Oana Paler, Sufletul te face om, OMG, 2025.
După romanul Stadii (2023), Oana Paler revine cu un volum de poezie care mizează pe o familiaritate anecdotică și o atmosferă deziluzionată, în care relațiile cu cei din jur — cu prietenii, elevii, părinții, colegii de breaslă, cu străinii – sunt surprinse ca într-o fotografie pe film. Instantanee, memorabilă, cu imperfecțiunile de rigoare.
Poeziile sunt mici frânturi de realitate, de amintire, toate în siajul unei angoase generalizate. Pe tot parcursul cărții plutește un umor bine cântărit, închegat din ipostaze empirice și marcat de o ingenuitate ironică: „iar m-a făcut academia.edu de 1 dolar/ mi-a trimis notificare/ că cineva m-a menționat/ într-un articol/ întâi n-am vrut să plătesc m-am făcut/ că nu-mi pasă/ și toată ziua m-a ros chestia asta“ sau „ce poate fi mai trist/ într-o zi de toamnă/ mohorâtă/ mai e și luni/ frunzele se-mprăștie ca gândurile/ unui poet de provincie/ scund da cu fruntea-naltă/ cerul aruncă umbre sumbre/ chemări de dispariție te sorb/ ce poate fi mai trist/ decât să treci/ pe lângă o echipă de muncitori/ și să nu te fluiere plm/ niciunul“.
Există în volumul Oanei Paler o poetică a insistenței, o voce care nu vine nici să epateze, nici să revendice titluri, ci mai degrabă să dea seama de un umanism tensionat, adaptat la condițiile capitalismului globalizat. Poemele sale mi-au amintit de colajele lui Richard Hamilton, în care artistul crea spații domestice, îmbinând intimitatea cu avansul tehnologic, stereotipiile de gen cu stresul productivității și nostalgia cu noile trenduri ale hedonismului mercantilist. Or, poemele nu sunt nici proteste sfidătoare, nici confesiuni impetuoase. Antielitismul volumului, deși recurent, nu e agresiv. Poeta nu vine să demoleze nimic, ci să privească, ușor amuzată, o stare de lucruri, de exemplu anumite practici burgheze ale câmpului cultural. Apare o constelație de personaje și locuri recognoscibile: poemele din ciclul casa Paleologu, Nicușor Dan, Mircea Cărtărescu, C.T.P., Irinel Columbeanu, industria Sephora, supermarketul.
Publicarea unei postări devine un act de transformare a durerii într-un eveniment social. Emoțiile sunt convertite în capital digital, în like-uri și reacții: „oare o să postez sau nu/ când o să moară mama/ presupunând că o să moară/ înaintea mea/ mama n-are facebook dar/ cei rămași în viață care o știu au/ și poate vor dori să vină la priveghi sau/ la înmormântare/ oare o să pun sau nu/ negru la profil/ oare o să-mi vină să fac așa ceva/ printre colive slujbe oameni/ de care nu-mi pasă“. Această reflecție aparent inocentă ascunde o importantă dimensiune biopolitică cu privire la gestionarea vieții și a morții, dar și a reprezentării lor printr-o logică a platformelor.
Limbajul e tranzitiv, fără prețiozitate, fără metafore obscurizante. Știm deja, în poezie nu e deloc ușor să obții efectul de neprelucrat. Titlul pare a fi un memento, o declarație pentru simplitate. Dincolo de avataruri, de persona și de strălucire, ce contează cu adevărat e felul în care rămâi om, după ce-ai dat laoparte măștile sociale. Sufletul nu în sens religios sau metafizic, ci mai degrabă în cel de common sense. Nu e nimic transcedental aici, ci un gest aproape domestic al sincerității.
Versurile sunt scrise în registrul notațiilor, al gândurilor de la capătul unei zile de muncă, cu acel tip de haz contextual al bancurilor, pe care îl recunoști dacă ai participat la vreo discuție literară în care toată lumea știe ce e de spus. Tematic și stilistic, Sufletul te face om vine în mod asumat dintr-o zonă bine conturată în literatura română recentă, frecventată de autori precum Dan Sociu, Vlad Drăgoi, Adi Schiop. Spun în mod asumat fiindcă toți cei menționați apar într-un fel sau altul în volum. Ce au în comun aceștia și ceea ce reia Oana Paler în volumul de față este tocmai poetica banalului și a biograficului nud, tratate cu ironie, în joacă, uneori foarte stridentă. Or, Oana Paler mută acest filon într-o direcție filtrată prin specificul cotidian al vieții de profesoară, fără pretenții de revoltă sau spectacol egotic.Bottom of Form
Erotismul nu e o temă care să o intereseze prea mult pe poetă, chiar și în versuri care par că tratează asta, ea pune o distanță vizibilă, care devine pretext pentru alte idei: „odată m-am despărțit de unu/ am scris 4 poezii dintr-un foc/ am băut 6 beri/ poemele mele deveneau tot mai bune/ efectiv străluceau/ ca stropii de pe fața unui boxer în ring/ când se retrage în colț la pauză/ e urmărit de camere și lumina aia/ îi umple chipul de diamante/ la fel în ochii mei răsărea soarele/ ca-n vamă/ când se-aude boleroul/ și mi-am zis băi nesimțitule/ ce fain știu să scriu vezi“.
Cred că cea mai interesantă dimensiune semantică vine dinspre explorarea laolaltă a unor teme cât se poate de relevante în momentul de față: școala românească și internetul, interacțiunile cu părinții și ce înseamnă să ții pasul cu toate acestea. Sunt poezii în volum în care poeta ne oferă câteva cioburi care să reflecte lumea ei de profă la liceu, unde, de exemplu, iminența A.I.-ului și spiritul călinescian conlucrează cu candoare: „chat gpt dă feedback bun la elevi/ da într-o zi am corectat cu ei la clasă itemi/ pentru bac și chatu le-a dat mai puține/ puncte decât le dădusem eu/ și s-au uitat la mine mai altfel/ ești nasol chatule a scris un băiat și chatul/ a răspuns îmi pare rău că mă consideri așa/ te mai pot ajuta cu ceva“ sau „le-am dat ieri să scrie o compunere cu/ ce și-ar dori ei de crăciun/ și să nu le semneze/ am citit în weekend/ unu zice că nimic are de toate/ da până la urmă n-ar strica niște jocuri/ altu că vrea/ mai multe inimioare pe insta/ altu că vrea să se desființeze threads/ sau să se interzică prin lege/ că e prea mult body shaming pe-acolo“.
Finalul volumului reia teodiceea lui Leibniz (trăim în cea mai bună lume posibilă), acceptată cu vădit sarcasm: „sunt sigură că dumnezeu/ în absolutul său/ adună toate variantele posibile/ la un loc/ și lui îi iese ce trebuie chiar dacă unora/ le e foarte rău iar altora superbine/ per total o ducem excelent ca specie/ iată viața perfectă/ pe care fiecare în parte/ n-o putem trăi/ niciodată“.
În fond, Sufletul te face om ne reamintește că ironia e un mod valabil de a trăi conștient într-un umanism statistic și algoritmizat, fără să te prăbușești sub greutatea lui.
