Alexandra, personajul principal al romanului Big în Japan, este o adolescentă care încearcă să reziste în lumea ipocrită și plină de frustrări a adulților. Nesigură, abandonată tocmai de cei ce trebuiau să aibă grijă de ea, trece prin clipe cumplite. Construind cu o mână sigură întregul eșafodaj, Cosmin Leucuța își ghidează cititorul, parcă voind să-l asigure că vor exista mereu niște fluvii de lumină, o dâră de stele și un loc de unde să le privești.
Când s-a lansat la Editura Paralela 45 colecția de literatură română contemporană Prima dragoste, ne-am bucurat de numeroase ecouri din partea cititorilor și a criticilor. Au fost și voci care denunțau „scrisul la comandă“, pornind, probabil, de la ideea că autorii ar fi constrânși să scrie ceva anume. Cum ai primit provocarea de a scrie un roman în colecția Prima dragoste?
Toată admirația mea pentru cei care pot scoate din pălărie cărți întregi fără mare bătaie de cap și fără stres. În general nu agreez scrisul la comandă. Nu mă împac cu el, pur și simplu nu prea merge la mine, am nevoie de timp și de relaxare să îmi găsesc subiectele și să le dezvolt. Dar, când primești o provocare rarisimă de a ataca un subiect foarte generic, dar care nu prea e în zona ta de confort, și, mai mult, când lucrezi cu un deadline bine stabilit… mi-am zis, o viață ai! Hai s-o facem și pe asta! După ce am semnat contractul, am avut un moment de ezitare, parcă aveam impresia că m-am plasat singur într-o zonă în care nu mă simțeam confortabil și din care era posibil să ies cam șifonat. N-am putut scrie nici măcar un singur rând timp de patru luni de zile, apoi am intrat în panică și am scris vreo 40 de pagini dintr-o poveste inițial stabilită împreună cu tine într-o singură zi. Doar ca să îmi dau seama că, de fapt, povestea pe care o propusesem inițial se împotmolise complet. Așa că am abandonat-o și am intrat din nou în panică. După alte două săptămâni, m-a lovit din senin o idee. Prima versiune a romanului am scris-o în următoarele cinci zile. Deși foarte intensă, nu cred că vreau să repet experiența asta în viitor. Nu scriu constant și nici sub altă presiune, în afară de aceea pe care mi-o impun singur – de a produce texte care să mă încânte (vorba regelui) în primul rând pe mine și în al doilea rând pe cititori, dar recunosc că nu regret că am trecut și printr-o altfel de experiență. Constrângerile de orice fel îți arată limite pe care altfel nu le prea poți vedea, la care nu te prea gândești în alte situații. Până la urmă, întrebarea nu este dacă poți scrie la comandă și cu deadline, întrebarea adevărată e dacă poți să scrii ceva bun și relevant în aceste condiții. Dacă mi-a reușit vom afla după ce oamenii vor citi cartea.
E diferit să scrii atunci când ai în față un eventual cititor, unul de o anumită vârstă? Ce dificultăți ai întâlnit, dacă ne gândim la scris din acest punct de vedere?
În general, e de recomandat ca atunci când scrii o carte să ții cont de cititor. La nivel general. Să îl respecți, să îi respecți inteligența, timpul și nervii, prin povești asamblate atent și logic, prin scriitură de calitate, fluidă și clară. Când scrii având în vedere nu doar publicul cititor, ci un anumit tip de public, miza crește. Sigur că e diferit, mai complicat. În astfel de cazuri cred că e recomandat să faci un exercițiu de empatie cu potențialii cititori, să încerci să te gândești în ce fel poți spune povestea ca să le trezești interesul, în ce mod poți s-o faci relevantă pentru ei, să îi atingă. O poveste bună ar trebui să aibă o anumită universalitate, un fel de aură care nu-i dispare cu trecerea timpului, dar în cazul literaturii de nișă, cred eu, e nevoie de o abordare aparte, în care să acorzi atenție specială limbajului, personajelor, intrigii, pentru că un cititor dintr-o anumită categorie de vârstă cere un anumit grad (mai ridicat) de personalizare a textului. N-a fost chiar ușor să găsesc toate ingredientele de mai sus în dozele potrivite, cu atât mai mult cu cât mi-am propus de la început ca povestea să treacă peste granițele vârstei publicului țintă. Adică, să le vorbească adolescenților, dar să le vorbească în aceeași măsură și adulților.
