„Frumosul nostru e pătat şi chinuit, şi frumuseţea cere sânge şi jertfă pretutindeni: în artă, în viaţă, în credinţă. Fără tragedie, nici comicul nu pare deplin.“ (Tudor Arghezi, Crâmpeie de frumos)
Bună, călătorule! Astăzi ne plimbăm doar noi doi pe un traseu pe care l-am parcurs încă din martie, cu porțiuni revizitate de-a lungul multor ani, și abia privind fotografiile din urmă pot înțelege viteza cu care se schimbă orașul și multitudinea de repere efemere țesute în corpul său. Locurile ar trebui să fie mai statornice decât oamenii, să te aștepte, neschimbate, și peste un deceniu, și peste zece, însă Bucureștiul are alt ritm, alte priorități…
Am putea începe traseul cu unul dintre punctele stabile de pe harta orașului, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, singura ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu păstrată în oraș, unde pe vremuri s-a aflat un faimos han distrus în marele incendiu din 23 martie 1847, iar astăzi putem vedea în interior mormântul voievodului martir. Aici se află și Monumentul Kilometrul zero, conceput în 1936 de arhitectul Octav Doicescu și sculptorul Constantin Baraschi – ce loc mai potrivit pentru a porni la drum? Însă noi ne dăm întâlnire puțin mai în spate, într-o parcare de pe Calea Moșilor, unde prin 2018 am luat prima oară contact cu arta stradală a lui Murivale: pe un zid lung, o reproducere a frescei „Crearea lui Adam“ din Capela Sixtină; pe o ușă de metal, un portret în stilul perioadei albastre a lui Picasso. Studii cu Maria și pruncul, coloane cu 0 și 1 în diferite combinații, pe ziduri zugrăvite în alb – abia mai târziu am aflat că 1010 este numărul îngerilor. Am privit totul cu încântare, deși atunci n-am știut unde să încadrez aceste desene, sunt kitsch sau nu sunt kitsch? Între timp, mi-am dat seama că-mi este simpatic kitschul, cel care nu e lipsit de armonie, ba are chiar fantezie și prospețime, pentru că eu văd în asta ceva naiv și copilăresc…
În martie, am revenit în parcarea de pe Moșilor, neștiind ce-o să mai găsesc acolo. Mare parte din vechile picturi nu mai existau, în schimb am dat peste o veritabilă expoziție în aer liber, amenajată în curtea casei unde locuiește Murivale – un nume cu o sonoritate splendidă, pseudonimul pictorului Vasile Mureșan. Îi reperasem terasa încă din 2018, pentru că cei care-și revarsă creativitatea în spațiul public încep de bună seamă cu balconul (despre interior nu mă pot pronunța, dar îmi pot imagina). Acum, un placaj vopsit în roșu anunță: Muzeul Murivale.
În grădină este un talmeș-balmeș încântător de tablouri, ghivece și bibelouri, iar pe un corp cu rafturi din metal, câteva televizoare cu catod și radio-casetofoane pictate cu variațiuni ale aceluiași portret în roșu și negru. Pentru mine este o mare surpriză grădina asta, mă umple de bucurie, însă nu toată lumea are aceleași gusturi. În apropiere se oprește un domn grizonat, aruncă o privire peste gard, clatină din cap și face stânga-mprejur pe trotinetă.
Totuși, Muzeul Murivale nu poate fi încadrat la categoria kitsch. Portretele care repetă obsesiv același chip sunt o extensie a instalației Marinică, băiatul meu, amenajată recent de Vasile Mureșan la MNAC: patru sute de portrete ale prietenului său, Marian Voicu, profesor de limba franceză care a murit la doar 46 de ani. Într-un clip, artistul povestește cum a realizat câteva portrete pe zăpadă și i-a trimis pozele lui Marinică, aflat în spital. Dar dacă nu cunoști povestea, zici că acolo locuiește un artist nebun, îți iei trotineta și pleci…
Ne continuăm traseul cu o altă expoziție inedită de pe strada Stelea Spătarul: un șir de cutii poștale în culori vesele, decorate cu peisaje, căței și pisici modelate în relief. Sunt creația Lucianei de la Tracolla Handmade și n-au cum să nu te-nveselească un pic, oricât de grizonat ai fi. Bine, bine, îl dau imediat uitării pe domnul cu trotineta, fiindcă ajungem îndată la una dintre cele mai fermecătoare piațete din oraș, cu un amestec de stiluri arhitecturale.
