Tata nu mă vizitase niciodată. Nu-i plăcea că eram nemăritată, că nu aveam copii și, mai ales, că locuiam singură. Eu treceam, din când în când, pe la el. Îi aduceam bomboane cu lichior. I-am spus la un moment dat, mai vino și tu pe la mine, tată, mai faci mișcare, mai vezi orașul. Mărită-te și atunci o să vin. Am plecat. Pe străzi curgeau înjurături și claxoane. Venise toamna și în drum spre tata numărasem mai multe ambulanțe decât flori. M-am ținut să nu plâng. N-am reușit, când am coborât la metrou, am dat drumul la robinet și-am plâns până am ajuns acasă. Am închis ușa de două ori, și sus, și jos, așa cum mă învățase odată mama și, fără să aprind luminile, m-am trântit în pat și-am stat cu ochii pe geam. Am urmărit cum înghite noaptea crengile bătrâne de cireș.
Și-apoi, tot într-o zi de toamnă, m-am trezit cu el la ușă.
– Ce faci, mă? Dacă nu eram acasă?
– Păi, ce, n-am cheie? Am cheie.
– Așa e, am uitat. Da’ puteai să mă suni.
Avea, de când mă ajutase cu renovarea. Deși cumpărasem apartamentul la un preț bun, tot nu-mi ajunseseră banii pentru toate: renovare, igienizare, mobilă, electrocasnice. A fost o perioadă grea, pe care nu mi-o amintesc în detaliu. Îmi amintesc că mama trăia.
– Ai păstrat curățenia.
– Da, fac curat o dată pe săptămână.
– Foarte bine, fă treabă. Altceva ce-ai de făcut?
– Ce-i cu tine? De ce-ai venit?
– N-am voie? Plec dacă vrei. Vrei să plec?
– Descalță-te, mă, unde să pleci? Descalță-te, dezbracă-te.
Îi tremurau mâinile și ținea haina strâns. L-am ajutat s-o agațe în cuier. Poftim, l-am invitat să iasă din hol și să intre pe rând în sufragerie, apoi în dormitor, în baie, unde s-a spălat pe mâini, și în bucătărie, unde s-a uitat direct în frigider.
– Ți-e foame?
– Nu.
S-a întors în sufragerie, a tras perdeaua și-a deschis ușa de la balcon. Tata etanșase ferestrele și ușa, dar în prima iarnă deja varul se crăpase, în colțuri apăruse mucegaiul și pe sub glafuri începuse să se strecoare vântul. Între timp, chemasem un zidar să repare lucrarea, fără să-i spun.
– A ținut, vezi? Ziceai că nu ține.
– A ținut, da.
A bătut cu palma peretele, de parcă ar fi bătut pe spinare un vechi prieten. Peretele a tăcut, mai mult din respect pentru tata, iar el i-a zâmbit înapoi, cu ochii rotunzi și eterni. Am moștenit ochii lui rotunzi. Mama avea ochii mici. Semăna cu un bebeluș miop. Mi-o amintesc. Își ținea obrajii plânși pe corpul mare și oval. Era un ghem de piatră imperfect pe marginea unei prăpastii. Așa a trăit mama, pe marginea râpei, să nu cadă tata. Mi-o amintesc. Nu vreau ca tati să fie trist, spunea, nu vreau să simtă că ești nemulțumită de el. Așa-i spunea, tati. Pentru tati e foarte important să știe că te ajută. ȘI TU ȚIPI LA EL ȘI EȘTI NERECUNOSCĂTOARE! Îi tremura buza de jos și, ca s-o poată opri, am închis ochii. O vedeam și mai bine. Și-a șters lacrimile cu mânecile halatului, a băut o gură de cafea, a luat din bol o bomboană cu lichior. S-a ridicat de la masă, a aprins televizorul. Când ești la marginea prăpastiei, nu te uiți în jos. Dacă mama s-ar fi uitat în jos, m-ar fi văzut pe mine.
– Ți-e foame? l-am întrebat pe tata.
