Franța și pericolul Le Pen
Suntem zilele acestea expuși unor serii de evenimente traumatice și răscolitoare: efectele catastrofale ale schimbărilor climatice, războaie, migrații, dezintegrarea țesutului social care ne ține la un loc și distanța care crește între bogați și săraci, un pericol ce va declanșa tulburări majore în societate.
Ultimul caz (dar poate nu și cel mai puternic) este seria de victorii ale partidelor neo-fasciste populiste în Europa de Vest: Italia, Olanda, Franța… Așadar, cum ar trebui (și prin noi înțeleg cei care vedem aceste victorii ca pe o amenințare serioasă) să reacționăm la această situație neașteptată? Răspunsul de bun simț – păstrează-ți calmul, fii realist, vezi ce e de făcut – este evident cam tern: toată lumea ar fi în principiu de acord cu el, ceea ce îl face fără sens. O strategie mai bună ar fi aceea să vedem ce opțiuni avem în spațiul public, iar eu văd trei posibilități.
Prima posibilitate: negarea directă a problemei – „e totul exagerat, hai să trăim cum o facem deja“. Strategia aceasta este folosită de noua dreaptă și teoriile conspirației (nu există încălzirea globală), deși există și o versiune recentă a stângii (panică ecologistă, pandemia Covid, războiul din Ucraina, astea sunt toate invenții ale capitalului ca să țină muncitorii pasivi). A doua posibilitate: fascinația față de amenințarea apocaliptică, pe care o acceptăm ca pe un destin inevitabil, ne propune să ne bucurăm de ea în mod pervers. Această poziție este desigur rar formulată în mod deschis, dar ne invadează gândirea așa cum își ascunde și temeiurile.
A treia și cea mai interesantă opțiune: denegarea1. După cum ne-a arătat Alenka Zupančič, denegarea este un concept care cuprinde cel mai bine structura subiacentă răspunsurilor noastre contemporane la evenimente traumatice și răscolitoare. Spre deosebire de negaționism și negare, denegația funcționează prin recunoașterea completă a ceea ce este dezavuat – logica este a cunoscutei formule franțuzești je sais bien, mais quand même… („Știu bine – e adevărat – dar totuși nu cred în asta“.) O asemenea poziție a devenit o caracteristică principală a vieții noastre sociale și politice; versiunea ei ecologistă este „știu bine că suntem într-o situație disperată, dar totuși…“ (viața continuă, nu te panica!). Versiunea ei neofascistă este „da, succesele populismului de dreapta sunt o amenințare reală a democrației, dar totuși…“ (în Italia, guvernul Meloni funcționează bine în contextul Uniunii Europene, chiar și în Olanda, victoria lui Geert Wilders a avut ca rezultat un guvern tehnocratic respectat și, suntem siguri că Adunarea Națională aflată la guvernare în Franța va elimina din excese pentru ca viața să nu se schimbe în mod real…).
În al doilea tur al alegerilor parlamentare din Franța, cel de duminică, 7 iulie 2024, ceva cu totul diferit s-a întâmplat, aproape o răsturnare a obișnuinței noastre de a denega. Formula care descrie cel mai bine succesul blocului unit împotriva neo-fascismului este: „știm bine că triumful lui Le Pen este aproape sigur, singura întrebare reală este dacă va obține majoritate absolută în Parlament, sondajele sunt clare, și totuși…“ (miracolele sunt posibile, s-ar putea chiar să învingem, trebuie să muncim mai mult și mai bine). Și chiar asta s-a întâmplat: nu doar că Le Pen nu a obținut majoritate absolută, dar Adunarea Națională (partidul de extremă dreapta) a ieșit pe locul trei, mult în spatele blocului stângist și al lui Macron.
De ce a funcționat ceea ce a părut o strategie irațională? Datorită faptului că acea cunoaștere de tipul „știm bine“ nu este o cunoaștere neutră; obiectivitatea ei este bazată pe o prejudecată. Ce știm bine este o opinie hegemonic împărtășită și social construită care își ascunde fisurile și inconsistențele și sarcina noastră este să o schimbăm. Nu vom propune fapte alternative, ci vom submina cadrul care ne face să selectăm anumite fapte și să le ignorăm pe altele. De aceea nu avem de a face cu o denegație obișnuită, ci cu un act curajos de a risca și de a ignora limitările noastre aparente. Poziția noastră trebuie să fie:
„știm că părem slabi și divizați, dar cu toate acestea trebuie să facem ceea ce e de făcut“.
Într-o astfel de situație unde apocalipsa e la orizont, trebuie să ne amintim că logica standard a probabilităților nu se mai aplică – avem nevoie de o logică diferită, logică pe care o descrie Jean-Pierre Dupuy:
Evenimentul catastrofal se înscrie în viitor ca un destin, desigur, dar și ca un accident contingent… dacă un eveniment excepțional are loc, o catastrofă, de pildă, nu ar fi putut să nu se întâmple; totuși, cât timp nu a avut loc, nu este inevitabilă. Astfel, actualizarea evenimentului – faptul că se întâmplă – este cea care creează retroactiv necesitatea lui.
Dupuy oferă exemplul alegerilor prezidențiale din mai 1995; iată cum arată predicția institutului de sondare: „dacă, pe data de 8 mai, domnul Balladur va fi ales, se poate spune că alegerile prezidențiale s-au decis înainte să se desfășoare“. Aplicat la situația contemporană din Franța, propoziția se traduce astfel: „dacă vor fi tulburări sociale și haos economic, acestea vor fi necesare și inevitabile; și totuși, putem schimba chiar cadrul în care soarta noastră pare să se desfășoare ca determinată“. Astfel, după Dupuy, ne putem gândi la posibilitatea unei catastrofe ecologice și sociale: nu să o evaluăm în mod realist, dar să o acceptăm ca pe destinul nostru, ca fiind de neevitat. Pe fundalul acestei acceptări, trebuie să ne mobilizăm pentru a acționa în a ne schimba destinul. Astfel, vom introduce o posibilitate nouă chiar în ceea ce trăim. În loc să spunem „viitorul e deschis, avem timp să acționăm și să împiedicăm situația cea mai rea“, trebuie să acceptăm catastrofa ca inevitabilă și să acționăm pentru a o desface. Scopul este să abolim ceea ce „este scris deja în stele“ ca destinul nostru.
