Fără doar și poate, Vladimir Sorokin se numără printre cei mai cunoscuți, îndrăzneți, inovatori prozatori ruși contemporani. Cunoscut publicului român mai cu seamă pentru romane ca Ziua opricinicului, ori Kremlinul de zahăr apărute în colecția Byblos de la Curtea Veche Publishing, Sorokin uimește mai ales prin abilitatea de a se reinventa de la o carte la alta, de a-și îndrepta capacitatea fenomenală de ficționalizare către noi teme. Unul dintre romanele mele favorite nu se numără însă printre cele mai cunoscute scrieri ale sale și nici printre cele mai ample. Marea mea tristețe când am isprăvit de citit Viscolul e că s-a terminat prea repede – e totuși un roman de mici dimensiuni, deși extrem de dens. Așadar nu mici mi-au fost mirarea și bucuria când am văzut traducerea de față semnată de Antoaneta Olteanu, Doctorul Garin.
Romanul de față este doar într-o mică măsură un sequel la Viscolul, cărțile putând fi citite separat fără probleme. Încerc un foarte succint rezumat al celei dintâi. Un doctor, Platon Ilici Garin, pornește la drum pe o vreme cumplită (de aici numele romanului) către satul Dolgoe pentru a vaccina localnicii împotriva unui misterios microb care preschimbă oamenii în zombi. Ca într-un road movie desprins din Gogol, Tolstoi sau Turgheniev, cititorul îi însoțește pe Garin și călăuza lui, Perhușa, pe un drum care pare de la bun început fără speranță. La început, proza curge cât se poate de clasic, cu ecouri limpezi către stilistica marii literaturi ruse a secolului al XIX-lea, pentru ca la un moment dat așteptările cititorilor să fie brutal încălcate de fantezia nețărmurită a lui Sorokin: călăuza doctorului Garin nu înhamă niște cai la căruță, ci înghesuie 50 de armăsari în miniatură sub… capota unei mașini. De aici e limpede că registrul se schimbă, și nici morarul mărunt care bea votcă din degetarul mult mai trupeșei sale neveste, nici așa numiții vitaminderi kazahi (un soi de producători de substanțe halucinogene) nu mai uimesc într-o așa de mare măsură. Orizontul de așteptare e limpede – în proza lui Sorokin e posibil, și chiar se întâmplă, orice.
Doctorul Garin însă uimește la început prin altceva, o așezare într-un cu totul alt gen și altă descendență literară. În partea I, numită „Sanatoriul Cedrii Altaiului“, regăsim un protagonist ușor îmbătrânit, ceva mai melancolic, cu proteze din titan la picioare (după degerăturile provocate de viscol), la cârma unui sanatoriu în care sunt internați pacienți cu stare, dar care au suferit mutații. Cartea începe mai degrabă lent, de parcă am păși pe urmele lui Hans Castorp în Muntele Vrăjit, numai că la fel ca-n Viscolul, există un moment care schimbă regulile jocului – locul cailor miniaturizați din cel dintâi roman e luat acum de o înfățișare cel puțin aparte a pacienților. Cu toții s-au preschimbat în niște funduri, doar membrele superioare le-au rămas. Al doilea element de surpriză sunt numele lor. Dacă la început nu bagi de seamă că pe unul îl cheamă Donald sau pe altul Boris, când apar în scenă, rând pe rând, Angela, Emmanuel, Vladimir, Justin, ori Silvio, virajul brusc și brutal al lui Sorokin către satiră politică devine străveziu.
Romancierul rus își dă relativ repede cărțile pe față, prilej de ironii care mai subtile, care mai mușcătoare. Și dacă-n Viscolul atmosfera era mai degrabă apăsătoare, în Doctorul Garin tronează un soi de jovialitate și umor uimitor de revigorante. O atmosferă post-apocaliptică în care tot ce-ți mai rămâne de făcut e să te prăpădești de râs, ba când vezi metodele terapeutice ale doctorului (cu electroșocurile în prim plan), ba când vezi nota sarcastică și foarte aparte în care fiecare lider politic e ridiculizat – recunosc, aici favoritul meu rămâne Vladimir, care indiferent ce e întrebat sau cu cine discută, repetă la nesfârșit: „Nu sunt eu“.
Prima sută de pagini a cărții poate fi citită și drept un splendid teatru al absurdului în care se împletesc referințe la Beckett sau Ionesco cu la fel de mare ușurință cu cât personajele turuie, aparent fără rost. Iată cum decurge un prânz:
„Chelnerița puse în fața lui un bol cu muștar. Boris turnă imediat muștar peste carne, îl întinse cu cuțitul, luă furculița și începu să taie și să mănânce friptura. După ce se opri din râs, Donald începu să bată nerăbdător cu pumnii în masă. A doua chelneriță îi aduse un pahar de un litru de coca-cola cu gheață, o porție mare de aripioare de pui prăjite cu cartofi și porumb și o înghețată stropită cu sos de ciocolată. Puse aripioarele și înghețata în castron, turnă coca-cola peste toate, luă lingura și începu să amestece zgomotos. După ce termină aruncă lingura, își împreună mâinile, rosti o rugăciune de mulțumire, luă o lingură curată și se apucă să mănânce lacom din castron.
– Uite o poftă de mâncare de invidiat! spuse Silvio zâmbind, întorcându-se spre Vladimir.
– Nu sunt eu, răspunse acesta zâmbind.
Silvio își primite obișnuitele lui spaghetti bianca, iar Vladimir fu servit cu cașă de hrișcă cu ciuperci prăjite. Emmanuel le spuse ceva în șoaptă lui Sindzo și Justin, și toți trei începură să râdă.
– Nu văd nimic de râs! remarcă Boris în timp ce-și mărunțea friptura.
– Boris, discutăm despre urmările tratatului Micului Cur.
– Doar ne-am înțeles că vom vorbi despre politică numai la cină, remarcă sever Angela.
– Angela, nu am vorbit despre tratat. Numai despre urmări, zâmbi Emmanuel. Nicio politică.
– Migrația popoarelor?
– Exact! Pare asta a fi politică?
– Vladimir, dumneavoastră cum stați cu migrația popoarelor? râse Silvio.
– Nu sunt eu, bolborosi acesta, mestecând.“ (p. 61)
Satira de la început lasă locul apoi unui tăvălug narativ imposibil de anticipat, în care se contopesc o sumedenie de alte genuri literare. Distopie, cyberpunk, roman fantastic, epistolar, ori picaresc, Doctorul Garin le bifează pe toate fără a se subsuma întru totul unui singur stil. Imaginația lui Sorokin crește exponențial, după cum exponențial se amplifică și aglutinarea de episoade și detalii din carte – războaie, bombe atomice, telefoane mobile sculptate în lemn ori lungi transe induse de halucinogene. Avem dinaintea ochilor o lume în pragul colapsului total, pe care numai iubirea o poate vindeca și, într-un cât se poate de clasic stil rusesc, chiar o vindecă.
Cei pe care Vladimir Sorokin i-a cucerit deja vor descoperi în Doctorul Garin o lectură cumva mai optimistă, deși la fel de incitantă și nuanțată. Cei care au devorat Viscolul, printre care mă număr și eu, se vor delecta cu un festin literar de primă clasă. Iar ceilalți, care vor citi în premieră un roman de Sorokin, am convingerea că vor descoperi, vorba lui Garin din final, un adevăr simplu. Că lumea noastră, capabilă de o asemenea literatură, este „cea mai frumoasă lume din Univers“, în pofida tuturor atrocităților care, temporar, o macină.