– Parcă ești mă-ta. Ți-am mai spus o dată că nu. Ție ți-e foame?
– Eu am mâncat. Stai jos, de ce nu stai jos?
Tata s-a așezat pe canapea.
– Stai, mă, ca lumea, ce stai așa pe margine?
– Ai făcut tu mâncare?
– Am făcut o ciorbiță de roșii.
– Știi tu să faci?
– Da, știu.
– Te-a învățat mă-ta.
– Da, m-a învățat mama.
Apoi am tăcut.
Aveam o canapea de două locuri. E prea mică, spusese tata. Mie nu-mi trebuie mai mult. Păi mă gândesc c-o să-ți găsești și tu un băiat la un moment dat. Atunci o să-mi cumpăr o altă canapea.
Repet. Aveam o canapea de două locuri. Și mi se părea că ne înghesuim degeaba unul lângă altul, dar nu găseam niciun motiv să mă ridic.
– Pune-mi și mie o farfurie de ciorbă, îmi pui?
– Normal! Aici sau la bucătărie?
– Pot să mănânc aici?
– Da, am o masă extensibilă. O recunoști?
Era veche, aceeași masă pe care obișnuiam să fac lecții în copilărie, cu el lângă mine, mult mai atent decât Dumnezeu. Totuși, nu a recunoscut-o.
– O lași așa, nu pui nimic pe ea?
Am scos o față de masă albă. Cadou de la mama. Nouă și prăfuită.
N-am folosit cuptorul cu microunde, am vrut să stau mai mult timp singură în bucătărie. Cât s-a încălzit ciorba pe aragaz, am auzit trei ambulanțe. M-am gândit la oamenii dinăuntru. Apoi la oamenii din afară. Cine îi aștepta? La cine se gândeau cei de pe targă? Cum arată străzile dinăuntru? Cerul? Abia în sufragerie m-am oprit. Umplusem prea tare farfuria și mi-era frică să nu dau pe jos. Tata stătea pe canapea încovoiat. Pe tricou și pe șosete avea scame. Pielea îi aluneca de pe gât, la fel cum îi aluneca și de pe brațe. Și totuși, mi-era frică să nu mă certe un bărbat înalt și atent, un bărbat pentru care am făcut și voi face greșeli și-mi voi cere iertare, un bărbat care odată le știa pe toate, un bărbat care avea întotdeauna dreptate, un bărbat care putea oricând să mă pedepsească. Mi-era groază să nu dezamăgesc un bărbat pentru care, dacă voiam să mă iubească, trebuia să respect cele zece porunci.
- Să nu greșesc.
- Să nu mint.
- Să nu mă grăbesc.
- Să-mi fie rușine.
- Să nu pierd timpul.
- Să mănânc tot.
- Să mă culc devreme (și să mă trezesc devreme).
- Să fiu ordonată.
- Să nu mă enervez.
- Să nu fiu proastă (dar să nu mă cred deșteaptă).
Cine mai are nevoie de Dumnezeu?
– Ai grijă să nu verși ciorba pe jos. Ai dat pe jos?
– Nu.
Am dat, dar el oricum nu vedea.
În fața mea nu stătea Dumnezeu, stătea un bătrânel cu umerii încă rotunzi și înghesuiți în piept, cu sufletul ca o floare care își înghițise petalele. O vietate compactă, rigidă, o nucă în interiorul căreia fierbea miezul din ce în ce mai puțin. Cineva îl iubise atât de mult încât păstrase toată căldura în interiorul lui. Cineva îl făcuse nucleu.
– Hai, mă, mai repede, ce faci? Mi-e foame.
După două linguri a dat zeamă pe el. I-am adus o cârpă. Și-a pus-o în poală. Mi-a mai cerut una, să și-o pună la gât.
– E bună, dar i-ar mai trebui puțină sare.
– Îți aduc sare?
– Nu. Pâine mai vreau.
