Bogdan Mureșanu e un tip pe val – zic așa, generic, ca să acopere o serie de trăsături care-ți vin pe buze când îl cunoști: inteligent, hărăzit, cu un ascuțit simț al umorului, atent la ce e întrebat (m-a și corectat, apreciez asta!).
Bucureșteanul în vârstă de 50 de ani va fi prezent la Festivalul Internațional de Film Transilvania, atât ca membru al juriului Competiției Internaționale, cât și ca regizor, scenarist și producător al filmelor Anul Nou care n-a fost și Magicianul – incluse în programul Zilelor Filmului Românesc. La TIFF 24, acestea vor putea fi văzute pe 19 și 20 iunie, respectiv pe 20 și pe 21 iunie.
Înainte de asta, scurtmetrajul de animație Magicianul, pe care l-a scris, regizat și produs, a avut premiera mondială în cel mai prestigios eveniment anual de specialitate – Festivalul Internațional de Film de Animație Annecy, 8-14 iunie.
Mai înainte de asta, ne-am întâlnit pe Zoom, rezultând interviul-fluviu de mai jos.
Și mai înainte de asta, am avut privilegiul de a vedea Magicianul, care m-a lovit în moalele capului și m-a trimis în arhiva digitală a presei, să aflu cât mai multe despre Sulina veacului al XIX-lea, recreată artistic de Bogdan Mureșanu și de echipa sa, precum și despre Zeitgeist-ul Europolisului nostru scăpătat.
Și mai și mai înainte, am văzut și revăzut Anul Nou care n-a fost, filmul cu 23 premii internaționale și 10 premii Gopo până acum, apoi am făcut un interviu în Matca literară cu Mișu Călin („Cel mai bun film în care am jucat vreodată“) și am elogiat, tot aici, abordarea curajoasă din lungmetrajul său („În partea dinspre teatrul documentar“).
Bogdan, succesul tău profesional, confirmat extern și intern de numeroase premii, a schimbat modul în care ești perceput de ai tăi? Și de apropiați? Sau se așteptau să fie bunicel?
De către unii dintre prietenii mei, da. De alții, nu. Poate că i-a surprins. Cum spunea un prieten, absolvent de filozofie – nu se îndoia că am talent, dar se îndoia că aș avea atâta constanță încât să mă țin de treabă. Cinematografia nu e tot una cu scrisul, necesită niște calități ceva mai practice, de diriginte de șantier, dacă vrei. Și de manager de proiect. Poți să-ți spui chiar că e o mică armată pe care o conduci într-o luptă și trebuie să știi cam tot ce se întâmplă. Nu credeam nici eu că am în mine lucrurile astea. Pe de altă parte, trebuie să adaug că plângându-mă eu de treaba asta, într-o conversație cu Nae Caranfil, Nae mi-a zis: „dar orice film e așa, mon cher!“… El spunea că noi nu avem calitățile astea. Dar, din disperare ca să terminăm filmul, apelezi la ele, le inventezi, faci orice numai să se termine filmul pe care îl începi.
În acest film, dezvălui abuzuri cronice la nivelul societății românești. Abuzuri de putere, profesionale, locative, parentale, de cuplu. Pentru că aparent nu te poți dispensa de căutături ironice, crezi că aceste chestiuni grave riscă să nu fie luate în serios?
Trebuie să o spunem – cheia nu e întru totul comică, are accente comice. Asta face ca filmul să fie o tragicomedie. M-am gândit foarte mult care e specia lui, cum voi comunica publicului în festivaluri, ce fel de film am făcut eu? Poți să-i spui și farsă istorică, așa cum i-a spus Iulia Popovici, criticul de teatru. Depinde pe ce poziție a textului te situezi, ca să zic așa. Dar, da, cred că e ceva mai ușor să abordezi chestiunile astea grave cu accente comice. Probabil devine și mai emoțional, pentru că este un carusel de emoții acolo și asta face să fii mai prins în vâltoare. Dar nu cred că filme întru totul dramatice sau tragice, de-a dreptul, sunt mai puțin consistente. Dar, sigur, întrebarea nu se referă la asta, ci la felul în care sunt percepute subiectele. Da, cred că ajută, să zicem.