La numărul 13 este Manasia Hub, deschis în curtea & clădirea cu vibe comunist unde a funcționat câteva decenii o secție de Miliție. La o Noapte a Caselor, în 2016, am vizitat câteva ateliere și expoziții de artă contemporană, dar și subsolul unde se spune că a fost spațiul de detenție. M-am oprit și acum la o cafea, terasa era pustie, am curtat o pisică leneșă întinsă pe o masă și mi-am adus aminte de serile când veneam la Manasia cu prietenele, ne atrăgeau aerul boem și prețurile decente. Harta virtuală mi-a dezvăluit că aici își au sediul Local Hosts, care oferă tururi prin oraș începând de la 70 de euro, intitulate sugestiv Mahallopolis, Instahood Stories sau Sink in the beer. Desigur, pentru turiștii străini, nu pentru noi.
Ne mutăm la numărul 17, unde se află imobilul Frida Cohen, proiectat de arhitectul Marcel Iancu – un bloc modernist din 1935, cu fațada curbată, pe care am avut ocazia să-l vizitez la un tur al istoricului de arhitectură Valentin Mandache. Despre pardoseala din hol, cu plăci negre și gri aranjate asimetric, istoricul ne-a spus că imită curentul artistic De Stijl, fondat în 1917 în Olanda. Cu totul aparte este și casa scării, în formă de triunghi echilateral – o formă geometrică pură, în concepția designului constructivist (nu eu vorbesc așa, ci domnul Mandache).
Fidel firii sale pline de contraste, orașul exhibă în apropiere un imobil în stil neogotic, Casa Lipizer, numită și Casa Breslelor, datorită statuetelor așezate pe coloane, sub baldachine în miniatură, care m-au dus cu gândul la bisericile catolice. În lucrarea Locuința arhitectului L.L. Lipizer în București, Rodica Stăncioiu spune că statuetele sunt unicate în capitală și reprezintă bresle meșteșugărești medievale: tipografi, tâmplari, pielari și zidari. Tot autoarea menționează că din proiectul locuinței lui Luigi Ludovic Lipizer lipsesc grupurile sanitare, pe care arhitectul de origine dalmată n-a mai apucat să le realizeze, căci a murit în 1864, la numai 39 de ani. Tot acesta a proiectat și Casa Universitarilor şi Casa Bosianu, aflată în Parcul Carol.
După această piațetă liniștită, am asistat la un moment desprins din Filantropica, atunci când un individ a sărit, ca-n filme, gardul unei case impunătoare de pe strada Radu Calomfirescu, părăsită de multă vreme. Mai târziu am regăsit casa de la numărul 10 în mai multe fotografii pe care le-am făcut de-a lungul anilor, pesemne că ceva m-a atras la curtea spațioasă și la zidurile ei frumoase, deși nu-i cunosc povestea. Valentin Mandache ne-a arătat aici un tablou de siguranțe din anii 1910 și ne-a povestit despre primele electrificări de case în București. E fascinant să primești chei de înțelegere ale acestui oraș eclectic și să înveți să descifrezi semnele. Iată, clădirea Art Deco de vizavi, proiectată de arhitectul Jean Monda: panourile decorative de pe fațadă reprezintă un peisaj urban modern, după cum ne lămurește domnul Mandache. Eu reținusem că cercurile simbolizează pasageri pe pachebotul transoceanic – o temă predilectă în Art Deco-ul bucureștean –, însă aici e o cu totul altă poveste.
