Ați scos un roman cu o privire spre comunism. Cum ați reușit să „dați“ de subiectul lui? Credeți că ați aflat ceva nou despre anii de dinainte de 1989 scriind Mai puțin decât dragostea?
Mai puțin decât dragostea privește cu un ochi spre comunism și cu celălalt spre postcomunism. (Dacă numai doi ochi o fi având, deși îl suspectez că e o libelulă frumoasă, cu aripi oțelite ori măcar o muscă scârboasă, dar neapărat una de-aia verde, metal(l)ică). Când scrii proză, nu te poți uita înainte (am scris acum 16 ani o carte despre distopii: mi se par repetitive narativ) și nici doar în jur. Nu îți poți povesti tacticos prezentul, pentru că el nu are o formă clară. Ori, dacă o faci, te forțezi să te-ndepărtezi de el, să-l privești prin tot felul de ocheane care să-l deformeze. Și atunci îți rămâne trecutul. Acum să răspund concret: esențialmente, cel puțin în intenție, romanul meu nu s-a vrut unul „de epocă“ și cu atât mai puțin unul despre comunism. Am pornit la drum cu o poveste de dragoste în minte. Și mi-am proiectat personajele într-o epocă pe care o știu. Eram copil în anii ’80; nu sunt, cred, cel mai credibil martor, dar sunt totuși un martor. Am dat pe-acolo, știu cum arăta cotidianul ceaușist mai bine decât mai reușesc să-mi amintesc excursiile de acum doi ani. Cred că m-am întors în epoca aia pentru că mă interesează, epic dar și etic, perioadele grotești, în care regimurile opresive umilesc oamenii. Și totuși, nu poți iubi dacă nu-ți conservi un dram de demnitate. Am vrut să plimb doi adolescenți îndrăgostiți prin peisajul detracat al anilor ’80, cu ruinele cartierului Uranus, cu uriașele cozi la alimente, cu frica generalizată, cu ierarhiile de putere. Și să-i las să observe totul de la distanța pe care isteria iubirii lor o pune între ei și realitate. După aia mi-am dat seama că am nevoie de ceva teribil, de ceva îngrozitor care să se așeze între ei.
Și ce-ați găsit?
Mici compromisuri morale, mici greșeli nu-mi erau de ajuns. Și atunci i-am plasat la capetele opuse ale comunismului: ea e fiică de fost torționar, devenit ștab, el de fost deținut politic, bătut „mai omenește“ de tatăl ei. Odată ce-am avut ruptura asta – totul s-a așezat de la sine. Maimuțărind, pe cât mai putem noi azi, schemele tragediei antice. Au venit celelalte povești, care s-au adunat de la sine, magnetizate de nucleul ăsta imposibil de ignorat de cei doi. Dar cartea mea nu e, îmi place să cred, atât de simplă, nu e „încă un roman anticomunist“. Pe mine mă interesează mai mult reverberațiile pe care politica le are în viața oamenilor simpli. Paralel cu povestea asta, a lui Vlad și a Sarei, mai există una, a Mariei, care s-a născut după căderea comunismului și a fost mereu o victimă a celuilalt sistem, postrevoluționar, (cvasi-)capitalist, cu noile ierarhii de putere. Asta pentru că mă fascinează perenitatea răului, care cred că se folosește de contexte politice, nu depinde de ele. Dacă am învățat ceva? Foarte multe. Mi-am creat prilejul de a medita cu adevărat asupra unor teme precum responsabilitatea, frica, vinovăția, memoria. Și am căutat să-l târăsc și pe cititor alături de mine în meditația asta. Tocmai din pricina asta am avut nevoie de vechea schemă a povestirii în povestire: ca să pot lua distanță narativă față de povești și să pot da drumul unor analize asupra lor chiar în cadrul cărții. Pentru că memoria asta și e: o formă de a narativiza trecutul, așezându-l în structuri epice verosimile și, uneori, favorabile. Iar scrisul e, pentru mine cel puțin, cea mai bună cale de a „curatoria“ această memorie. Nu numai personală, ci și comunitară. Literatura e una dintre instituțiile care dau formă plauzibilă trecutului.
Sunteți profesor, istoric literar, critic – recent, ați scris un eseu frumos despre Nicolae Breban. Cum canalizați energiile și perspectivele diferite?
