Despre Brașov s-a spus tot și totuși despre Brașov se poate vorbi la nesfârșit. Mulți credem că-l știm bine, chiar dacă la fiecare vizită descoperim alte straturi, noi locuri, noi povești. Cred că putem cădea de acord că nu mai există alt oraș ca acesta. Însă de ce? Am invitat șase oameni de cultură brașoveni să ne spună de ce este Brașov unic.
Bogdan Coșa – The Hidden Injuries of Class
În 2019, după 10 ani în care am stat în București, am decis, alături de logodnica mea, să ne mutăm în altă parte – să mă întorc în Brașov. Am tot zis povestea asta, am zis-o până când am început să o cred la rândul meu. Doar că lucrurile nu au stat întocmai așa. Eu n-am locuit în Brașov înainte să plec în capitală; în București am ajuns direct din orășelul în care am copilărit, Codlea.
E drept, toată adolescența am făcut naveta Codlea-Brașov; seara târziu, după ce părinții adormeau, îmi amintesc că furam o țigară sau două din pachetul tatălui meu și, urcat pe pervaz – locuiam într-un cămin de nefamiliști aflat la marginea orașului, lângă un câmp de cartofi –, fumam în mirosul acru de pișat al băii comune, pe întuneric, și mă uitam la muntele Tâmpa, la luminile Poienii Brașov, la vârful Postăvaru, dacă era o noapte cu lună plină, care îmi întăreau de fiecare dată iluzia că erau, prin simplul fapt că le vedeam acolo în fiecare seară, ridicându-se semețe la 15-20 de km depărtare, garanțiile suficiente ale unei altfel de vieți, aflată la polul opus – cea a marelui oraș[1] pe care îl străjuiau și a schiorilor săi, cu cafenelele și prieteniile și ideile lor, cu transportul lor decent în comun etc.
În 2019, am găsit aici exact orașul la care visasem adolescent fiind. Numai că, vorba bancului, n-am fost atent și-n bagaj m-am adus și pe mine.
Îngrozit de sărăcie, am făcut primul milion, dar tot n-am învățat să schiez, cum mi-aș fi închipuit; nici restaurantele și cafenelele nu le-am bătut, nici în lumea ideilor nu am pășit (decât atunci când am fost insistent chemat, ca în cazul de față, și uneori nici atunci, ci mai degrabă când am simțit că nu mă vede nimeni, ca un copil care atinge un tablou la o expoziție).
Uitându-mă în urmă, realizez nu fără uimire și amuzament că am trăit și trăiesc ca un imigrant care a reușit, dar doar la primul nivel, cel material – exponatul celei dintâi generații, care nu vorbește limba cu naturalețe, chiar dacă o știe foarte bine, care nu se simte de-al locului în compania adevăraților localnici etc. Pe scurt, sunt vecinul grec, de treabă, sfios și îndatoritor.
Norocul meu a fost că la scurt timp după ce am venit aici ni s-a născut o fetiță, așa că am avut cu cine să bat parcurile și potecile de munte, mai universale, fără să mă simt doar ca un venetic (soția mea e chiar din altă țară, ea ce să mai zică?); în compania ei, așadar, am folosit cu încântare, ori de câte ori am avut ocazia, transportul în comun bine pus la punct; cu multă recunoștință, sistemul medical. Și tot așa. Subliniez: ca reprezentanți legali ai unei brașovence adevărate. (Cred că și soția mea ar subscrie ultimelor rânduri.)
Ca să-ți faci o idee, în fiecare dimineață, după ce o las la grădiniță, am o oră liberă; e o oră prețioasă, rară, singura oră din zi pe care o am cu adevărat la dispoziție, iar alegerea mea e aproape fără excepție să o petrec la pas pe străduțele acestui oraș, zi după zi după zi, singur, anonim, memorând unghiuri și priveliști, mirosuri, sunete, oameni și animalele lor, cel mai adesea cu sentimentul că aș putea în orice clipă să le pierd, parcă în așteptarea deportării.
În ceea ce mă privește, iată, ăsta-i motivul pentru care Brașovul e unic. E țara tuturor posibilităților, Țara Făgăduinței. Un mit.