Pe individul-Rahan l-am regăsit la intersecția cu Hristo Botev, făcând afaceri ne-transparente cu un alt individ. Atmosfera bizară mi-a scurtat vizita la următorul punct al traseului nostru, Casa cu geamuri bombate. I se mai spune și Casa Nicolae Paulescu, fiindcă aici a locuit medicul care a contribuit la descoperirea insulinei; din păcate, a fost și adept al fascismului și membru de seamă al Mișcării legionare. În capitolul dedicat acestei case în primul volum Din Bucureștii de ieri, George Potra recreează cu mult talent narativ perioada negustorului Petrache Dancovici, proprietarul casei ridicate la 1861 și al prăvăliei „La Leul de Aur“ de pe Lipscani. Și-a instalat printre primii „soneria electrică în locul clopotului tras de sârmă“, iar apa din casă era filtrată cu vase mari de ceramică poroasă. Ferestrele înalte au fost dotate cu geamuri obișnuite la interior, iar înspre stradă cu geamuri bombate fabricate la Leipzig, despre care se spunea că împiedică trecătorii să privească înăuntru. George Potra îl laudă și-l deplânge pe savantul Nicolae Paulescu, văduvit pe nedrept de Premiul Nobel, însă nu amintește de virulentele sale discursuri antisemite… Cât despre proprietățile geamurilor bombate, arhitectul Andrei Atanasiu, care a condus lucrările de restaurare, spune că e vorba de un mit: „poate că în timpul zilei reflectă lumina, dar seara se vede totul din exterior“, a declarat într-un interviu pentru b365.ro. Din câte am înțeles, noua proprietară, Anca Vlad, care deține lanțul de farmacii Catena, intenționază să deschidă aici un muzeu al farmaciei.
Numai o paranteză și mergem mai departe. În apropiere a fost Muzeul Dracula, o prezență efemeră pe scena bucureșteană, de care am aflat explorând zona virtual. Mi-am amintit, cu ocazia asta, că s-a închis și Muzeul Kitschului de pe Covaci, iar în locul său a apărut Muzeul Comunismului. Mai demult a dispărut din peisaj și Clubul Contele Dracula, un restaurant deschis în anii 2000 într-o clădire de pe cheiul Dâmboviței, cu un simpatic spectacol kitsch în care actorul Petre Moraru, care-l interpreta pe conte, ieșea din coșciug și mușca clientele de gât, pe fundalul unei muzici lugubre. Dar altceva voiam să spun: observ, iar și iar, cum Google Maps e păstrătoarea unor realități care nu mai există.
Revenind la traseul nostru, la intersecția Botev-Coposu am regăsit cu mirare anticariatul Ant’Art, despre care auzisem mai demult că era în pericol de evacuare. Se spune că a fost primul anticariat privat deschis după anii ’90 în București, funcționând fără întrerupere la aceeași adresă. M-am bucurat că există și astăzi, dar izul vag de mucegai m-a împiedicat să-i trec pragul. Am făcut o fotografie din stradă și-am fugit înainte ca Anticarul cu Joben, ascuns în cămăruța sufocată de cărți, să mă invite înăuntru.
De-aici am mers întins până la Biserica Ceauş Radu, unde speram să văd horoscopul pictat, de care aflasem tot de pe Google Maps. Un astfel de horoscop e zugrăvit în pridvorul bisericii Sfântul Nicolae-Brândușa din Craiova, o anomalie care mă intrigă, pentru că zodiile și ortodoxia aparțin de lumi diferite. Am găsit biserica închisă, deși era o zi de sâmbătă, iar asta m-a salvat probabil de la o nouă rundă de observații și interdicții, așa cum m-am obișnuit deja după vizita la Biserica Sfântul Stelian-Lucaci. Nu plecăm însă mai departe fără a lămuri înțelesul unui cuvânt uitat: ceauşul era „un funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod al curții“.
Ne oprim apoi pe strada Parfumului pentru a vizita Parfumeria, casa de la numărul 19 unde s-a născut în 1931 scriitoarea și jurnalista Silvia Kerim, o frumusețe din altă lume de care-am auzit abia în anii din urmă, de când s-a înființat acolo Asociația culturală Hearth. „Casa Silviei Kerim e ca o îmbrățișare. Odăile sunt înșirate de-a lungul laturilor unui pătrat, păstrând în mijloc, ca o surpriză, o curte interioară“, scrie Corina Pavel într-un foarte interesant interviu luat Silviei, ai cărei părinți au fost turcul Negip Kerim și unguroaica Ana Orban. O voluntară mă găsește zgâindu-mă la programul evenimentelor afișat la poartă și mă invită înăuntru. Îmi arată încăperile, unde se păstrează câteva dintre obiectele și mobilele originale, precum și curtea interioară, unde este amenajată o expoziție; îmi vorbește cu însuflețire despre povestea de dragoste dintre Silvia Kerim și cineastul Mircea Veroiu, care a durat aproape zece ani, iar la plecare îmi recomandă piesele ei de teatru preferate care se joacă la Hearth. Promit să revin, dar viața are alte planuri pentru mine… Mă urmărește însă imaginea Silviei din fotografiile cu primul ei soț, George, și cu Mircea, marea ei iubire – pare o viață fabuloasă și o imensă fericire dincolo de imagini, deși îmi dau seama că totul este în închipuirea mea. Cândva o să citesc Vedere din parfumerie, cartea de memorii a Silviei, care a lăsat în urma ei și câteva povești pentru copii.
