Suntem o țară ciudată și avem politicienii pe care îi merităm. Și se vede chestia asta în cum alegem să discutăm despre alegeri. Toată lumea vrea să scrie despre utilitatea votului, temutul le wokisme sau cine face jocurile cui. Nimeni nu vrea însă să discute pe bune despre jocuri politice.
Recent, o prietenă de pe Facebook a discutat despre jocuri politice – a avut o obiecție împotriva jocului de societate Secret Hitler, anume l-a acuzat că normalizează fascismul. Mi se pare nu doar o obiecție greșită ci din start una proastă, de natură Thompsoniană, una care nu ține cont de mesajul central, culpabilizează mediul și dă la o parte rolul esențial al agentului care emite acel mesaj. E o fațetă mică a unor panici morale recurente care ține de medii noi de comunicare, interacțiune și exprimare, de la Socrate plângându-se că tinerii Atenieni nu mai memorează informații ci abuzează de noua găselniță a scrisului și până la Oana Pellea și a sa „fugă înspăimântătoare de realitate“. Fascismul ne vine pe alte căi, e normalizat în alte feluri, e bagatelizat când îl reducem la „copiii se joacă Secret Hitler“ și e întărit când devine ceva misterios, pe care adulții doresc să-l ascundă și interzică. Fascismul și autoritarismul trebuiesc tratate cu scârbă și ironie și ce alt mod mai bun decât un joc în care fasciștii sunt niște șopârle?
Acuma, nu am jucat Secret Hitler dar îl cunosc, e un joc simpatic. E un fel de Mafia sau les loup-garous, o variantă mai avansată a jocului Killer predă-te cu care cred că am crescut cu toții. În Secret Hitler e Germania Weimar și ai două tabere – liberalii și fasciștii, roluri care se trag la sorți și rămân secrete. Fasciștii trebuie să-l aleagă pe Hitler cancelar, liberalii trebuie să treacă reforme și/sau să-l împuște pe Hitler. Dinamica jocului e una de negociere și minciună – bazele politicii – doar că fasciștii și (într-un final liberalii) au acces și la violență. Singura diferență de alte jocuri de acest gen e că cineva trebuie să joace fasciștii, și că acei cineva sunt trași la sorți. Acuma, nu știu alții cum sunt dar eu cred că dacă aș fi pus în postura de a juca personajul negativ într-un joc de societate nu m-aș duce după să votez cu Șoșoacă. Ce extragem dintr-un joc e adesea și ce băgăm în acel joc, cu ce venim de acasă. E o reflecție a caracterului nostru moral. Am jucat zeci de ore de Hearts of Iron 4, un joc cu și despre al doilea război mondial în care, da, poți juca și ca Hitler ba chiar și ca Mihai I sau Antonescu, și nu mi-am schimbat părerea despre Germania Nazistă cum nu mi-am schimbat-o nici citind The Wages of Destruction de Adam Tooze nici văzând Lista lui Schindler sau The Producers, filme cu personaje naziste în roluri proeminente.
Da, Costache dar filmele alea, cartea aveau un substrat critic! Îmi pare rău prieteni dragi dar nu ajută. Atât American History X cât și Green Room sunt filme unde substratul e că naziștii sunt răi. Problema e că pe naziști nu-i interesează substratul ci estetica, după cum bine subliniază critica culturală Lindsay Ellis într-un videoeseu pe care sincer ar trebui să-l vedem cu toții. Problema nu e una de mediu – filme sau jocuri cu și despre naziști – ci una de mesaj – felul în care sunt portretizați naziștii – și de emițător al mesajului. Există, încă din anii ’90 jocuri explicit naziste și antisemite. În ciuda caracterului lor marginal… există. Totodată e notabilă și prezența unui curent foarte puternic de antisemitism și extremă dreaptă în comunitățile de gameri, unul care a dus la violențe în lumea reală. Toate însă sunt simptome ale unei societăți aflate în derivă, nu ale unui joc anume și cu siguranță nu ale lui Secret Hitler.
Dar excursia asta înapoi în lumea jocurilor, o lume care mi-e dragă dar cu care pierd încetul cu încetul contactul m-a făcut să mă întreb: poate problema reală nu sunt jocurile ci joaca? Poate felul în care ne trăim viața, colțurile ludice, pline de nepăsare și caterincă în care ne împinge societatea au dus la bagatelizarea conceptelor dureroase pe care le sublinia prietena de Facebook. Poate trăim într-o societate în care ne jucăm cu lucruri serioase și tratăm jocurile prea serios.