Andrei Dósa
O să încerc să dezvolt două aspecte pe care personal le consider importante în psihogeografia oraşului.
1. Aşezarea geografică în sine. Braşovul este un oraş întins pe coline, aflat în imediata apropiere a Carpaţilor Meridionali. Străduţele întortocheate din Șchei, de pe dealul Cetăţii sau de pe Warthe, aflate în proximitatea pădurii, sunt locaţia perfectă pentru o scenă de urmărire dintr-un film sau dintr-o carte. Cuibul ferit de ochii lumii al răufăcătorilor, posibilităţile nebănuite de evadare, deruta urmăritorilor, toate aceste şabloane narative oraşul ţi le oferă pe tavă. Particularităţile geografice permit şi o anumită, să-i zicem, disociere urbanistică. Flanezi pe străduţe, treci pe lângă un bloc de nefamilişti şi în clipa următoare eşti într-o superbă pădure de pini, care te duce cu gândul la un peisaj japonez. Când cobori de pe dealul Varişte către Șchei, în stânga, după livezile care se întind până în dreptul potecii, urmează o căsuţă de basm, pe două niveluri, în care nu par să existe mai mult de două încăperi – o mini-sufragerie/bucătărie jos şi un dormitor la mansardă. Un cuib de haiduci boemi, a căror viaţă mi-o imaginez de fiecare dată în altă variantă.
2. Braşovul este o graniţă scufundată. În urmă cu o sută şi ceva de ani, aici era încă graniţa dintre Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României. Zonele de frontieră au un farmec al lor, exploatat adesea în literatură. Un loc al nimănui, aflat sub atenta supraveghere a autorităţilor. Punctele de trecere şi rutina lor. Contrabandă, vameşi, rondul de noapte, tulburând la ore fixe liniştea nopţii. Hanurile ridicate strategic în calea negustorilor dornici să se odihnească după drumul istovitor prin defileele montane. Târgurile şi tumultul lor, hoţii şi alte personaje dubioase care îşi fac veacul în zonele de graniţă. Odată cu Marea Unire, întregul rost al unui astfel de spaţiu s-a disipat, dar el dăinuie în oamenii acestor locuri. Braşovenii sunt expansivi şi, în acelaşi timp, retractili. Este un oraş al muntenilor voyeuri, strângători şi cumpătaţi, chiar reticenţi şi suspicioşi uneori, dar şi al participantului, al subiectului implicat, gata să-ţi sară în ajutor şi să construiască o comunitate. Reticenţa şi suspiciunea sunt de altfel trăsături ce pot fi adesea regăsite la oamenii care locuiesc în vechile cetăţi transilvane. De parcă istoria impregnată în zidurile medievale ar avea o influenţă asupra celor care-şi trăiesc vieţile între ele în secolul nostru. Ideea de graniţă-fantomă, de holo-graniţă ar merita exploatată mai pe larg, poate altădată.
Pe lângă aceste două aspecte, oraşul este unic şi din perspectiva amalgamului său etnic. În jurul anului 1900, componenţa etnică a oraşului atinsese echilibrul perfect: o treime români, o treime unguri şi o treime saşi. Astăzi, comunitatea săsească este aproape inexistentă (în municipiul Braşov trăiesc în jur de 1700 de saşi), dar influenţa culturală a acesteia continuă să exercite fascinaţie. O parte din părinţii români din clasa de mijloc îşi înscriu copiii la şcoala germană, e o chestiune menită să ateste statutul şi aspiraţiile specifice clasei. Maghiarii din Braşov nu sunt un grup foarte coeziv, în primul rând pentru că sunt răsfiraţi prin tot oraşul. Este o comunitate multistratificată. Locuitorii cu state mai vechi se regăsesc în special în zona Blumăna, iar cei veniţi din alte părţi, cu precădere în perioada comunistă, în fostele cartiere muncitoreşti. Formele lor de socializare sunt mai degrabă tradiţionale, se adună la nunţi, la serbările şcolare, la balurile anuale ale organizaţiei locale a UDMR-ului, la biserică, la meciurile de hochei sau la Zilele Culturale Maghiare. Eforturile întreprinse în vederea păstrării coeziunii etnice îmi provoacă un sentiment complex, în care sunt prezente entuziasmul, duioșia și tristețea.
