Dintr-o serie a unor paradoxuri cotidiene ce merită privite fenomenologic sau măcar lecturate minuțios printr-o lentilă minervică – cum ar fi făcut Umberto Eco –, își află locul și acest eveniment. Într-o descriere factuală e un meci de fotbal ce a avut loc pe stadionul din Cluj, în 27 noiembrie 2025, iar cei care l-au văzut se așteptau – după toate regulile și conveniențele – să urmărească o confruntare, dar s-au trezit în postura (oarecum surprinzătoare) de a asista la un armistițiu, mediat de una dintre cele mai sublime forme de solidarizare: sentimentul de apartenență.
Din această perspectivă a privitorului implicat, faptul e că – deși a jucat bine și s-a bucurat de susținerea galeriei, iar aceasta a fost, probabil, mulțumită în mai mult de un singur fel că a făcut deplasarea –, Rapidul a încasat trei goluri de la CFR CJ și, foarte important, nu a ripostat.
Ca niște musafiri politicoși, care nu se contrazic cu gazda, indiferent cine are sau nu („o singură“) dreptate. Mai mult decât dreptate, gazda avea merite.
Trei goluri nu sunt un scor categoric, însă sunt unul convingător. Asupra intențiilor, nu asupra valorii. Valoarea e atașată aprioric, dar nu ca valoare de schimb sau utilizare – la Rapid înclinația e spre cea sentimentală, a afectului ultim, „fără sfârșit“, „la infinit“.
Este semnificativ și faptul că Rapidul, antrenat de un fost adversar, vine după 7 meciuri fără înfrângere.
Însă CFR e antrenat de Pancone – rămas în memoria afectivă a alb-vișiniilor ca participant și contribuitor la câteva mari realizări, edificatoare pentru ce este Rapidul azi, împreună cu care a câstigat de 3 x Cupa României (1998, 2002, 2006) și de 2 x Supercupa (1999, 2002) ca jucător, făcând și saltul din Liga III în Liga II (2018) ca antrenor.
„Rapidul: duce cu el o poveste umană. Plină de dragoste și de candoare, în esența ei. Aici nu-i vorba de cupe și de lauri, ci de un fel de a lua viața în piept, cinstit, de la egal la egal“ spune Cosmin Ciotloș, critic literar și rapidist cu state vechi într-un recent interviu în GSP.
Rapidiștii au jucat la Cluj fotbal cu Pancu, nu împotriva lui. În stilul lor ar putea fi narat „hai la Cluj să te-ntâlnești/ cu Ronaldo din Giulești“.
Rapidismul e ceea ce și-ar dori să fie orice mișcare politică sau spirituală din ziua de azi (includ aici veganismul, adopțiile de pisici și crearea mini-terariilor) – afecțiune pură, trăită împreună. Țipată, dansată, învățată, coordonată (Bocciu să trăiască), transmisă și din mamă-n fiică (nu știu cum se numește brigada feminină de la Peluza Nord și cum a apărut, dar există și o salut!), în mod fioros de sincer și fără segregări de gen.
Poate e chiar mai mult, un fenomen literar (după câte cărți, texte sau comentarii a provocat), epi-cultural intrinsec unei clase sociale, dacă ar fi să ne orientăm după câtă scenografie și folclor generează, îmbogățindu-și propria tradiție la fiecare meci. E ceva în acest fenomen care afirmă stenic, urgent, vital și rapid că viața e mai bună împreună. Și cu fotbal. În peluză la Giulești e foarte clar că fotbalul îmbunătățește viața. Nu invers. Omul e scop, nu fotbalul.
Rapidismul e și o practică (praxis), de-a dreptul constitutivă, normativă, cu tehnicalități precise, a unei comunități interpretative – în cea mai precis aplicată înțelegere a termenului. Nu s-ar putea spune cu claritate cât din Rapid e club și cât e galerie, incluzând simpatizanții care nici măcar nu merg pe stadion sau nu urmăresc fotbalul în general.
La fel cum nu se poate spune cât din Rapid e doar un fenomen delimitat local sau după specializarea fiecăruia. În exemplul „Haide Rapidul din Giulești luptă dacă ne iubești“ – e nevoie de toate precizările din acest enunț pentru a denota în mod exact acel unsprezece operativ, din teren. Altfel, Rapidul suntem noi, ei, dumneavoastră.