„28 de kilometri de note informative, de delațiuni, de turnătorii.“
Ceea ce-am apreciat foarte mult la Anul Nou… este că pune în discuție, în premieră națională la acest nivel, compromisurile jalnice pe care le-au făcut oamenii de teatru de la noi. Într-o discuție cu Mișu Călin, am pomenit o listă a rușinii cu recitatori: Gheorghe Cozorici, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Traian Stănescu…
Da, da, da…
… omisesem cuplul George Motoi-Cezara Dafinescu, pe tovarășele Florina Cercel și Adela Mărculescu, pe tovarășa Margareta Pogonat, care avea și coc, precum Elena Ceaușescu… Ar ajuta un proces al culturii compromise de comunism? Sau, pentru că a recitat și Caramitru, care a fost „al nostru“, e prea complexă treaba, hai să uităm?
Nu, în niciun caz. Treaba e complexă, dar nu sunt de acord că trebuie uitată pentru că e complexă. Dimpotrivă, pentru că are atâtea straturi și trebuie citită cu mai multe coduri, tocmai din pricina aia trebuie să le dezvăluim și să înțelegem ce s-a petrecut cu adevărat. În cercetările mele am citit ceva dosare și am apelat la cercetători de la CNSAS – printre care bunul meu prieten Andrei Galiță. L-am rugat să facă, să zicem, o dare de seamă, pe cât era posibil, chiar să am acces la niște dosare din mediul cultural. Și, spre surprinderea mea, (să aflu) ceva ce știam oricum noi toți. Știam că mediul cultural fusese cumpărat de dictatură, în sensul în care ai acolo foarte puțini disidenți, mai ales în ceea ce înseamnă artele performative. Dar eu cred că el a sucombat, a cedat, din pricina unui întreg sistem de șantaj. Pentru că această „dosariadă“, care a avut loc în anii comunismului – și, când zic dosariadă, dimensiunile ei sunt poate diminuate de cuvântul pe care îl folosesc – vorbim aici despre 28 de kilometri de dosare aflate acum în arhivele CNSAS. 28 de kilometri pe cotor, nu la plan. Asta înseamnă enorm! 28 de kilometri de note informative, de delațiuni, de turnătorii, adeseori de note informative aride, care nu spuneau nimic, adeseori doar de încercări de racolare, alteori de note informative care au fost obținute în urma unor procese de tortură realmente fizică și psihică… Deci lucrurile sunt într-adevăr mult mai complicate. Pe de altă parte, a existat acest sistem de șantaj foarte bine pus la punct, care avea de-a face cu minorități religioase, sexuale, care exploata vanitățile, mai ales ale celor din mediul artistic, care recompensa sau pedepsea unul care îndrăznea să scoată capul sau care voia să se afirme, treaba e, sigur, complicată. Dar asta nu înseamnă că trebuie să o ocultăm. Din punctul meu de vedere, ar fi binevenit chiar un documentar sau o carte, măcar, care să analizeze acest fenomen. Sigur, trebuie să fim drepți, aici au existat și voci de disidenți. Au existat oameni care n-au vrut să participe și aici putem numi niște mari regizori de film și de teatru. Vorbim despre Mircea Daneliuc, care, într-un episod foarte cunoscut, și-a dat foc carnetului de partid spre stupoarea celor de la ședința respectivă. Sau vorbim despre…
… Pintilie.
Exact, despre Pintilie. Cred, totuși, în mediul literar au fost mult mai multe voci care s-au opus. Poate pentru că scriitorii, cine știe, aveau un soi de solitudine și, atunci, fiind puși la index, deja nu mai era nimic de pierdut. Nu-mi dau seama.
Sau, poate, pentru că în mediile astea ale artelor performative e mult mai ușor să pătrunzi prin acest sistem de șantaj, acolo e un întreg eșafodaj de relații și, odată ce o breșă se dezvăluie, e mai ușor să intri și să periclitezi întreaga construcție socială și artistică. Să zicem, o piesă, un film. Din cât îmi dau eu seama acum, n-aș judeca in corpore întreaga breaslă și aș încerca să înțeleg care era mecanismul de șantaj al Securității. Iar pentru asta, sunt convins că răspunsul la întrebare este: este necesar.
Disidentul rus Vladimir Kara-Murza menționează o carte cu un titlu superb, Totul a fost veșnic până când n-a mai fost.
Da, știu de ea de la Vasile Ernu…
A lui Alexsei Yurchak. Ai face un film care să le arate unor muritori ca Vladimir Putin sau Donald Trump ceea ce n-are nimeni curajul să le zică acum, faptul că nu sunt veșnici?