Maria Orban
De fiecare dată când călătoresc, încerc să stabilesc o relație cu spațiul în care mă aflu. Uneori, îmi e mai ușor, alteori, nu. De regulă, nu am vreo preferință, nu fac mofturi. Găsesc ceva frumos oriunde merg, pentru că privirea mea aleargă mereu după detalii: graffiti, mesaje pe pereți, ferestre, porți, clădiri dezafectate sau ultramoderne.
Există spații generoase, cum este cel de la Iași, cu bulevarde largi care coboară și urcă, și nimic nu taie orizontul. Am petrecut o lună acolo și, de fiecare dată când mă gândesc la Casa Adela Kogălniceanu din parcul Muzeului „Vasile Pogor“, devin nostalgică, pentru că acolo a fost prima dată, după mult timp, când m-am simțit într-un fel de acasă. Acum sunt la Cluj, într-o rezidență Reactor. De fiecare dată când mă întorc de pe strada Petőfi Sándor spre camera de cămin din Pandurilor încerc, măcar până la un punct, să aleg altă cale și de fiecare dată îmi place foarte mult. Someșul e un soi de reper, la fel și tramvaiul, dar la fel de bine mă simt și văzând și auzind mereu avioanele care colorează cerul.
Când nu umblu de colo-colo (se întâmplă mult mai rar decât aș simți eu nevoia), stau în Brașov, oraș situat în centrul României, așa cum scria mai demult în cartea de geografie de clasa a VIII-a. Un oraș aflat în depresiunea Transilvaniei, ca-ntr-o căldare, înconjurat de munți. Poți ajunge foarte repede pe munte din Brașov și asta mi se pare cel mai frumos. Poți să urci pe dealuri de la marginea orașului (Bunloc) sau fix din centru (Tâmpa). Poți urca la cele două turnuri, Alb și Negru, te poți plimba pe aleile de Sub Tâmpa sau pe străzile mici și întortocheate din Șchei. E un oraș turistic și străzile sunt înțesate de oameni, vară-iarnă. Dincolo de atracțiile care există în orice ghid turistic Bv, mai sunt zonele periferice, Uzina 2, Noua, Bartolomeu, care mie mi se par ofertante fotografic și în care mă simt, de multe ori, mai bine decât în centru.
Dar dincolo de toate astea, cred că orice spațiu devine unic pentru cineva în funcție de oamenii care-l populează. Brașov nu ar fi deosebit dacă aici nu ar exista undeva, la ieșirea din oraș, o stradă pe care am copilărit, unde au trăit părinții mei și unde sunt acum înmormântați. Nu ar mai fi unic dacă nu mi-ar aduce aminte de primul sărut (în Poiană), de prima mare suferință și de un băiat, Fredi (ne-am despărțit pe o alee în parc), de întâlniri mai mult sau mai puțin reușite, de pădurea în care mă jucam cu prietena mea cea mai bună.
Depășind sfera asta pur personală, Brașovul înseamnă, în special, Facultatea de Litere și oamenii pe care i-am cunoscut acolo: colegii mei, unii deveniți prieteni, profesorii mei: Alexandru Mușina, George Crăciun, Andrei Bodiu, Adi Lăcătuș, Ovidiu Moceanu, Romulus Bucur. Mai înseamnă sala de la Rectorat unde sunt mereu evenimente mișto, Tipografia, locul în care vine cam oricine din lumea lit.ro., înseamnă librăriile cu cei mai faini și generoși librari (care sunt și scriitori), Mihail Vakulovski, Rareș Călugăr, Vlad Drăgoi, Florin Gherman.
Poate sună ca o concluzie de manual, dar cred tot mai mult că un oraș e important prin oamenii lui pentru că ei însuflețesc spațiul, îl transformă, îl îmblânzesc.