Ce fel de cărți ți-ar fi plăcut să citești atunci când erai adolescent? Ai scris acest roman gândindu-te și la copilul/adolescentul din tine?
E foarte interesant că-mi pui aceasta. De când am început să scriu, unul dintre principiile de bază ale narațiunilor și stilurilor de scris pe care le-am abordat a fost să scriu în primul rând cărțile pe care aș fi vrut eu să le citesc. Cred că singura diferență dintre cărțile pentru adulți și cărțile pentru adolescenți e ce anume omiți și ce incluzi în poveste, ca autor. O bună parte din cărțile pe care le citeam în adolescență (cele scrise pentru adolescenți) mi se păreau subțiate, în mod voit eliptice. Cred că adolescenții au capacitatea de a înfrunta multe lucruri de care oamenii maturi se feresc constant. A nu le da povești pe măsura curajului lor mi se pare o greșeală. Când eram adolescent mi-ar fi plăcut să citesc povești cuprinzătoare, care să scoată în față frământări de care mă loveam în perioada aceea, le voiam cât mai explicite, cât mai clare, cât mai realiste. Când ești la un an-doi distanță de viața de adult, vremea poveștilor sterile pare că a cam trecut, simt că adolescenții își doresc povești oneste, care îi tratează ca pe viitori adulți.
Cine este primul tău cititor, de obicei? Dacă băiatul tău ar fi fost mai măricel, i-ai fi cerut părerea cu privire la această carte?
Primul cititor e, inevitabil, soția. Ea e persoana care mi-a fost alături cel mai mult, de-a lungul îndeletnicirilor mele de scriitor, mă cunoaște cel mai bine și mă poate sfătui cel mai bine legat de anumite lucruri, bune sau rele, lucruri care mie ar putea să îmi scape. Iar, dacă băiatul meu ar fi avut cu vreo zece ani mai mult, cu siguranță l-aș fi întrebat dacă vrea să citească romanul Big in Japan și să-și dea cu părerea. Încă aștept cu sufletul la gură momentul când o să înceapă să citească cărțile mele, sunt foarte curios ce părere va avea despre ele.
O parte dintre tinerii cititori de la noi descoperă lumea cărților făcând parte din cluburi de lectură organizate de profesori pasionați. Ce i-ați sfătui să citească, cum să-și aleagă cărțile?
E o întrebare destul de grea, cititul este o experiență foarte personală, și tot mai des am senzația că, atunci când vine vorba de sfaturi și recomandări de lectură, ar trebui să ne limităm avântul. Recomandările vin la pachet cu excluderi, acestea împreună formează o sabie cu două tăișuri. Dacă se discută despre un anumit autor sau un anumit gen literar, evident că vine vorba de alegeri. Nu ai timp să citești tot, deci este necesar totuși să filtrezi aceste alegeri. Aveam 18 ani când am pus prima dată mâna pe o carte de Mario Vargas Llosa. Se numea Războiul sfârșitului lumii, era o carte veche, cu coperți ponosite, dar al cărei titlu m-a atras. L-am întrebat pe un unchi dacă a citit-o și a spus că da, o citise, dar nu i-a plăcut, nu o recomanda. Mi-a recomandat altceva. Sunt bucuros că nu m-a descurajat această opinie. Am citit cartea chiar împotriva recomandării lui (nici până azi nu știu de ce, era masivă, înaintam greoi prin ea). Urma să devină una dintre cărțile mele preferate. Mi-a deschis calea spre celelalte cărți ale lui Llosa. Uneori mă „îngrozesc“ gândindu-mă că am fost la un milimetru distanță de a-l da la o parte din cauza unei recomandări negative, a unei opinii atât de personale. Există cărți care au schimbat jocul literar, acelea ar trebui citite fără niciun dubiu, însă recomandările – ca și arta, în general – sunt experiențe extrem de subiective. Dacă întrebi destui oameni, fiecare cu lista lui de recomandări, ai putea să ajungi la concluzia că trebuie să citești tot. Ar fi o presiune prea mare.
