Există întotdeauna o vulnerabilitate aparte în documentarele de debut ale regizoarelor, indiferent de subiectul ales. Să luăm spre exemplu Pocalul. Despre fii și fiice, expozeul Cătălinei Tesar centrat pe tradițiile patriarhale ale romilor din Transilvania sau Distanța dintre mine și mine, un portret profund al poetei Nina Cassian și prima experiență a Danei Bunescu în regia de lungmetraj, alături de Mona Nicoară. Delicat ca o floare de primăvară este și documentarul Blossoming, debutul regizoarei poloneze Kamila Serwick, câștigător al Grand Prix-ului la Săptămâna Criticii de la Locarno 2026.
Înainte să vedem orice, auzim greierii. Înainte să fim imersați complet în atmosfera naturii, o vedem pe ea. Un gros-plan întunecat și o voce din off ne introduc în lumea filmului. Ne aflăm în aprilie 2020. Kamila are doar 23 de ani și s-a întors acasă după 8 ani. Nu înțelegem de ce a fugit. Bunica, părinții și cele două surori ale ei, Kinga și Natalia, se reunesc pentru ritualurile religioase și masa de Paște. O familie cât se poate de normală în aparență, într-o casă bătrânească de la țară ca oricare alta. Dar clinchetul tacâmurilor și muzica neliniștitoare relevă o tensiune latentă. Printre curățenie, examene online, teme, reparații și alte activități obișnuite, primele crăpături încep să își facă apariția în comportamentul tatălui.
Un „sper să te îneci cu mâncarea“ aruncat flegmatic unei fiice. Un comentariu sarcastic despre cum niciuna dintre ele nu se va căsători vreodată – fără să se întrebe de rolul lui în acest potențial eșec. Un act de prezență prelungit în baie când fetele vor să își schimbe hainele. O dispută despre mersul la benzinărie și dormitul în camerele prea mici și aglomerate. Mereu desconsiderând. Mereu subminând autoritatea mamei. Mereu crezând că el știe mai bine. Mereu având impresia că i se cuvine tot. Dar niciodată urlând. Niciodată pierzându-și cumpătul. Niciodată lovind, aruncând, spărgând.
Fiindcă nu vedem figura paternă în cele mai atroce momente, în care lipsa lucidității cauzată de alcool duce la insulte, jigniri și chiar violență fizică, publicul ar putea fi tentat să creadă că situația nu este atât de dramatică pe cât afirmă femeile ulterior, după ce bărbatul părăsește casa. S-ar putea crede că ele „exagerează, sunt nebune sau nu știu să se mulțumească cu ce au, având în vedere câți alții o duc mai rău“. O mentalitate atât de integrată în subconștientul nostru, că până și noi, femeile, tindem adeseori să credem că vina ne aparține sau le aparține – dar mereu celor de sex feminin. Și totuși, un alcoolic rămâne un alcoolic. Un abuzator rămâne un abuzator. Indiferent cât de mult încercăm să iertăm, uităm, schimbăm, nu mai poate exista o altă șansă. Vine un moment în care singura soluție rămâne tabula rasa. Închiderea definitivă a capitolului dureros și luarea de la capăt. Atunci începe înflorirea titulară.
Kamila ne poartă de-a lungul anotimpurilor schimbătoare din viața celor cinci femei din trei generații diferite, în care ninsoarea și soarele alternează atât metaforic, cât și literal, iar vindecarea se dezvăluie ca un proces continuu și non-linear. O realizare înfiorătoare le îngreunează parcursul: odată ce ai trăit cu un abuzator e la fel de greu să te înveți să trăiești fără el. Dar sublimele peisaje rustice, câmpurile parcă desprinse din tablouri de Van Gogh, animăluțele drăgăstoase și culesul cartofilor par să atenueze din anxietatea resimțită – cel puțin pentru spectatori. Atenția acordată geometriei spațiului conturează, de asemenea, o estetică plăcută, alături de mișcările rotative ale camerei împletite cu cadre fixe. Muzica instrumentală se transformă pe parcurs într-un cor de vocalize tot mai puternice, pe măsură ce femeile își regăsesc propria voce.
Cele mai emoționante două scene ale documentarului privează audiența de anumite elemente audio-vizuale importante și totuși transmit exact sentimentele necesare. Trecerea în neființă a bunicii nu are nevoie de cuvinte pentru a fi înțeleasă și simțită. Reîntâlnirea Kamilei cu un tată la fel de confuz cu privire la comportamentul lui ca la început, dar mult mai plin de regrete, este prezentată pe un ecran complet negru. Nu vedem nimic, dar auzim întreaga conversație. Auzim că el crede că fata lui are 20 de ani, nu 28. Auzim că nu înțelege încă cum a contribuit la problemele ei emoționale. Auzim suspinele lui transformate în plâns în toată regula. Auzim tragedia unor oameni care oricât s-ar iubi, nu vorbesc aceeași limbă.
Șase ani mai târziu, evoluția se vede cu ochiul liber. Camera plutește prin casa goală. O ușă se deschide spre curte. Copacul e plin de flori primăvăratice. Toate fetele s-au mutat. Unele au partener acum, fiindcă nu le mai e frică să iubească. Altele au terminat masteratul. Au făcut terapie. Au trecut peste moartea subită a bunicii, care din păcate nu a reușit să mai ajungă la mare cum și-a dorit. Mama a plecat de la măcelărie, trăiește și lucrează de trei ani în Olanda. Bobocii înfloresc. Păsărele ciripesc. Panta rhei: totul curge, nimic nu rămâne neschimbat.
Într-o frumoasă simetrie incipit-final, un alt gros-plan al Kamilei o prezintă zâmbind aproape imperceptibil, demonstrând ciclicitatea naturii și a oamenilor, dar și faptul că ne putem întoarce în același punct, în aceleași locuri, chiar dacă în noi ceva va fi diferit. Fără a fi prea grafic sau dramatic pentru a fi convingător, Blossoming vorbește cu blândețe despre cele 17% dintre femeile din Polonia care au declarat că suferă o formă de abuz domestic începând cu vârsta de 15 ani, despre consecințele alegerilor pe care le facem, despre decizia dureroasă, însă conștientă, de a începe un proces de vindecare și despre cum putem găsi alinare în cei mai apropiați oameni ai noștri.
Imagine: Cinerama