Simona Popescu – Adolescența, „cosmografia“, rîul subteran
Pentru mine, Brașovul înseamnă, dacă ar fi să aleg un singur cuvînt, adolescența, după cum orășelul Codlea, unde m-am născut, aflat nu departe, este copilăria. Locurile în care trăiești sînt mai importante decît ai putea crede, îți dai seama de asta mai tîrziu. Intră în simțuri, în memorie, puzderie de detalii. Intră în literatură! Să mergi spre școală zi de zi cu Măgura Codlei în față (pe care o vezi ca pe un munte pe care cu greu am urcat, copil, de mai multe ori) sigur are o influență, chiar fără să vrei. Să mergi spre liceu („Unirea“ din Brașov) avînd Tîmpa (tot un fel de Măgură) în preajmă, iar e ceva.
Și acolo, la liceu, la 16 ani, dai de cei cu care începe a doua ta viață, după copilărie, adolescența, cum spuneam. Cu Ceri, cu Dodo, cu Suzi, cu SimoLăcă, cu Silviu, cu Andrei & Caius & Marius (Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), prietenii cu care am început să scriu poezii. La poalele Tîmpei era locul nostru de refugiu pentru orele de chiul de la școală (mai ales de la orele de sport!), n-aveam unde merge altundeva, ne mai întîlneam, Doamne ferește!, pe stradă cu proful de Geogra sau de Bio, naiba ne lua. Acolo, sub Tîmpa, eram feriți de neaveniți, stăteam pe o bancă, nu trecea nimeni într-o zi de lucru, eram singuri în Univers! Și vorbeam despre cîte-n lună și-n stele.
Cam atunci, pe la 17 ani, i-am întîlnit la un cenaclu (Cenaclul 19) pe Alexandru Mușina (Sandu) și pe Gheorghe Crăciun (George). Primul stătea pe strada Castelului nr. 104 (care a devenit și titlul cărții lui de debut din 1984), una dintre cele mai frumoase străzi din Brașov, cu case vechi, frumoase, dar pe noi ne interesau oamenii care stăteau în ele. Pe Sandu și pe soția lui, Tania, îi vizitam cu Andrei & Caius & Marius. Nu-mi amintesc deloc cum arăta înăuntru, dar știu că vorbeam despre toate cele. Iar camera, acum cu totul abstractă în mintea mea, se umple de vocea și mai ales de rîsul lui Sandu. Vocea lui devine… spațiu! Tîrziu am aflat că tot pe Castelului, la numărul 34, și-a trăit ultimele zile Andrei Mureșanu (despre care a scris tînărul Eminescu poemele alea lungi, ambițioase!). Îmi amintesc bine, în schimb, apartamentul din Steagu (Steagul Roșu), un cartier muncitoresc (sau să fi fost în cartierul Tractorul? – tot aia, blocuri!), în care stăteau George cu Mana și cu cei doi copii ai lor. La ei se strîngeau, din cînd în cînd, tineri scriitori, mai ales cînd descindeau și unii de la București. Beam votcă și mîncam bunătăți pregătite de Mana din te miri ce, că nu se găseau multe de-ale gurii prin magazine.
Aproape că am făcut abstracție pe vremea aia de Brașovul medieval, de pildă. N-a avut nici o influență asupra noastră – niște puști de 16-17 ani care scriau poezii și-și petreceau mare parte din timp cu capul în cărți, multe de poezie din lumea întreagă și din toate timpurile.
Dar mai era ceva. Să-l numesc… „efectul de gri“! Brașovul din anii ’80 era gri! Așa e și în amintire. Ca o carte poștală în alb-negru. Mai mult un oraș industrial, rece. Nu mai vedeam frumusețea orașului, o căutam în altă parte. În detalii, în dialogurile noastre, în filme, muzică și cărți. Nu vedeam nici… natura! Dealurile înconjurau orașul, se vedeau și munții, se întindeau la marginile lui, spre Poiana Brașov, păduri, stînci, dar noi eram atenți la lumea de departe. Europa, America.