Asta e ce se vede. Sau ce las eu să se vadă. Sunt mai ales tată, soț, fiu, alergător, șofer, meloman, responsabil de Jar (cățeloi galben, aproximativ 50 kg) și ce mai apuc. Visul meu dintotdeauna a fost să devin critic literar. Fac în continuare eforturi de a mi-l realiza. Am în laptop, în diferite stadii de derulare, proiecte faraonice, paranoice. Dintotdeauna problema mea a fost excesul de energie, nu deficitul. Am avut mereu necazuri când n-am reușit să-mi calmez surplusul. Nu toată energia e bună. Scrisul mă temperează o vreme. Se mai așază drojdiile. Când scriu constant la o carte, adică zi de zi, sunt un om suportabil. Simpatic, chiar. E ceva! Tandru, atent la ceilalți. Pentru că mă simt vinovat față de ai mei că mă las furat de bovarismele mele și devin aproape nefuncțional. Pierd acte, bani, uit, vorbesc singur, nu aud ce mi se spune și tot așa. Am ales să devin critic literar dintr-o mare admirație față de scriitorii care mi se păreau niște făpturi paranormale. Mă rog, era vorba de figura autorului, așa cum mi-o construiam eu la lectură. Când am ajuns să-i cunosc, mi-am dat seama că nu-i chiar așa. A fost nevoie să treacă ani buni ca să-mi iau inima-n dinți și să scriu și roman. Și-mi place teribil! Mă simt liber. Asta și este scrisul: una dintre formele fundamentale ale libertății. Nu simt că fac altceva, e o altă față a scrisului meu. Ce nu se lasă exprimat pornind de la cărțile altora se lasă prin intermediul unor măști, al unor alter egouri care sunt personajele. În plus, parcă-parcă citesc nițel mai bine de când am comis și eu niște cărți de ficțiune. Și, ca să termin: cel mai dificil mi-a fost să scap de ticurile de critic literar, care vrea să înțeleagă și să explice totul, să despice firul în 4 x 4. Așa canalizez ce e de canalizat. Ce nu – amân sau depun pentru următoarele cărți.
În eseul amintit, ați făcut aluzie la faptul că Nicolae Breban poate fi dificil. Ce înseamnă prietenia pentru dvs.?
Grea întrebare. Din seria aia parșivă care te pune în situația de a emite ori truisme, ori tâmpenii. Ce e viața, ce e iubirea, ce e fericirea? Ce este prietenia?
Dar v-am întrebat în legătură cu o personalitate concretă…
E o relație obligatoriu tensionată, după mine, în care fiecare își păstrează personalitatea admirând și respectând personalitatea celuilalt, fără a căuta să o reducă la propriile standarde. Dar mai e ceva, la fel de important: o potrivire. Nu doar de temperament, de valori, de „interese“ (uriașe sau mărunte). Dacă ar fi atât, am avea sute de prieteni, ca pe Facebook. Totul trebuie să se potrivească pentru o prietenie. Nevoia ta de celălalt trebuie să se întâlnească exact în momentul oportun cu nevoia celuilalt de tine. Asta e cel mai dificil, probabilitatea e infimă. În rest, de la N.B. știu o definiție extraordinară, pe care am ficționalizat-o și-n Cornul inorogului: prietenia înseamnă să-ți pui trupul alături de al celuilalt. Atât. Să fii acolo când e nevoie. Să fii prezent cu totul. Trup și suflet, cum atât de frumos și de complicat se spune.
Încă n-am spus nimic despre „prietenie“, pentru că nu există un model, există prieteni și prietenii. Să ne uităm puțin mai atenți în viețile noastre. În unele relații intri fără să știi ce vrei. Eu am avut norocul să devin prieten pe bune cu unii scriitori pe care-i admiram de când aveam caș la gură. Marin Mincu, Emil Brumaru, Nicolae Breban sunt printre ei. Fiecare cu ciudățeniile lui, cu asperitățile lui. Pentru că de 20 și ceva de ani mă-nvârt în viața literară, e firesc că mulți dintre prietenii mei sunt scriitori (nu dau nume ca să nu stârnesc invidii, nu e de colo să fii prieten cu mine J). Asta nu mi-a sucit mâna la spate când a fost nevoie să scriu onest despre cărțile lor. M-am întrebat: aș putea fi prieten cu un scriitor prost? Prost, vreau să spun, ca scriitor. Și mi-am răspuns: nu. Pentru că nu pot fi aproape de un om sub mediocru în ceea ce face el fundamental. Sau care nu are luciditatea de a-și ști locul. Gata, pe-asta am rezolvat-o.