Nu pot spune că am crescut printre cărți. Am început să citesc relativ târziu, în liceu, iar drumul de început a fost haotic. Am făcut pe parcurs un pic de cercetare, mi-am format o bază, iar de acolo am început să-mi aleg propriile lecturi. În funcție de ceea ce citeam, pe măsură ce se acumulau lecturile în mintea mea, am reușit să-mi dau seama ce anume îmi plăcea, ce mă atrăgea și cât de departe eram dispus să mă avânt pe un teritoriu necunoscut. Când faci recomandări, vrând-nevrând, închizi ușile care îți displac. Ai o mare responsabilitate, pentru că, fără să vrei, poți influența negativ pe cineva împotriva unei cărți, a unui autor, a unui gen. Ceea ce mi se parenedrept. Prin urmare, sfatul meu e că ar fi bine să alegi ce ți se potrivește. Poți căuta informația, o poți accepta, dar filtreaz-o bine de tot înainte să mergi mai departe. Nu e ideal, dar funcționează. Mai devreme sau mai târziu ajungi acolo unde trebuie.
Îți mai amintești de prima dragoste? A fost ea, cu adevărat, memorabilă? Ce i-ai spune acum, dacă v-ați întâlni?
Da, sigur că mi-o amintesc. Eram în liceu, cum suntem majoritatea când ne lovește dragostea pentru prima dată. A fost memorabilă prin faptul că a rămas neîmpărtășită. Ce i-aș spune? Nu știu, nu cred că mai e ceva de spus acum, după atâta timp.
Referitor la constrângeri, crezi că ele îți pot stimula cumva scrisul?
În mod sigur constrângerile pot stimula imaginația. Dacă vrei să ajungi din punctul A în punctul C, dar nu ți se permite să treci prin punctul B, trebuie să găsești o rută ocolitoare. Și, unde există o voință, se va găsi și o cale. Unele constrângeri îți sunt impuse de alții, pe altele ți le impui singur. Acum câțiva ani am aflat că există un roman de 50 000 de cuvinte, scris în limba engleză și intitulat Gadsby, care nu conține deloc litera E (litera cea mai comună a limbii engleze). Autorul susținea că motivul principal pentru care a scris cartea (considerată astăzi o mică nestemată, ale cărei exemplare rarisime se vând și cu 8000 de dolari bucata) a fost pentru că i s-a spus că nu se poate face așa ceva.
Ce ți-ai dori tu, ca scriitor, să discuți cu cititorii tăi tineri?
Nu m-am gândit prea mult la chestiunea aceasta. Îmi dau seama că singura dată când am stat de vorbă cu adolescenții a fost în cadrul unui eveniment organizat la unul dintre liceele din Iași, cu ocazia FILIT 2023. Totuși, am făcut destule lansări, la ele de obicei participă și tineri. Discutând cu ei, de multe ori m-a surprins felul lor de a vedea lucrurile. Cred că întrebarea reală e nu ce aș dori să discut cu ei, ci mai degrabă ce ar vrea ei să discute cu mine. Și din experiență pot să vă spun că posibilitățile sunt departe de a fi limitate.
Ai întrebări la care nu-ți place să răspunzi? Ți s-au pus des astfel de întrebări?
Cred că toți cei care dau interviuri regulat după un timp își adună într-un buzunar o serie de întrebări care au ajuns nu să le displacă, ci mai degrabă să îi plictisească. E inevitabil. Uneori cei care construiesc un interviu nu fac o cercetare prea minuțioasă asupra subiectului și astfel te poți trezi în fața unui set de întrebări la care ai mai răspuns de câteva ori înainte. După un timp, dacă întrebările se tot repetă, devin, inevitabil, obositoare și nu le mai acorzi aceeași atenție.
Ce crezi că îi lipsește pieței noastre de carte? Dacă ar fi să alegi, în ce țară ai dori să trăiești și să scrii?