Decît să stăm să pălăvrăgim, să facem pe nebunii pe chestii cultural-intelectuale sub Tîmpa sau prin sălile de clasă din liceu, prin casele prietenilor, mai bine am fi hoinărit aiurea prin oraș, ne-am fi putut duce la Turnul Alb (m-a dus o singură dată prietenul meu Silviu). La Turnul Negru. La Bastionul Fierarilor. Poate să vedem brîndușele înflorite de pe Dealul Melcilor sau am fi putut urca la Pietrele lui Solomon. Oare de ce nu am fost noi în plimbare nici măcar pe străduțele înguste, cu case mici, dinspre Șchei? Cum de nu am ajuns prin Răcădău, unde se pare că ar fi fost niște fortificații dacice? Cum de n-am găsit noi patru măcar o zi de hălăduială? De ce n-am urcat pe Tîmpa? De ce am stat doar la poalele ei? De ce n-am trecut toți patru în șir indian pe Strada Sforii (are lățime de un metru)? După ’90 a venit o prietenă care se angajase la televiziune. Ne-a filmat cum ieșeam de-acolo, din culoarul îngust, pe rînd, treceam pe lîngă cameraman, ne făceam că nu există, pășeam pe lîngă el mai departe. Aveam vreo 25, 26 de ani. O mai fi existînd filmarea aia pe undeva? Cred că emisiunea cu pricina era chiar despre grupul nostru, Grupul de la Brașov. Sau poate despre noi și Brașov, nu mai știu.
De ce n-am descoperit noi împreună rîulețul subteran care traversează Brașovul și care se numește – am aflat nu demult – Timiș? De unde pînă unde Timiș? De ce n-am urcat în Poiană (Poiana Brașov)? Dă-le-ncolo de cărți! De conversații (în contradictoriu!)! Dă-l încolo de bovarism adolescentin! Am fi putut să ne băgăm în prăvălia fotografului de pe Republicii, după ce terminam orele la școală, să ne facem și noi măcar o poză de grup ca liceeni, că n-avem niciuna cu toți patru de-atunci. Dar noi, nu! După școală, porneam ață direct la Librăria Coșbuc. O văd în fața ochilor, pășesc în ea, ca și cum aș avea pe cap o cască/ochelari VR. Simt mirosul de îndată ce pătrund înăuntru cu ochii minții. Ce-o fi acum în locul ei? Vreun magazin de suvenire pentru turiști?
Am fi putut intra în Biserica Neagră, ca să ne mai liniștim mințile sau să ascultăm vreun concert de orgă (duminica). Oare era acolo și pe vremea aia colecția de covoare anatoliene? Și perechile de îngeri pictați pe lemnul din dreptul stranelor pentru enoriași? Neagra biserică stătea frumos în Piața Sfatului, dar nu știam cît e de veche! Ridicată pe la 1383–1385, finalizată în jurul anului 1477. Cică făcută de niște bulgari. A intrat, biserica, într-o poezioară de-ale mele de pe la 16 ani în care era vorba despre trista vacanță de iarnă (așa mi se păreau „bucuriile iernii“ din anii ’80, triste, în țara ca o închisoare). Ziceam acolo așa: „muzică populară Biserica Neagră/ (Honterus sever şi cu braţul întins în aerul vineţiu/ spărgînd climatul)“. Nici nu știam bine ce-i cu Honterus! Un preot catolic, treaba lui! Am aflat mai tîrziu cine a fost el cu adevărat. Cum a studiat el, băiatul unui pielar, la Viena. Ba chiar obține titlul academic de magister artium. Și ajunge în Cracovia, apoi la Basel. Și, în orașul helvet, liniștit, era el adîncit în xilografierea a două hărți ale bolții cerești cînd, ce să vezi?, l-au chemat acasă, la Brașov, ca să se ocupe de reorganizarea învățămîntului. Asta se întîmpla prin 1533. În 1541, ridică o școală, Schola Coronensis – azi Colegiul Național „Johannes Honterus“.
La liceul „Honterus“ învățau și sașii din Codlea, de pildă acel băiat frumos, Jürgen, pe care îl întîlneam zi de zi în autobuz, dimineața, cînd porneam fiecare la școala lui din Brașov și, adesea, și la întoarcerea în orășelul nostru. Și-am mai aflat despre el (Honterus, nu Jürgen!) că s-a ocupat și de strîns cărți pentru o bibliotecă serioasă, ba chiar a construit o moară de hîrtie. Și dau acum o lună de cartea lui Rudimenta Cosmographica (Elementele Cosmografiei), o cărticică, de fapt, un poem didactic despre lume (țări, orașe, oameni, cosmos, zodii, animale și plante, ierburi de leac) scrisă în latină cu, la sfîrșit, 12 hărți alcătuite de el, mare cartograf, printre care una a Daciei, alta a Sarmației. Poem în hexametri despre lume, din 1542, tradus în 1988 de doamna Valeria Căliman, cu o introducere de Paul Binder și Gernot Nussbächer.