Într-un fel sau altul, asta am încercat să fac în acest film, pentru că el prezintă – bine, pe lângă destinele mărunte ale unor personaje – și acel episod de la final în care Ceaușescu redevine un simplu muritor, față în față cu revolta, și pe care nici n-o înțelege. Avem norocul că este filmat, un mare noroc pentru noi, aș zice, ca români. Și cred că acum putem extrapola – pentru umanitate, în general. Că poți vedea că cel pe care îl consideri idol și care face tot ce îi stă în putință să fie atotputernic vreme de zeci de ani, într-o secundă, blagoslovită, e adevărat, redevine un om ca oricare altul, lipsit de orice putere asupra sa și asupra celorlalți și asupra judecății lui. Da, mi-ar plăcea să fac, evident, un alt film despre asta, mai ales că se pare că problema asta a libertății și a dictaturii este eternă, probabil că e una umană. E ceva care îi face pe alți semeni ai noștri să nu se despartă de putere o dată ce dau de ea. E ceva fenomenal. Alții se feresc, dar unii dintre noi rămân acolo. Spun „dintre noi“, pentru că mi se pare că e omenesc și că e probabil un fel de a ceda în fața unor ispite.
„Nu mă consider cineast.“
În calitate de cineast, te-ai raportat vreodată la puterea unui regizor, ca Sergiu Nicolaescu, de a băga pe gâtul poporului rahaturi ideologice nemestecate? Sau, dacă îi iei contextul, nu mai are nicio putere?
Nu mă consider cineast, mă consider un scriitor, scenarist, un om al textului care face niște filme. Poate, într-o bună zi, mă voi considera și cineast, dar nu acum. Sigur, am observat că există oarecare putere pe care o are un regizor. De fapt, un film, n-aș zice un regizor. Faptul că un regizor are putere asupra echipei e normal. Trebuie, totuși, niște abilități de conducător în vreme ce faci filmul. Dar după ce se întâmplă cu filmul, sau poate și înainte, dacă cedezi cumva unor, să zicem, grile politizate – bănuiesc că la asta ai făcut referire – ține, totuși, de natura umană. Adică, ține de, iarăși, dacă vrei să-ți petreci atâția ani făcând ceva ce crezi sau nu crezi. Aici, mi se pare, totuși, o chestiune strict personală. În cazul meu, nu. Eu fac lucrurile care pe mine mă preocupă. Și negândindu-mă deloc la chestiunea succesului lor – pe care eu îl consider un factor exterior și, deci, nu am cum să știu că se va întâmpla așa, mă bucur, însă, când se întâmplă
„Ficțiunea creează realitate și invers.“
Apropo de filmele istorice, voiam să te felicit pentru ceea ce ai făcut în Magicianul pentru Sulina. Am găsit în publicația Românul din 16 decembrie 1878 un reportaj despre Sulina. Citez: „totul funcționează în regulă și siguranța publică este așa de bine întocmită, încât orișicine se simte liniștit. Orașul nostru a luat un alt aspect. Chiar stradele sunt iluminate prin 60 de felinare cu gaz, poliție noaptea pe ulițe, cânii, care puneau în pericol viața oamenilor, stârpiți“.
Din ce an este acest text?
La un an după independență, a ajuns mai târziu la Sulina!
Acțiunea filmului meu se petrece ceva mai târziu, nu mult mai târziu, în anul 1910, când Sulina deja era sub administrația unei, să zicem, protocomisii europene, se numea Comisia Europeană a Dunării. Am vrut să iau vibrația acelui oraș…
Și revin la întrebare. Putem învăța istorie din ficțiuni de animație?
Cred că întrebarea e greșită, dacă îmi permiți. Pentru că aduce, cum să spun, niște circumstanțe care n-au legătură cu răspunsul. Adică faptul că este animație – asta e doar o tehnică în cadrul acestui film, asta nu înseamnă că nu e un film. De ce am optat pentru animație? Pentru că mi-ar fi fost greu să reconstitui atmosfera și decorurile Sulinei din 1910, care era un oraș cosmopolit, cum spui, cu greci, cu turci, românii erau minoritari, care a avut prima centrală electrică din partea asta de lume… Eu am ales animația pentru că mi s-a părut că extrage chintesența acelui timp. Nu pentru că diminuează sau nu discursul, sub nicio formă. Iar alteori – și de cele mai multe ori – ficțiunea e un soi de „mihrab“, e un soi de fereastră deschisă către o realitate ceva mult mai concentrată. Fără să mai zic că ficțiunea foarte adeseori creează realitate și invers. Sunt grade de realitate în ficțiune, cum sunt și grade de ficțiune în realitate. Lucrurile astea sunt ca în vasele comunicante. Să fiu mai explicit: până și moneda este o ficțiune. Și noi, totuși, alergăm după ea. Cardul e o ficțiune. Bitcoinul e o ficțiune. Și asta nu ne împiedică să ne dăm viețile, să facem tot ce e posibil să…
Mulțumesc pentru lămurire! Pot să mai fiu un pic superficial?