Pieței noastre de carte îi lipsesc o groază de chestii. Câteva care îmi vin acum în minte: promovarea mai intensă din partea editurilor. Ar fi binevenită o atitudine proactivă în ceea ce privește organizarea unui turneu de promovare a unei cărți noi, la pachet cu apariții în presă, interviuri și apariții televizate (sau prin podcasturi/alte emisiuni specializate) ale autorilor. Alocarea de resurse interne (de exemplu, editori care să fie ceva mai mult decât simpli corectori, care să aibă destul timp la dispoziție să îi provoace pe autori și să discute cu ei anumite aspecte ale cărților ce urmează a fi publicate), care să se asigure că produsul final este cel mai bun posibil. O altă chestiune binevenită ar fi sprijinul financiar sub formă de diurne pentru deplasări în scopul promovării cărților, acordate acelorași autori. Statul ar putea interveni prin subvenții, s-ar putea asigura că bibliotecile județene cumpără un număr prestabilit de bucăți din fiecare volum apărut. O asemenea măsură ar asigura o vânzare mai rapidă a cărților și o vizibilitate mai bună a autorilor în orașele în care nu ajung cu turneul de promovare menționat mai sus. O zi dedicată autorilor locali, în care fiecare bibliotecă locală să pună la dispoziție tuturor celor interesați prezentări ale autorilor locali, sesiuni de Q&A cu ei, semnări de autografe etc. Bursele și rezidențele de creație s-au dovedit (deloc surprinzător) a fi foarte populare printre scriitori, doar că ele sunt puține raportat la numărul destul de ridicat de autori care ar putea și ar merita să beneficieze de ele. Statul sau primăriile locale ar putea contribui la înființarea unor asemenea evenimente, care momentan sunt finanțate aproape exclusiv din fonduri private. O altă problemă foarte aprig dezbătută (în general, dar și mai recent, cu scandalul Bookster) este valorizarea drepturilor de autor primite pentru cărțile scrise. Se știe că, în medie, un autor primește cam 7–8% din prețul de la raft al unei cărți care îi poartă numele. E de mirare, în condițiile acestea, că nu avem scriitori dedicați, profesioniști? Că scrisul a devenit ceva cu care te îndeletnicești doar ca hobby, cu toate limitările ce vin la pachet? Traduceri și promovări în străinătate n-ar strica nimănui. Cred că se pot număra pe degete autorii români care au reușit să treacă granițele în ultimii zece ani. Nu spun că toată literatura română se pretează la export, dar în mod sigur avem mult mai mulți autori exportabili decât ce s-a realizat până acum. Până la urmă, cred că perla acestei liste o constituie lipsa instituției agentului literar. Se zice că nimeni nu e profet în țara lui, iar românii au înclinația aparte spre tendințele occidentale, pentru că tot ce vine din vest e mai bun, nu are cum să nu fie, dar am o bănuială că o mână de agenți literari ar face toată diferența din lume. Gândiți-vă așa: în lipsa unui agent literar, momentan e aproape imposibil pentru un autor român să ia contact cu lumea literară de peste graniță. Excepțiile sunt puține. Dar, dacă am avea agenți literari care să poată aluneca între România și Occident mult mai ușor, autorii români ar putea începe să își exporte creațiile. Ar obține traduceri și ar avea acces la publicul de afară, pentru care îmi închipui că tipul de literatură care se practică în general la noi ar avea un aer destul de exotic. Apoi, în țară, văzând că autorul cutare a fost tradus și se vinde pe afară, poate că s-ar gândi mai des oamenii: „Hmm, ia să văd eu ce știe cutare cutărescu, doar nu degeaba îl traduc și îl citesc și îl premiază străinii“. Sigur că acesta e un fel de wishful thinking, nu am absolut nicio idee dacă așa ar funcționa lucrurile, dar nu cred că putem exclude complet scenariul.
În final, problemele sunt multe, soluțiile diverse, dar, cu atâtea părți variabile, e dificil să alegi ceva pertinent și să declari „asta e, am rezolvat-o!“ Timpul le va rezolva pe toate. Sau nu. Dar, dacă se vor rezolva măcar o parte dintre chestiunile astea, nu m-ar deranja să continui să trăiesc în România. Altfel, cred că mi-ar plăcea să trăiesc și să scriu în Noua Zeelandă sau pe vreun atol din Pacificul de Sud, într-o țară cu 40 de locuitori.
Numiți câțiva autori contemporani pe care i-ați recomanda elevilor de liceu.
Cătălina Matei, Iulian Bocai, Radu Pavel Gheo, Sorin Stoica, Ionuț Cheran.
Credit foto: Marian Dobrean