Următoarea oprire este la numărul 25, unde am descoperit pe harta virtuală un muzeu inedit, un fel de mare secret ascuns la vedere: Muzeul Recordurilor Românești. Niște oameni au adunat cele mai mari colecții din lume de fiare de călcat, trivete și tirbușoane, care au intrat în Cartea Recordurilor – termenul „trivet“ nu pare să existe în DEX, dar desemnează acel suport pe care se așază un vas fierbinte sau, în cazul nostru, un fier de călcat. Pe lângă obiectele înșirate mai sus, clădirea găzduiește și colecții de filatelie, aparate foto, gramofoane, mașini de scris și de cusut. Până de curând, muzeul acesta neobișnuit putea fi vizitat doar cu programare și în cadrul unui grup organizat, dar între timp au dat drumul și vizitelor individuale; eu nu l-am văzut decât în pozele altora și m-au atras imediat tirbușoanele bogat ornamentate, dintre care unul este fabricat dintr-o bucată de metal extrasă din Podul Londrei și este cel mai scump tirbușon vândut vreodată la o licitație publică.
Rămânem tot pe strada Parfumului, căci la numărul 20 este una dintre casele bântuite ale orașului, unde se zvonește că apare din când în când la geam stafia lui Ilarie Voronca. De ce tocmai el? Poetul de origine evreiască, pe numele său adevărat Eduard Isidor Marcus, a locuit aici câțiva ani, înainte de a se sinucide la Paris, în anul 1946, pe când scria un Mic manual de fericire perfectă. Legenda urbană, care dăinuie de prin anii ’60, susține că sufletul lui s-a întors în casa de pe strada Parfumului pentru a-şi găsi liniştea. Proprietarul nu recunoaște însă nimic și adevărul e că mai bântuită pare ruina de peste drum, cu robustele ei ancadramente de ferestre în stil neoromânesc.
De altfel, întreaga zonă mi se pare vie și anarhică, fermecătoare într-un mod dureros, iar despre atmosfera asta specială am mai vorbit în episodul al treilea, al cărui traseu se intersectează cu cel de astăzi. Este una dintre cele mai distruse zone pitorești ale Bucureștiului istoric, pe care ar fi bine s-o vizitezi cât mai curând, călătorule, pentru a prinde ultimele sclipiri ale frumoaselor case părăsite. Dacă ar fi să pui un singur loc în capul listei, acela ar trebui să fie cel mai lung calcan din București, la care ajungem îndată, cotind pe strada Maximilian Popper (desigur, nu vorbesc acum despre un pește, ci despre „peretele exterior din spate, fără deschideri, al unei case, destinat să fie acoperit de zidul asemănător al clădirii vecine“). L-am descoperit la finalul unei plimbări ARCEN, se lăsase amurgul și zona căpătase un aer misterios, cu peretele acela nefiresc de lung, ca o dantură uriașă ieșită din asfalt, care reflecta slab lumina felinarelor în lungul străzii Popper. Mi s-a părut atunci că Bucureștiul e o peșteră a lui Ali Baba, în care comorile nu se epuizează niciodată.
Peste o vreme, m-am întors acolo în timpul zilei, împreună cu o prietenă, și-am asistat la o arestare în direct, chiar sub nasul nostru: doi polițiști au scos un tip pe-o ușă decupată în calcan, l-au băgat în dubă și duși au fost. În martie, două mașini s-au ciocnit nu departe de mine, un șofer tânăr și unul mai în vârstă au deschis nervoși portierele și-au început să se certe în mijlocul străzii, eu m-am strecurat pe lângă ei și mi-am zis că energiile sunt clar dereglate în partea asta de București, așa că te provoc, călătorule, să treci pe-aici cu prima ocazie și să experimentezi această zonă vie, vulcanică, unde mereu se întâmplă câte ceva. Și-apoi, nu știu câți ani mai rezistă calcanul ăsta în peisaj, căci locuințele, văzute dinspre strada Parfumului, nu arată prea bine.