Acum, există deja multă carte și cercetare pe subiectul homo ludens de la Huizinga încoace – cultura ca joacă și joaca care reiese din cultură. Nu mai vorbesc de kilotonele de scholarship pe marginea jocurilor însăși – devenise un veritabil fetiș acum vreun deceniu și ceva să tratezi antropologic comunitățile imaginate ale jocurilor. Am fost și eu acolo, Gandalf, acum trei mii de ani, l-am văzut pe Tom Boellstorff refuzând să arunce Coming of Age in Second Life în foc. Problema societății noastre nu cred că e una de ludicitate abstractă sau de abstractizare a unor concepte dureroase din trecut și transformarea lor în jocuri de societate (întru normalizare). Problema societății noastre (românești) e una de jucat direct cu focul, unde focul sunt componente esențiale ale sistemului politic care sunt din ce în ce mai gamificate atât de cetățeni cât și de și în folosul politicienilor.
Problema nu e că jucăm jocuri cu Hitler și fasciști ci că jucăm jocuri politice care ne împing în direcția aceea a fascizării sociale. A normalizării răului și subțierii politicului și a democrației la scară largă. Și aici chiar asistăm la o gamificare din ce în ce mai rapidă a mediului din jurul nostru în ultimii ani. De la puterea păcănelelor în presă la shitcoins la polymarket în politică, totul pare un joc. Ne jucăm cu lucruri serioase și cam nimeni nu are de câștigat din asta. Singurii care nu se joacă ci o ard foarte serios sunt dușmanii democrației care tot amenință cu răsturnatul tablei de joc sau măcar cu o victorie la masa verde.
Nicăieri nu e joaca asta cu focul mai evidentă ca la actuala cursă pentru primăria capitalei. Gamificarea politicii în această perioadă republicană târzie e continuă, voită și la un nivel de cazinou, ca să nu zic de ruletă rusească. Dacă anul trecut mai puteam încă vorbi despre un sentiment de șoc, despre nepregătire în fața unei situații neprevăzute acum putem vedea din timp direcția în care se îndreaptă alegerile.
Sau mai degrabă nu putem vedea. Trăim cu toții în spatele aceluiași văl al ignoranței rawlsian numai că de data asta misterul e cel care se ascunde în poziția noastră vizavi de alegeri. Nu știm nimic cert. Fragmentarea totală a electoratului, prin design și înțelegere („fără candidați comuni stop roșu!“), degringolada totală democratică începută anut trecut de CCR, data alegerilor decisă aleatoriu, pe ultima sută, lipsa de încredere (parțial pe bună dreptate) în sondaje și jocurile de culise inter și intrapartinice ne-au pus față în față cu aceeași situație de acum un an. Anume ni se cere să votăm respectuos, democratic cu candidații corecți dar ni se oferă un joc perpetuu de alba-neagra cu candidaturile și povestea molohului suveranist care riscă să preia controlul.
Sigur problemele nu au început nici de acum, nici din noiembrie anul trecut, nici măcar din perioada pandemiei. Problemele au început cu acest cel mai puțin democratic instrument posibil, anume votul într-un singur tur al primarilor De acolo a început jocul cu democrația de sticlă. Votul în două tururi asigură un principiu democratic de bază, anume votul în cunoștință de cauză. Votanții în turul doi au de făcut o alegere binară, dar simplitatea acestei alegeri ne strânge de bine de rău la un loc, pentru că o majoritate dintre cei ce catadicsesc să voteze au ales. E un sentiment de comunitate în alegerea aia, îți place sau nu, poporul a ales un reprezentant. Nu există niciun sentiment de comunitate în alesul unui primar sau președinte într-un singur tur. Poți alege un primar cu 20-30% dintre voturile exprimate. Asta poate însemna și sub 20% din numărul total al alegătorilor înscriși pe liste, o dublă minoritate. E un sistem de alegeri util pentru partidele mari și primarii puternici cu rețele de votanți locali fideli sau influențabili. Toți ceilalți votanți sunt însă alienați. O parte din ei sunt atât de marginalizați încât se radicalizează. Pe măsură ce se radicalizează mai mulți ajung să voteze antisistem, până se apropie de acel prag dublu minoritar cu care poți alege primarul. Și ajungem în situația din noiembrie anul trecut, sau din acest nou noiembrie cu năbădăi. Ne jucăm de-a democrația până pierdem jocul.
Tot o joacă cu nervii noștri democratici e baba oarba cu sondajele din ultimii ani. De la celebrul 21% al lui Sebastian Burduja de la localele precedente și până la sondajele sponsorizate pe Instagram, încrederea în cifre a atins un minim istoric. Situația e atât de gravă încât partidele au început să nu aibă încredere nici măcar în sondorii lor interni. Despre cetățeni ce să mai zicem? Cetățenii s-au reorientat: au zis că dacă partidele se joacă cu nervii și mintea noastră, să ne jucăm și noi cu șansele lor.