Te rog, e binevenit!
În Magicianul am descoperit un erotism care, scuze, lipsește din Anul nou… E mai simplu să spui, cum ziceam când eram redactor-șef la FHM, „la cadrul ăsta nu ne trebuie hăinuțe“ dacă faci un film de animație?
Ha-ha, să știi că, paradoxal, dar în animație nu prea este îngăduit erotismul. Dar tocmai de-aia poate că și subiectul cerea – vorbim, totuși, despre Sulina în 1910, adică un port, e o scena de bordel… Deci, întrebarea poate că nu are în vedere de ce am apelat eu la erotism în Sulina în 1910 (râde). Pare super natural! Ci, mai curând, de ce n-am folosit erotismul în comunism? M-am ferit, e adevărat, pentru că am ales să fac Anul nou care n-a fost într-o cheie de tensiune. Singura scenă cât de cât mai senzuală este cea din apartament între personajul lui Iulian Postelnicu și soția personajului, dar și aia e tulburată de un episod de paranoia.
Filmele românești cu ziariști sunt nepopulare. Cu excepția Secretului lui Bachus și a Secretului lui Nemesis, două mizerii întristător de populare. Luând în considerare backgroundul tău profesional, te-ai gândit să faci un film despre jurnaliști? E simplu: bada-bada, bada-bada/daba-daba, daba-daba (replică din Anul nou care n-a fost – n. a.).
Haha, să știi că așa era! Am fost jurnalist pentru o scurtă perioadă, când eram student, la Cotidianul, secția culturală, și era un fel de „bada-bada“, când ne trimiteau la tot felul de pișcătoreli și noi ne înfigeam, bineînțeles, în delicatese și apoi trebuia să scriem ceva. Cam asta era: „scrie, dom’le, și tu ceva!“. Dar asta era cu multă vreme în urmă. Apoi am lucrat o perioadă la Ziarul financiar. Deci, n-aș putea să știu cum au evoluat lucrurile între timp. Există totuși niște jurnaliști pe care îi admir teribil în România și care au o importanță imensă. Mă refer la cei de la Recorder, la toate aceste site-uri de jurnalism independent și care au ajutat tare mult societății din România, au adus pe tapet niște subiecte serioase și investigații ca lumea. Așa că, pentru ei, chapeau! Nu e chiar același lucru cu ce făceam eu la Cotidianul…
Ți-o spun de la obraz. Referințele cinematografice din filmele tale, par reverențe iscate dintr-un mare respect față de industria cinematografică. E percepția mea. Cred că am descoperit una și în Magicianul, o posibilă trimitere la Mulholland Drive al lui David Lynch. Nu voiam să întreb nimic acum, doar să văd cum reacționez când primești complimente!
Ha-ha, tac! Apăs pe stop! Mulțumesc tare mult, când le primesc, mă simt stânjenit, pentru că știu că mare parte din ce facem e și „furt intelectual“, inspirație. În cazul ăsta, în Magicianul, reverența mare este către Pintilie, către De ce trag clopotele, Mitică?. N-o să spun unde, ce și cum, dar este la vedere.
Am impresia că atât Anul Nou… cât și Magicianul au în comun faptul că se bazează pe lucruri pe care le-ai mai făcut sau scris tu însuți. Deși evident filmul e o acțiune colectivă – și apreciez că ai explicat asta – ai mai multă încredere în ce faci cu mâna ta?
Da, am încercat de câteva ori să lucrez și pe scenariile altora, dar nu mi-a ieșit.
Am colaborat însă pentru Opinci cu frații Groves, o altă animație, și am mai colaborat cu alți regizori ca scenarist și nu a fost atât de greu, dar e adevărat că eram implicat de la bun început. Doar trebuia să ajustez niște lucruri și să mă înțeleg cu niște tovarăși de barcă. Dar altfel, cred că mi-e e confortabil să fac filmele după scenariile și ideile pe care le am. Cine știe, poate într-o bună zi o să vizualizez un scenariu pe care o să-l primesc și se schimbă lucrurile.
Cui vrei să se adreseze filmele tale? Celor care preferă ca adevărul să fie bine conturat pentru a putea fi identificat mai bine? Sau celor cărora doar le prezinți obiectiv faptele, ca la BBC, și trag ei concluziile?