Ne mai oprim o clipă la capătul străzii Popper, înaintea unei clădiri impunătoare care poartă anii 1923-1927 inscripționați pe fațadă. Este fostul Spital Caritas, unde a funcționat cea mai mare maternitate din București. Dinspre strada Traian se pot zări, prin crăpăturile gardului, terenul vast și corpul de clădire de dată mai recentă, o priveliște teribilă, ca în urma unui bombardament. Dar aici nu mai putem da vina pe demolările din perioada comunistă… „În anii 1920-1948 și 2005-2011, spitalul Caritas a fost proprietatea comunității evreiești din București“, aflu de pe Wikipedia, unde se menționează și că, multă vreme după înființare, a fost cunoscut drept „spitalul săracilor“.
Strada Maximilian Popper și-a primit numele de la medicul specialist în ftiziologie (ramură a medicinei care se ocupă cu studiul tuberculozei pulmonare) care a condus una dintre cele trei clinici universitare înființate aici după naționalizarea spitalului în anii 1950. Retrocedat după Revoluție comunității evreiești, a fost închiriat de către Primărie, dar nimeni n-a mai fost dispus să investească și clădirile s-au degradat treptat. Față în față cu ruina carității, realitatea bucureșteană își arată micimea și lipsa de logică, atât de frustrante și de umilitoare…
De comunitatea evreiască se leagă și Azilul Evreiesc de Bătrâni „Elisabetheu“, ale cărui ruine le-am văzut în aceeași seară în care am descoperit calcanul, se făcuse întuneric de-a binelea și toate pozele mi-au ieșit neclare, oricum era o mare tristețe acolo, clădirea întinsă ca un evantai pe Romulus și Filibiliu abia se mai ținea pe picioare. Urma să fie parțial demolată, păstrându-se doar pereții de la stradă. Pe Google Maps apare reclădită și mă întreb ce s-a întâmplat cu sinagoga din curte, care ar fi trebuit conservată.
Ne putem opri aici, călătorule, dar eu închei traseul de astăzi făcând un salt peste Piața Alba Iulia, la una din grădinile-kitsch ale Bucureștiului, pe care am descoperit-o întâmplător pe Bulevardul Burebista, lângă High Class Cafe & Lounge. Cred că ai văzut cel puțin o astfel de grădină în drumurile tale prin orașe: e acel spațiu verde din fața blocului, pe care un locatar cu simț artistic și apucături de hoarder l-a amenajat cu obiecte de o varietate infinită, de la anvelope și jucării stricate la cutii goale și animale din ghips. Obiectele al căror loc este la coșul de gunoi, dar care au primit o nouă șansă în aceste compoziții pline de fantezie care frizează kitschul, îmi smulg invariabil un zâmbet prin comicul lor involuntar.
Grădina de pe Burebista este probabil una dintre cele mai „bogate“ din oraș. Are o barză în vârful unui stâlp dotat cu căsuțe și un dragon komodo albastru sprijinit de un copac, sunt ulcioare și o corabie de plastic, un castel de zâne și chiar un brad împodobit de Crăciun. La a doua vizită am deschis portița și m-am plimbat prin grădină, provocând autorul să iasă din anonimat. N-a apărut, în schimb i-am reperat balconul în spatele blocului, inconfundabil stilistic prin perdeaua deasă de plante artificiale, tărtăcuțe și globuri. Oare cum arată interiorul apartamentului? Pe mine, una, grădina-kitsch m-a înveselit. Am uitat o vreme de dispariția lentă a locurilor vechi și frumoase din București.
Surse de documentare:
● mnac.ro ● ro.wikipedia.org ● casedeepoca.wordpress.com ● arhivadearhitectura.ro ● historia.ro ● mediafax.ro ● b365.ro ● asociatiahearth.ro ● formula-as.ro ● dexonline.ro ● instagram.com/raidenbucarest ● 1001calatorii.ro
George Potra, Din Bucureștii de ieri, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990.
Imagini: © Ema Cojocaru