„Mane, mane, techel, ufarsin“ în ethos giuleștean ar putea fi rezumat cu o lozincă improvizată de felul „de la Manea am învățat că orice poate fi dejucat“. Nae Manea, Dan Coe, Cristi Săpunaru, fiecare amprentând substanțial câte o epocă, sunt atât de emblematici în istoria clubului încât sunt invocați de fiecare referire la acesta. Pancone nu mai puțin.
Acrostihinic, Rapid ar fi ceva ce are rimă, ahoe, peluză, inimă, durată. Pare – și chiar este – o înșirare de termeni contingenți, însă fiecare e perfect justificat, după cum e și perfect înlocuibil.
Frumusețea rapidismului vine și din reactualizarea tradiției, eroilor și faptelor definitorii ale acestora în fiecare întâlnire cu vișiniii.
Poate că din punct de vedere al capitalului e un păcat (capital) să modifici rezultate și clasamente în competițiile sportive. E genul de păcat ineledibil și necesar cu care a-nceput lumea, cu cei doi trecând linia Paradisului (terenul acela originar, cu gazon perfect, și cam staționar). E fix aceeași culpă – Felix culpa – a maratoniștilor, alergătorilor olimpici care își iau competitorii de-o aripă și trec linia de finiș împreună, ocazional primind premii pentru fairplay din cauza asta. Când se petrece așa ceva simți și știi că e mai mult, mai bine decât vizibilul.
Importanța pe care o au în comunitatea rapidistă rolurile de antrenor, căpitan sau coordonator de galerie și figurile ce le sunt asociate se datorează nu doar charismei personalităților respective, ea vine și din calitatea lor arhetipală. Aferente principiului (arché-ului) mentorului și dinamicii acestuia, când acesta dispare – deoarece persoana se disociază de rolul ocupat vremelnic, nostalgia față de figura respectivă conduce la fixarea formală (a portretului esențializat și a numelui) în tradiție.
Parafrazând triada gândirii mentoriale (critical – creative – caring thinking, după Marin Bălan, 2023) și deferind-o acestor roluri, se observă o corespondență asimetrică, prin aceea că funcția de care thinking va avea o aplicare mai generală, cade în sarcina tuturor – iar rapidiștii sunt exemplari în acest sens.
Dacă antrenorului îi revine responsabilitatea unui tip de gândire critică, analitică, preocupată de adevăr și real; iar căpitanului – ca jucător exemplar – îi revine cea a gândirii creative, funcționale, de împlinire a țelului; atunci gândirea grijulie revine tuturor, nu rămâne în apanajul celorlalți, este angajament și participare integratoare – confirmând valorile pe care le pune în joc comunitatea: celebrare, ajutor, colaborare, confirmare, empatie.
Pancu, ajuns prin alianță în altă familie, e privit de parcă ar fi pus el însuși P-ul în RAPID. Un statut valoric care îi este dăruit nu atât în permanență, cât mai ales atunci când contează, când clasamentele și punctajele produc întâlniri față în față.
Rapidule, să iei bătaie în fața suporterilor, în Cluj, într-un mod atât de sportiv-constructiv (destructiv fenomenologic), demonstrează caracter, maniere și un fairplay singular. Și face ethosul alb-vișiniu și mai simpatic.
Vizibil, rapidiști sunt clasiști, nu țin cu capitaliști. În cel mai direct și nemetaforic limbaj cu putință, sunt pentru fotbal – nu capital. Fără inginerii genetice, fără modificări de adene.
Însă pentru că lumea e cum e făcută, la o săptămână după, echipa clujeană este învinsă (simetric, cu 3-0) de FC Argeș. Pancu e supărat. Iuliu Mureșan, președintele CFR confirmă că acesta „A anticipat. A și spus că echipa e deconectată după meciul cu Rapid. Parcă am câștigat Campionatul Mondial al Cluburilor“. Nu era al cluburilor, era al inimilor. FZR.
Imagine reprezentativă: Ariella Charny, Soccer, On the Move