Când fac filmele, mă gândesc că sunt filme-discurs. Îmi închipui că orice film pe care îl fac poate să genereze o dezbatere, un discurs. Chiar și Magicianul – care o să fie o parte dintr-un lungmetraj de animație cu capitole, pe care o să fie și Opinci, sper să se intituleze „Magicianul și alte povești românești“. O să fiu implicat în toate, dar nu în toate ca scenarist sau regizor, ci uneori ca producător. Sper, deci, ca acele filme să iște oarecare dezbatere. Să zicem, cum este acest Magicianul făcut despre Sulina și ce mai înseamnă Sulina. Mi-ar plăcea să ajungem să vorbim despre clădirile de patrimoniu, sigur, începând de la Sulina, care are niște minunății de edificii în ruină acum. Mă refer la hotelul Camberi, este colosal. Dar de acolo putem să ne uităm în tot ce se întâmplă în țara noastră.
Ca om de film, dar mai ales ca om al cetății, prin ceea ce faci, lansezi niște teme de conversație în societate. Cum îți răspunde societatea?
Până acum, teribil de bine. Incredibil! Poate tocmai că sunt filme accesibile. Nu sunt teribil de încifrate. Dacă au ceva încifrat, este undeva mai adânc, pentru cineva care vrea să descopere asta. Dar altfel, cred că sunt la nivelul de entertaining. Sunt niște ficțiuni care sunt plăcut de privit. Iar societatea a răspuns. Am făcut o caravană cu filmul ăsta, cu Anul nou care n-a fost, care e pe Netflix. Dar am avut o idee care cred eu că a făcut o diferență în privința asta. Am invitat și cercetători, disidenți, jurnaliști, adică nu a mai fost doar despre film. A fost exact ce voiam eu să fie, un dialog cu societatea. Și am avut un mare succes. S-au implicat și Ministerul Culturii, Ministerul Educației. S-au implicat rapid. Și societatea civilă. Deci iată că se poate. Și totul făcut fără „pilăraie“ și „șmenăraie“. Nu sunt conectat la niște relații de „pilăraie“ și „șmenăraie“ fabuloase. Încă sunt într-o zonă boemă. Cred că există un soi de apetență a publicului pentru dialog, dar dialog real. Și ficțiunea poate să facă asta, iată.
Ca regizor, te superi când vezi un film prost?
Nu, că știu că e foarte multă muncă și acolo! Mă supăr când vreunul dintre amici, dintre cunoscuți, face un film prost. Mă supăr că nu știu cum să răspund și nu știu ce să spun. Dar sigur prefer să văd un film bun făcut de un prieten și prefer să am o invidie albă și să zic, „băi, de ce n-am făcut eu?“
La ce lucrezi vara asta?
Acum trebuie să încep o altă animație și am în minte un documentar despre un bunic al meu, care a fost comandor în aviația regală. Și cred că ar trebui să încep să lucrez la reeditarea Erata, o carte de povestiri pe care o am publicat-o cu multă vreme în urmă, cred că se fac 20 de ani. Și scenariul de la Magicianul este bazat pe o povestire de acolo.
Ultima întrebare! Bogdan, ce spun filmele tale despre tine?
Deocamdată, nu știu ce spun despre mine. Sper că spun că am ceva umor! Sper!
Dar am observat că sunt trei dintre filme care, cel puțin, au ceva în comun. E vorba de Negruzzi 14, e pe Cinepub, un documentar de artă, cu o expoziție de o zi într-o casă care urma să se demoleze. Deci, o zi. Avem apoi Anul nou care n-a fost – sunt două zile. Magicianul, la fel, se întâmplă într-o zi specială, în care prima centrală electrică este pusă în funcție în Sulina. Deci, mă gândesc că e o temă, cel puțin până acum, a unor zile extraordinare. Aceste zile care izbăvesc, care schimbă. Și poate că se trage și din ce am trăit eu și faptul că am fost salvat eu, ca și mulți alți români, de ceea ce s-a întâmplat atunci, în decembrie ’89. Mă întreb adesea oricum ar fi fost viața mea. Dacă aș fi fost un laș, dacă aș fi fost curajos, dacă m-aș fi opus, dacă aș fi rămas, în condițiile în care Ceaușescu ar mai fi trăit, să zic, 10 ani. Suficient cât să distrugă tinerețea cuiva…
Mulțumesc mult! Și mă bucur tare mult că te-am cunoscut!
Mulțumesc și eu.
Imagine: A. Avezz, La Biennale di Venezia