Honterus – un devorator de informație, un erudit, un doritor de a cunoaște… totul, de a scrie despre tot! Doar că, pregătit să fie un Plinius sau Lucretius, nu duce proiectul nici pe departe pînă la amplitudinea precursorilor. Sigur, avea o mulțime de alte treburi de pionierat, cîte să facă un singur om într-o viață? Așa că, în finalul poemului (cred că neterminat, de fapt), le predă ștafeta altora: „Nos quoque difficili functi, mea Musa, labore,/ Cum perculsa gravi premerentur pectora fructu,/ Ara inter media et rabiosam daemonis iram,/ Carmina nunc alios potius cantare sinamus“. Adică, zice el că „Și noi, Muza mea, am trudit cu greu“, și-i lasă pe alții să ducă totul mai departe, asta e ideea: „Cîntul s-oprește pe buze-mi,/ Să vină deci alții să-l cînte“.
Dar ce frumoase paginile lui despre animale și plante (nu sînt multe, dar au densitate, expresivitate fie și prin simpla enumerare). Las aici un citat, un fragment despre „ierburi“: „Tot ce‑Alcineu ocrotit‑a‑n păduri și Apolo‑n grădina‑i/ Dans de Driade și hore încinse de mîndrele Naiade,/ Tot ce pămîntul produce pe‑ntinderi imense de spații,/ Văi sau cîmpii și în rîuri sau creste de munte înalte,/ Eu înșira‑voi acum diferite soiuri de plante:/ Iarba‑nchinată zeiței Arterais, ce‑i zice pelinul,/ Aiul și ceapa, coriandrul și macul, mărarul,/ Iuta zemoasă, scaiete, absint și alacul,/ Ruta și timul, apoi stacojia zambilă suavă,/ Silphion, costrei și ridichi, gălbenea, inariță găsi‑vei,/ Varză și nap, căpriorul, spanacul și prazul de‑asemeni,/ Mazărea, bobul, năutul, cu toate leguminoase,/ Orzul și meiul și grîul, dalacul, ovăzul, secara./ Nenorocita neghină, borceagul și tristul lupin,/ Grîne menite recoltei și boabe crescute din humă,/ Să nu uităm nici mălura, apoi clocotișul și remful,/ Chilul grețos și scolymus și sprengul ce‑i îngemănat./ Iar veronică, mohor, măsălarița și aerelul,/ Lumînărica, pătlagina și zgribunțica, miruța, […]/ Trunchi, rădăcină și frunză cu floare și scoarță și ramuri,/ Spice, păstaie, cotoare, și paie de‑asemeni vedea‑vei./ Cine putea‑va un nume să dea la puzderia aceasta,/ Deosebiri să explice multiplelor forme de plante?/ Cînd este știut c‑al lor număr întrece cuvintele toate./ Noi cerceta‑vom natura în toate creațiile sale“.
Am tot redescoperit Brașovul de-a lungul timpului. L-am vizitat și cu ochi de turist. Ultima oară anul trecut. Arată bine, chiar foarte bine azi. Și cultural e animat, atrăgător. Fojgăială mare, turism intens. Dar, în ciuda aparențelor, lipsește ceva esențial, ceva care îl făcea un loc vital pentru mine. Nu mai există acea strălucire pe care puteau s-o dea cîțiva oameni care nu mai sînt: Andrei, Sandu, George. Și, dintre prietenii vechi, plecați prin alte colțuri ale lumii, și Ceri, Suzi, Silviu, Jürgen, Marius. Eu și Caius, la București. S-a întors acasă doar SimoLăcă. A rămas pe loc Dodo, care mi-a trimis chiar azi prin WhatsApp o poză cu cartea lui Andrei pe care am prefațat-o, Opera poetică. Stă rezemată de ceva, în picioare, într-o librărie. Dodo n-are bani s-o cumpere, i-am zis că i-o dau cu prima ocazie. Pentru mine, ei toți fac din Brașov un oraș unic. Și, precum acel rîu de dedesubt, vizibil la suprafață doar din cînd în cînd, trecutul care curge traversînd prezentul și viitorul. Adolescența…
Mihail Vakulovski – BraShow-ul meu
Pentru mine, Brașovul e unic pentru că aici am întîlnit-o pe iubita mea și aici locuim, asta pentru că nu poți scoate ardeleanul din Ardeal, chiar dacă într-o perioadă lucram amîndoi la București, ea la Senat și la Ministerul Învățămîntului, eu – la Institutul Romîn de Istorie Recentă. Brașovul e unic pentru că aici am făcut Revista Tiuk, prima revistă romînească online de cultură, și CenaKLUb Tiuk, cenaclul-club al revistei Tiuk, cu care am ajuns la ediția a 182-a. Am făcut multă vreme cenaclul la Rockstadt (pe strada Lucian Blaga, nr. 13), cel mai drag club de rock din Romînia, care face cel mai tare festival de muzică rock – Rockstadt Extreme Fest!