Am fugit să-i aduc pâine. Aș putea să fac pâine de casă și să-i duc lu’ tata o dată pe săptămână, alături de bomboanele cu lichior, m-am gândit, în timp ce aranjam feliile într-un coș pe care nu-l mai folosisem niciodată, deasupra câtorva șervețele colorate, puse unele peste altele, colorate, așa cum i-ar fi plăcut mamei.
Ieșise soarele. Un porumbel răsfățat se uita prin geam, dar când am deschis fereastra, a zburat. I-am lăsat totuși câteva firmituri pe pervaz. Aș putea să ies la plimbare. Aș putea să-i spun lu’ tata să ieșim la plimbare. Sunt multe lucruri pe care aș putea să le fac, dar nu le fac.
– Bună rău pâinea asta. Merge televizorul ăsta? Unde e telecomanda?
– Lasă că-l aprind eu.
Asta pot să fac.
– Dă-l pe știri. Unde sunt știrile?
Părinții mei, părinții prietenilor mei, prietenii mei care au devenit între timp părinți și toți părinții din lume au iubit dintotdeauna știrile. Bănuiesc că te ajută să știi în ce lume s-a născut copilul tău.
– Ai văzut povestea cu omu’ ăsta, care se zice că profita de studente?
– Asta nu e o poveste, tată, e realitatea.
– Da, zice că l-au filmat.
– Să-ți fie de bine.
– Vrei să dau televizorul mai încet?
– Nu, nu mă deranjează.
– Auzi, da’ tu de ce crezi că multe dintre ele n-au vorbit până acum și s-au trezit după ce-au terminat facultatea?
– Pentru că nu le-ar fi crezut nimeni.
După ce a terminat de mâncat ciorba, tata s-a sprijinit cu spatele de canapea și și-a pus mâinile la subraț. Încerca să și le ascundă, iar eu am încercat să nu mă uit la el, să nu văd că tremură. M-am uitat la firmiturile de pe covor, pe care nici Dumnezeu nu le vedea, darămite tata, la aproape șaptezeci și cinci de ani. M-am uitat la zgârietura de pe podea, care-i acolo de când am mutat biblioteca pe celălalt perete. Tata voia pe-atunci să ridice, să mute lucruri, să le vopsească, să le repare, să le arunce. Mă temeam pentru el, îmi lungisem urechile să-i ascult respirația, încercam să-mi dau seama de bătăile inimii lui, să le număr în gând, le socoteam ca pe firele de nisip, inutil și bătută-n cap de soare. Sunt cincisprezece ani de când mă tem. Pentru mama nu m-am temut niciodată. Am început să mă tem pentru ea abia după ce-a murit. Nu știam ce-o să facă pe partea cealaltă a prăpastiei. Dacă era sau nu cineva care voia să se-ntoarcă și ea trebuia să păzească hăul. Dacă și-a dat seama pe-acolo că Dumnezeu nu e tata.
– Mă pișico, eu cred că aș fi ținut minte dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, nu?
Pișico, pișico. Sunt mulți ani de când mi-a zis ultima oară pișico.
– Ce să se întâmple, tată?
– Cu ce-ai zis tu, acolo. Eu nu cred că aș fi putut uita așa ceva. Nu s-a întâmplat.
– Nu știu ce să zic.
– Nu e bine să avem secrete unii față de alții. Mai ales în familie. Dacă s-a întâmplat ceva, mie nu mi-ai spus.
– Nu mai știu.