Sunt însă multe alte feluri de prietenie. Așa am citit în cărțile bune, cel puțin. Există, îmi imaginez (de-asta m-am făcut prozator, ca să-mi permit luxul imaginației lipsite de consecințe), o prietenie erotică. Mereu surprinzătoare, stângace prin definiție. Poate cea mai tandră dintre ele. Și cea mai principială, cea mai puțin predispusă la compromisuri. Există și o formă a prieteniei care rezultă dintr-o iubire reziduală. Se stinge flama, dar rămâne cenușa ei, cristalizată. Există prietenii intelectuale. Prietenii imaginare (nu e o metaforă). Și mai cum? Imposibile, dar probabile. Conjuncturale. Da, de oriunde se poate ajunge la prietenie. Depinde de potrivire..
Ce au toate în comun? După mine, faptul că în fața unui prieten nu te rușinezi să-ți dezvălui sau să-ți accepți vulnerabilitatea. Ăsta mi se pare testul. Și că, deși poți cere orice, nu poți pretinde nimic.
Scriitoricește, ce a însemnat apropierea de Nichita Stănescu?
Să zic întâi și-ntâi omenește, că scriitorul e om doar când nu scrie. A însemnat o verificare la care m-am supus. Eu, cel de la 43–44 de ani (ce tânăr eram acum doi ani!), m-am reîntâlnit cu cel de la 14-18 ani. Nichita a fost unul dintre poeții mei de căpătâi în adolescență. A fost ca și cum aș fi scris despre Jim Morrison. Ca și cum peste ani copiii mei vor scrie despre Freddy, Bonnie, Chica, Foxy, Springtrap, Phantom Mangle sau alți idoli din FNAF (aici am căutat pe Google). Altfel, a transforma un om despre care s-au adunat tone de evocări într-un personaj de roman nu e simplu. Nu era de ajuns să înșir câteva legende despre el. A trebuit să intru în creierul lui ciudat, să văd lumea de acolo. Să simt că mor cu fiecare respirație (pentru că așa l-am făcut, un muribund). A trebuit să beau în timp ce scriam (vin, suportabil, cu tăria nu le am) sau să-mi amintesc cum e să bei până la capăt. Nu știu ce a mai trebuit. Am scris repede cartea aia, în vreo două luni. Repede, dar greu. Pentru că nu avea cum să semene Nichita ăla pe care-l știe toată lumea cu mine, trebuia să mă confund eu cu el. N-am avut ce-i împrumuta, m-am confundat cu el, m-am topit în personaj. Un efort de depersonalizare, deci. Și am învățat multe. Eu nu-mi recitesc niciodată cărțile, dar am amintiri frumoase despre cartea aia.
În Intrare liberă, ați explicat cum vă mențineți igiena spirituală gestionând reacțiile pe care le primiți. Dar oglinda ce vă arată?
Nu mai țin minte ce-am spus în emisiunea Mirelei Nagâț. Mă simțeam copleșit de atâta atenție. Eram și cam nedormit. Mă bucură orice reacție bună. E firesc, nu? Dar rămân cu picioarele pe pământ. Nu-mi plac scriitorii care-și cară piedestalul rabatabil cu ei și-l instalează înainte de a presta. La urma urmelor, cartea ta nu poate fi nici mai deșteaptă, nici mai slabă decât lecturile de care are parte: ești la mâna cititorilor. A cititorilor pe care ești în stare, scriind, să-i câștigi, să-i aduci la nivelul cărții. Reacțiile contează, dar sunt partea a doua a poveștii. Coda. În povestea mea cu literatura, marea aventură este scrisul în sine. De departe experiența cea mai intensă. De ea mi-e dor mereu. Deși, evident, îmi place să-mi însoțesc cărțile, să discut cu cititorii, să semnez autografe. Îmi place și să răspund la interviuri. (Sper că se observă…) Toate astea sunt lucruri drăguțe, care îmi colorează viața. Dar nu fundamentale. Scrisul, în schimb, e fundamental.
Oglinda? Chiar, ce-mi arată? Îmi plac oglinzile! Mă uit des în ele. Am una mare în fața patului, în dormitor. (Nu știi când îți trebuie…) Alta, la fel de mare, pe hol, la ieșire. Am oglinzi în fiecare baie. Și fiecare-mi arată ce vreau eu să văd. Pentru că există în fiecare dintre noi o imagine interioară, mai important decât ce întoarce oglinda către noi. În mine stă ascuns un puștan timid, nesigur pe el (aproape toate personajele mele masculine au stângăcia asta, care mi se pare un instrument de investigare extraordinar, pentru că te obligă să pici mereu oblic peste realitate). Pe el îl caut și când scriu. Și când alerg, la capătul oboselii fizice tot de el dau. Și, în zilele mele bune, tot el m-așteaptă și în oglindă. De el mi-e rușine. Și tot față de el sunt uneori nu mândru, ci mulțumit de cât și cum am muncit.
Am răspuns frumos?
