația e că viața acestui personaj e compusă doar din traumă/abuz. Cum ai putea să empatizezi cu Marilyn în aceste condiții, în care ea doar devine un obiect și mai e și unul monocord, cântă aceeași notă? E doar victima perfectă.

Bine, eu plec de la premisa că Andrew Dominik a vrut să spună o poveste despre abuz și a folosit-o pe Marilyn Monroe ca acest cal de bătaie vizual, pentru că de ce nu? Dacă vrei să spui o poveste vizuală despre abuz, de ce trebuie să folosești un simbol atât de potent? Eu sunt proastă și nu pricep. Nu puteai să spui povestea asta cu orice altă femeie, de preferat nu cu o persoană celebră, care a devenit un simbol, care automat are mai multă forță decât un personaj feminin oarecare? Tot în cuvintele regizorului:

Asta e ideea de bază a filmului: să iau toate lucrurile familiare și să proiectez toată drama ei internă asupra lor. Așa că am schimbat sensul tuturor acestor lucruri care ne sunt familiare nouă. Filmarea lui The Seven Year Itch este prezentată aproape ca un sacrificiu uman. [Cântecul] «Bye, Bye Baby» devine un cântec despre avort. Ea ține un brici pe gâtul ei [într-o scenă a unui film] și directorul strigă: «Tăiați!» Totul are un sens nou și este din perspectiva felului în care ea se simte, și ceea ce e grozav în legătură cu o persoană faimoasă sau iconică este faptul că ai toate aceste imagini iconice pe care le poți întoarce pe dos.3

Ceea ce înțeleg din faptul că Andrew Dominik spune că a vrut să proiecteze durerea lui Marilyn Monroe asupra iconografiei sale e că, în primul rând, regizorul se substituie lui Marilyn Monroe și vorbește despre ea de parcă ar fi ea, în loc să fie mai umil și să spună că e doar viziunea sa artistică asupra acestui produs cultural care se întâmplă să fie despre Marilyn Monroe. În al doilea rând, mi se pare foarte pervers să proiectezi doar negativitatea din viața lui Marilyn asupra ei din acest film. Bravo lui Andrew Dominik că a înțeles că industria filmului e vândută și că Hollywood face o grămadă de feel good movies, de unde și explozia din ultimii ani a biopic-urilor (deși el insistă că Blonde nu e un biopic despre Marilyn), care bagă tot ce ar putea fi problematic despre persoana faimoasă din film sub preș, dar nu e ca și cum ai reinventat biopic-ul prin Blonde.

Altă chestie de care Andrew Dominik se tot plânge prin interviuri e că, vezi Doamne, ne dorim doar povești despre empowered women. Sunt femeie și nu-mi doresc povești în care doar se glorifică viața unei femei faimoase. Problema e că eu, tot din postura de femeie, știu cum se simte să fii femeie și să nu prea ai povești în care femeile ies la liman la finalul zilei. Ce primesc ca femeie, mai ales în viața mea de zi cu zi, sunt micro-agresiuni din partea bărbaților doar pentru că sunt femeie și au senzația că sunt o bucată de carne. Și nu e vorba doar despre mine, ci  despre majoritatea femeilor. Sunt convinsă că femeile în general, independent de culoarea pielii, au destule povești despre cum au suferit diferite tipuri de agresiuni când s-au aflat în preajma bărbaților. Evident că am vrea să vedem povești în care femeile reușesc fără să fie nevoie de atâta suferință, mai ales dacă e cauzată de bărbați, dar știm că e nerealist (eu, cel puțin, știu asta). Ceea ce e extrem de deranjant și problematic e că toate aceste povești despre femei care au reușit, în ciuda tuturor adversităților, sunt spuse preponderent tot de bărbați și, sorry not sorry, majoritatea bărbaților nu știu să asculte cu adevărat o femeie când încearcă să spună cum e să fii abuzată/agresată constant. Sau, pur și simplu, cum e să fii femeie. E ca și cum abia în anul 2022 (sau din 2008, de când se chinuie Andrew Dominik să facă acest film?) a descoperit și acest regizor australian că e nașpa să fii femeie. Noi, ca femei, o știm dintotdeauna. Și așa ajung la o problemă spinoasă, despre cum femeile nu ocupă destul spațiu public ca să-și spună singure poveștile așa cum vor ele, nu cum decid niște bărbați s-o facă în locul lor.

Nu înțeleg de ce, dacă tot o dă cu faptul că-și dorea să arate perspectiva lui Marilyn Monroe, nu a citit/nu s-a folosit de cartea ei de memorii. Iar apărarea lui Andrew Dominik conform căreia problema e la noi, ca public, că încercăm să o protejăm pe Marilyn Monroe și să păstrăm intactă o imagine a noastră pe care o avem despre ea, mie îmi sună a gaslighting. N-am voie să am ce reacție vreau la filmul regizat de tine? Nu acesta e scopul artei, să stârnească un răspuns din partea publicului? Dacă tot ești atât de sigur că ceea ce a ieșit este cât mai fidel viziunii tale ca regizor, lasă filmul să aibă propria sa viață, nu-l mai apăra atâta, nu te mai justifica atâta. Sau mai bine spus, nu mai poza atâta în martir, că nu te-a cancelat nimeni. Tot o să continui să faci filme, că nu ești Harvey Weinstein.

Și, de fapt, problema e că Andrew Dominik e prea arogant pentru binele său și al filmului Blonde. Nu poți să zici că nu înțelegem noi și să nu fii amendat pentru asta. Pe de altă parte, poate că ar trebui să asculți publicul, mai ales dacă e majoritar, când îți spune că ai făcut o treabă proastă cu Blonde. Sau măcar să fi întrebat mai multe femei. Nu cred că problema e strict a noastră, ca public. Iar din punctul acesta de vedere, seamănă cu Sam Levinson când a spus la Cannes despre The Idol: „Cred că o să avem cel mai mare show al verii.“4 Atât de bun, încât a fost anulat după primul sezon. Măcar Andrew Dominik a făcut un film.

Ce vreau să spun e că poate chiar ar trebui să lăsăm femeile să spună poveștile pe care vor să le spună, că sunt ale lor și știu mai bine ce și cum, și ne dăm ochii peste cap mai des la toate porcăriile pe care le scot pe gură bărbații artiști. Bărbații primesc validare din oficiu, femeile trebuie să lucreze de zece ori mai mult și nici atunci nu o primesc, că bărbații nu o oferă. 


[1] https://www.theguardian.com/tv-and-radio/2023/jun/14/nauseating-hateful-tv-how-the-idol-has-single-handedly-resurrected-torture-porn. Accesat la data de 4 noiembrie 2023.

[2] Also, don’t get me started on Marilyn având orgasm la cinema în timp ce pe ecranul de la cinema este arătată cascada Niagara și cum este suprapusă Marilyn având orgasm peste cascadă. Bărbații n-au pic de imaginație uneori.

[3] https://observer.com/2022/09/blonde-director-andrew-dominik-on-turning-the-iconography-of-marilyn-monroe-inside-out/. Accesat la data de 4 noiembrie 2023. Traducerea îmi aparține.

[4] https://variety.com/2023/tv/news/the-idol-cannes-premiere-sam-levinson-lily-rose-depp-the-weeknd-1235622418/. Accesat la data de 4 noiembrie 2023. Traducerea îmi aparține.


Marilyn Monroe (L); Ana de Armas in Blonde (2022). Credit foto: SHAW FAMILY ARCHIVES/GETTY; NETFLIX

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×