Uneori simt că îmi pierd încrederea în tot. În capacitățile mele mentale, în puterea mea de a pune un picior înaintea altuia, în vocea mea. Nu sunt în stare, câteodată, să cer de la magazinul din colț, dați-mi și mie două pâini. Am dificultăți? Am probleme a-de-vă-ra-te, cum ziceai tu? Nu știu, nu cred. Știu când răsare soarele, asta știu, dar mie mi se pare că se luminează deja când e încă noapte, înțelegi? Adică văd lumina înainte să apară. Spune-mi, de unde vine lumina asta înșelătoare? Tot așa mă văd șezând în dormitor, pe marginea patului, plângând, într-un costum roșu, cu pantaloni scurți în carouri. La dreapta mea e mama și în stânga mea ești tu. Eu povestesc că m-am urcat în lift cu un nene și nenea a oprit liftul și el mi-a înghițit corpul. Și mama spune că mi s-a părut și tu ieși din cameră și de-atunci eu nu vreau să mai ies. Nu ies singură din casă. Tu mă duci la școală, tu mă iei de la școală. În zilele în care lucrezi, mă însoțește o prietenă. Apoi cresc și deodată nu mai vreau să mă însoțească nimeni. Și totuși, indiferent dacă e cineva alături de mine sau nu, mă însoțește, pe stradă și peste tot, ceva asemănător umbrei. Doar că nu e umbră, pentru că umbra există dincolo de obiect. Există lumină și există un obiect, prin urmare există și umbră. Dar eu văd ceva ce se află între lumină și obiect. Ceva ce era deja, mai înainte să fie.
– Păi, hai că nu mai stau, plec.
– Nu vrei să ne plimbăm, tati?
– Mă duc acasă. Unde să ne plimbăm?
– Pe străduțe. E și un parc aproape, mai știi?
– Mă duc, că e târziu. Nu mă lasă mă-ta să umblu pe întuneric.
– Crezi că mai știe mama ce faci?
– Îți dau și una peste bot. Ea știe ce fac eu, eu nu știu ce face ea.
– Te conduc, atunci, până în stație.
– Nu strângi masa mai întâi?
– Lasă, că nu se întâmplă nimic.
– Bine. Crezi tu că nu se întâmplă nimic?
Sunt pregătită pentru orice ar urma să se întâmple. Blocul are două lifturi, dar noi urcăm în același lift. Parcă pentru prima oară tata e mai mic decât mine. Aș putea să-i trag o palmă, să-i mut cozorocul din loc. Aș putea să îi leg șireturile. Aș putea să îi cumpăr o pereche nouă de adidași. Ăștia sunt vechi și au noroiul uscat de iarna trecută. Aș putea să-l pedepsesc, să nu-i mai aduc niciodată bomboane cu lichior. Aș putea să îl las pe el să apese pe buton, să deschidă ușa scării. Aș putea să-i țin ghiozdanul. Aș putea să-i spun că-l iubesc. Sunt o grămadă de lucruri pe care aș putea să le fac, dar nu le fac.
Lângă blocul meu e o școală.
– Când ai să faci un copil, aici îl dai la școală. Nici măcar nu traversează, boierie.
Mergeam unul lângă altul și în fața noastră aleea părea nesfârșită. Aproape că nu exista cer, doar crengi întortocheate deasupra capului nostru. Eram premianți cu coroniță, eu și tata, premianți fără vârstă.
– Ai obosit?
Nu, tata se oprise deodată să se uite la un cățel. Un ciobănesc german șchiopăta alături de stăpânul lui, care-l ținea în lesă. Avea un picior bandajat și din gură îi curgeau bale.
– Ce să-i faci? Îmbătrânesc și ei ca oamenii și se chinuie.
– Tati…
– Hai pa, că vine autobuzul. Stai aici, nu mai traversa.
A alergat, în salturi triste, după el. Am urmărit să văd dacă trece pe culoarea verde, dacă se asigură că nu vin mașini, dacă prinde autobuzul, dacă e autobuzul corect. L-am văzut urcându-se și găsind un loc liber, asta era bine. Avea multe stații de mers.
A plecat, totuși, fără să se uite la mine. A plecat de parcă n-am fi mers împreună pe stradă. În privința asta, nu s-a schimbat deloc. Doar că n-am apucat să-i zic. Să-i zic ce? Nu mai țineam minte ce voiam să-i zic. Adică nu știam pe-atunci să zic în cuvinte.
Cred că începeam să simt nevoia de Dumnezeu.
Imagine reprezentativă: Mircea Suciu, The Quintessence of Everything, 2018.