Problema este: ce e de făcut acum? După înfrângerea lui Le Pen, tonul predominant al comentariilor este cel mai bine redat de titlul din CNN: „Pariul lui Macron ține extrema dreaptă la distanță de guvern, dar a aruncat Franța în haos“. Ideea este că Macron și Mélenchon (figura cheie a blocului stângist) sunt atât de incompatibili politic încât niciun compromis nu e posibil, niciunul care să ducă la o coaliție viabilă. Așadar va apărea o instabilitate prelungită care va duce la probleme economice serioase și care, la rândul lor, vor crea condițiile pentru o victorie a Adunării Naționale (partidul lui Le Pen) la alegerile viitoare. Semne prevestitoare se arată deja – mulți evrei au declarat că vor vota cu Le Pen pentru că Mélenchon este un antisemit în mod „sublim“ (da, termenul a fost folosit). Dar aceste semne sunt ambigue: înțelesul lor vine de la viitorul catastrofic deja imaginat și stă în puterea noastră să rescriem trecutul care duce la acest viitor.
Catastrofe: fantasma Trump și alte pericole mortale
Și dacă proiectul lui Trump de protecționism moderat și lucrări publice de infrastructură, combinat cu măsuri de securitate antiimigraționiste și o nouă pace perversă cu Rusia, cumva va funcționa? Limba franceză utilizează așa-zisul expletiv „ne“ după anumite verbe și conjuncții: el este numit expletivul „ne-negativ“ pentru că nu are o valoare de negație în sine – „este folosit în situațiile în care propoziția principală are un înțeles negativ (fie negativ ca rău, fie negativ în sens de negație), în formulări de frică, amenințare, îndoială sau negare“. De pildă, în formula: Elle a peur qu’il ne soit malade („Îi era teamă că este bolnav“). Lacan a observat că această negare superfluă redă perfect decalajul dintre dorința noastră inconștientă și cea conștientă: atunci când soției îi este frică că soțul nu este bolnav (și, astfel, dorind de fapt ca el să fie bolnav). Nu putem spune aceasta despre liberalii de stânga care sunt oripilați de Trump? Ils ont peur qu’il ne soit une catastrophe („Le este teamă că este o catastrofă“). Ceea ce îi înspăimântă cu adevărat este că el nu va fi o catastrofă…
Există o teză care circulă în subsolurile gândirii stângiștilor radicali dezamăgiți, o repetiție cumva mai blândă a deciziilor care au sprijinit teroarea după mișcările de la 1968 (Acțiunea Directă în Franța, Baader-Meinhof în Germania, de pildă): doar o catastrofă radicală (de preferat una ecologică) poate trezi mari mulțimi și astfel va aduce un nou imbold luptei de emancipare radicală. Cea mai recentă versiune a ideii se leagă de mișcarea refugiaților: doar un flux foarte mare al lor ar putea revitaliza stânga radicală europeană. Găsesc această direcție de gândire obscenă: neținând cont de faptul că o astfel de posibilitate va oferi vânt în pupă brutalității partidelor antiimigrație, cel mai nebunesc aspect al ei este că va umple golul lăsat de absența proletariatului prin importul lor, așa că vom avea revoluția ca un rezultat al unui surogat de agent revoluționar…
Acum ceva timp, Donald Trump a fost comparat într-un mod puțin flatant cu un om care defechează zgomotos într-un colț al unei camere în care se desfășoară o petrecere a claselor avute. Ei bine, au fost ceilalți candidați Republicani la președinție mai buni? Ne amintim cu toții scena din Fantoma Libertății a lui Buñuel, un film în care relațiile dintre mâncat și defecat sunt întoarse pe dos: se stă pe budă în jurul mesei, se face conversație plăcută și, atunci când vor să mănânce, o întreabă în tăcere pe gazdă: „Unde e locul ăla, știi tu care?“ și se strecoară într-o cameră din spate. Nu sunt candidații Partidului Republican – să continuăm metafora – ca personajele lui Buñuel? Și nu este asta adevărat pentru mulți politicieni de pe glob? Nu a defecat Erdoğan în public atunci când, într-o ieșire paranoică, i-a catalogat pe criticii politicii sale față de kurzi ca trădători și agenți străini? Nu a defecat Putin în public atunci când (într-o ieșire bine calculată ce dorea să îl crească în sondaje în Rusia) a amenințat un critic al politicii sale din Cecenia cu castrarea? Nu a defecat Sarkozy în public atunci când, în 2008, a strigat la un fermier care nu a vrut să îi strângă mâna Casse-toi alors, pauvre con! („Să te ia dracu, nenorocitule!“)? Și lista poate continua și nici stânga nu e lipsită de asemenea cazuri.
1 Denegarea se mai poate traduce ca retractare ori dezmințire. Termenul inițial al lui Freud este de Verneinung,care a fost tradus în engleză cu disavowal și în română cu „denegare“. Denegarea este considerată de Freud unul dintre cele mai puternice mecanisme de revelare ale inconștientului (pe lângă „deplasare“ și „condensare“) și apare în formularea „Nu m-am gândit niciodată la asta“ (nota traducătorului).