La Brașov se vorbește cea mai frumoasă și cea mai curată limbă romînă, dar e firesc și normal asta, doar aici e Prima Școală Romînească (școală funcțională din 1480), un muzeu care se află în clădirea fostei școli, declarată monument istoric, care trebuie vizitat musai dacă treci prin Brașov. Aici au fost tipărite primele cărți în limba romînă de către diaconul Coresi, s-a scris prima carte de gramatică romînească de către Dimitrie Eustatievici (în anul 1757), iar dascălul Costea a tradus primele cărți populare. Am vizitat de mai multe ori muzeul și de fiecare dată am avut norocul să ne povestească despre școală și muzeu profesorul erudit Vasile Oltean, un povestitor nemaipomenit.
Brașovul este unic pentru că numai la Brașov a putut să apară Școala de la Brașov. Glumesc doar în sens că e firesc ca o școală numită „de la Brașov“ să apară la Brașov, dar adevărul e că putea să se formeze oriunde, chiar și-n exil, dacă Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina ar fi emigrat, să zicem, la Paris sau la Chișinău, și ar fi fost la fel de activi și inspirați și acolo. Și dacă ar fi descoperit tineri la fel de talentați precum Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu și Andrei Bodiu… Sau ar fi putut să apară la București, unde cei doi mentori și-au făcut studiile, sau la Tohan ori Budila, unde au lucrat la începuturile carierei lor didactice…
Brașovul e unic și pentru că are munte în mijlocul orașului și ești în același timp și la munte, și-n oraș, și-n pădure, și pe străzile localității urbane, și la muncă, și-n concediu sau vacanță. Vara e mai răcoare decît în restul țării, iarna poți practica sporturi de iarnă, te poți distra la schi, la o aruncătură de băț, în stațiunea turistică Poiana Brașov sau, de ce nu, pe pîrtiile din Predeal, orașul situat la cea mai mare altitudine din Romînia. E unic și datorită oamenilor – gospodari, inteligenți, calmi, simpatici, de treabă, cu umor și destul de glumeți și absurzi (iar mie-mi place la nebunie teatrul absurdului). Muntele din Brașov se numește Tîmpa, rîulețul – Spurcata. Și orașul – Brașov, nu spun brașoave (dar s-a numit și Stalin, nume atunci scris pe Tîmpa, din copaci – Stalin, oribil)! Unica linie de tramvai din Brașov avea numărul… 101 (între timp au desființat-o).