Așa am ajuns să ne ghidăm după Polymarket. Polymarket, pentru cei ce nu urmăresc minunata lume a păcănelelor, e un fel de bursă de pariuri unde poți paria pe orice, inclusiv pe candidați politici. Fiecare cetățean poate (sau putea, Polymarket fiind recent interzis de ONJN) să parieze pe candidatul favorit. Banii se pun la comun, se pot scoate oricând, dar ce rămâne la final se împarte între câștigători. Practic funcționează la fel ca pariurile instant, doar că, dintr-un motiv bizar, de „pune mă bani dacă te crezi șmecher“, a ajuns să fie considerat de tot felul de crypto bros un fel de barometru politic informal, mai sigur decât sondajele măsluite. Și când zic, crypto bros mă refer la candidați, cel puțin unul dintre ei lăudându-se cu avansul pe care îl avea înainte de interzicerea pariurilor pe Polymarket. Problema e că Polymarket nu e un sondaj ci un joc de noroc, unul ușor de distorsionat dacă ai bani de investit. Am ajuns, de la atâta jucat cu democrația, să ne ghidăm după păcănele.
Dar jocul cu democrația nu s-a terminat. Pe măsură ce ne apropiem de duminica votului, cresc apelurile disperate la acest ultim instrument de joacă cu democrația – retragerea. De câteva tururi electorale încoace partidele și lătrăii lor de prin social media par să practice toți metoda retragerii, dar mai ales să o ceară de la alții. Situația a atins paroxismul cu aceste anticipate de la București. A apărut un candidat nou de centru-stânga? Să se retragă, că divizează votul de dreapta! Avem doi candidați cu viziuni similare de la partide diferite? Musai unul să se retragă! Până și suveraniștii au început să practice metoda retragerii. Pare că într-un climat plin de ego dar lipsit de idei și de carismă, unica soluție a devenit candidatul unic. Al nostru versus al lor, un fel de tur doi sintetic, cu un bau-bau și un om de paie.
Democrația începe de la firul ierbii. Rolurile noastre în societate nu se extrag dintr-un pachet unde unii dintre noi suntem fasciști sau liberali din naștere și unul e hitlerul secret. Democrația înseamnă să ne căutăm prin suflet și prin valori fiecare poziție, să ne construim idei, să investim valoare și speranță în schimbare. Cu democrația nu te joci. Astăzi vedem, poate pentru prima dată de multă vreme, clivaje noi ce anunță schimbare. Avem un public din ce în ce mai mare radicalizat împotriva establishment-ului. O parte e dispus să-i dea foc, să ne întoarcă într-o epocă a furiei, fascismului și a manevrelor antidemocratice. O altă parte, timidă, tânără dar în creștere vrea să schimbe regulile jocului spre un sistem mai incluziv și mai puțin capricios.
Respectul nostru pentru cadrul democratic, subțiat și asaltat deja de jocurile politice eterne, de Polymarket, de manipulări social media și sondaje măsluite e singurul fel de a asigura o societate care măcar aspiră la egalitate. Pentru că tot ce poate oferi suveranismul e estetică pură – apă, hrană, energie, industria calului, bărbați îmbrăcați în ie și înveșmântați în steag. Antidotul la estetica fascismului e prosperitatea egală. Asta trebuie să înțeleagă politicienii până nu e prea târziu. Cu prosperitatea și spațiul social pe care în împărțim, nu te joci de dragul unui 5% în plus la urne și al esteticii. Nu suntem în Second Life-ul lui Boellstorff. Nu e loc de homo ludens când la poartă urlă homo homini lupus.
Întrebarea e – mai avem respectul necesar pentru acel cadru democratic? Îl mai putem avea pe un fundal al sărăciei și inegalității galopante, într-o societate în care viața reală și Second Life încep să se confunde? În care memele devin realitate? Putem întoarce rezultatul a treizeci de ani șubrezi? Pentru că dacă nu, jocurile de societate gen Secret Hitler sunt cea mai mică problemă. Problema nu e când scoți bucăți de hârtie pe care apare cuvântul „fascist“ din cutia unui joc, problema e când le introduci în cutia din care s-a improvizat urna.
Altfel, totul ca înainte. Continuă dezbaterile despre tineretul comunist, ei versus noi și jocurile de culise ale puterii. Suntem o țară ciudată și avem politicienii pe care îi merităm. Și se vede chestia asta în cum alegem să discutăm despre alegeri.
Imagine reprezentativă: Maurizio Cattelan, The Third Hand, 2023-2024
