Am citit undeva despre un mare scriitor maghiar de la sfârșitul secolului al XIX-lea că „a intrat în politică doar datorită simpatiilor personale și pretențiilor de comoditate“. Mi-am dat seama atunci că ungurii erau în declin deja, în acea perioadă: nu mai aveau proiecte pentru că Monarhia Austro-Ungară le-a dat o siguranță de nezdruncinat. Degeaba urla bietul Ady despre corupția și inepția clasei politice, cei mai mulți fumau trabuc și se prelingeau în fotolii.
În aceeași ordine de idei, am criticat chiar eu de nenumărate ori orbirea și limitarea celor care se uitau de sus la naționalități. Dar a fi minoritar, orice fel de minoritar, vine cu niște trăsături universale: cu o nemulțumire nesfârșită și o suspiciune așijderea. Astăzi, maghiarii din România aproape că nu mai au pentru ce să lupte; totuși, mulți sunt nemulțumiți: a fi minoritar înseamnă a fi frustrat. Orice le asigură statul român, el rămâne, totuși, adversarul lor.
Așa și cu românii din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea; aceștia chiar aveau un proiect: unirea tuturor provinciilor. După ce în 1859 s-a înfăptuit primul act, mai era de făcut și pasul al doilea, unirea cu Transilvania. Energia, drojdia românilor era altfel decât a maghiarilor sătui. Ei nu fumau trabuc și nu leneveau în fotolii, ci alergau de colo-colo cu memoranduri și altele.
Trianon e victoria românilor și durerea maghiarilor. Dar, de fapt, este o consecință cât se poate de clară a deosebirii și a stărilor dintre cele două națiuni: una, cufundată în dușumelele fudule ale îndestulaților, cealaltă, mereu pornită în căutarea adevărului și a identității de sine, așa cum erau percepute de români. De fapt, după Primul Război Mondial, consecința a fost: spargerea imperiilor. Aproape că n-a contat doar comportamentul în sine al națiunilor, ci faptul că acestea s-au format pentru că așa era, în acel moment, mersul istoriei.
Imagine © Agence Rol