Cel mai bine m-am simțit la Brașov imediat după pandemie, cînd nu aveai dreptul să ieși din orașul tău, deci mă întîlneam doar cu locuitorii orașului Brașov. Lucrez la o librărie și în perioada aceea am interacționat doar cu brașoveni și a fost cea mai liniștită, plăcută & fericită perioadă de cînd lucrez la librărie – și lucrez de aproape 11 ani aici. E unic și datorită faptului că maidanezii noștri-s urșii, nu cîinii. Locuiesc chiar în cartierul cu urși, Răcădău, care e acasă mai degrabă pentru urși, că e construit între Carpații Orientali și Carpații Meridionali. Pe vremuri, ne duceam seară de seară la alergat sau cu bicicletele, și treceam și pe la tomberoanele unde veneau mereu din munți, să-i vedem și să le dăm biscuiți sau pepeni, ne-am și împrietenit c-un ursuleț, probabil rămas orfan, că era singur, nu precum ceilalți ursuleți – cu mamele lor. Într-o seară nu coborîse nici unul – ca niciodată. M-am întors cu spatele la pădure, îi spuneam Carminei că asta e, nu mai stăm, s-o fi întîmplat ceva, cînd am simțit o atingere ușoară. Era ursulețul nostru care, venind la mine și văzînd că nu-l iau în seamă, și-a băgat botul în buzunarul unde țineam biscuiții pentru el și și-a luat unul. Cînd s-au rărit urșii au apărut mistreții, cînd s-au rărit mistreții au apărut vulpile, noaptea mai urlă lupii – avem di tăti sub Tîmpa.
Vă scriu asta din BraShow, unde locuiesc din 2000, că-s douămiist, chiar dacă ăia de la Editura Cartier m-au băgat în antologia poeților nouăzeciști.
Elise Wilk
- pentru că doar aici găsești delicatese ca salamul de biscuiți de la Cabana Julius Römer din Postăvaru, inegalabilii Tortilla Chips cu sos de roșii din barul Tipografia (singurul bar din oraș unde se citesc poezii la microfon) sau berea Czell (prima bere brașoveană din 1893, care a fost reînviată după 75 de ani);
- pentru senzația pe care o ai atunci când pășești pe covorul de frunze roșii care acoperă Drumul Vechi spre Poiană la sfârșit de octombrie;
- pentru pata albă pe asfalt în locul unde se afla până toamna trecută delfinul-tobogan din beton pe care s-au dat generații întregi de copii începând din anii ’70;
- pentru că doar aici poți să stai în Curtea Bisericii Negre și să asculți, în mijlocul săptămânii, cum se exersează la orgă;
- pentru Clădirea Modarom pe care mai poți vedea urme de gloanțe de la Revoluție și pe care aș reinventa-o dacă aș avea superputeri. Mi-o imaginez ca un centru cultural multietnic, în care toate instituțiile culturale independente din oraș să-și aibă sediul. Un fel de hub creativ al orașului, cu expoziții, cinematograf de artă, poate o mică sală de teatru experimental, o librărie, spații pentru workshopuri, vitrine cu instalații, muzee, magazine cu creații ale designerilor locali. Și cu un rooftop-bar pentru petreceri;
- pentru că lumina portocalie a felinarelor de După Ziduri atunci când ninge nu mai există nicăieri altundeva;
- pentru Sinagoga Albastră ascunsă pe Strada Castelului;
- pentru că aici există cinematograful Popularde pe strada Mureșenilor, care s-a renovat de curând dar care rămâne, din păcate, închis. Câteodată îmi imaginez că aici se fac proiecții cu filme de artă și festivaluri de filme europene;
- pentru treptele care duc la Cetățuie (și ea în renovare). Cândva aici era un chioșc de unde puteai să-ți iei afișele filmelor după ce nu mai rulau în cinemauri;
- pentru Juno Wine Garden de După Ziduri în serile de vară;
- pentru mirosul de ciocolată care inundă strada Sfântul Ioan atunci când la casa de comenzi din spatele Hotelului Aro se fac joffre;
- pentru că poți să zbori pe tiroliană deasupra Lacului Noua;
- pentru gheața care sclipește pe Patinoarul Olimpia la prima tură de dimineață;
- pentru că e locul perfect pentru scris;
- pentru potențialul foarte mare care se află aici și care așteaptă, de multă vreme, să fie valorificat.
[1] Probabil de asta am și spus da Bucureștiului atunci când mi s-a ivit ocazia – a fost o supracompensare, un mod de a depăși acele hidden injuries of class, cum li se mai zice, de a fenta sentimentul de impostură. Calculul inconștient pare să fi sunat cam așa: 20 de ani de stat într-un orășel precum Codlea + 10 ani de metropolă echivalează cu 30 de ani de oraș mare, deci la 30 de ani voi putea veni în Brașov și mă voi putea simți brașovean.
Fortepan _ Plohn József, 1910, Brașov
