„Orice carte de literatură este un jurnal al duratei noastre inefabile“, nota Radu Petrescu în Ocheanul întors – traducând, parcă anticipativ, maniera de a citi și de a scrie a Tiei Șerbănescu, vizibilă mai ales în Femeia din fotografie, volum reeditat în 2024 la ART și situat la confluența dintre roman și memorialistică. Scris între 1987 și 1989, în ani de frică, suspiciune și cenzură, jurnalul, așa cum este indicat în subtitlu, își relevă portanța documentară și decelează un discurs concentrat ideatic, ștanțat de expresivitatea unui prozator rafinat, virtuozitate pe care de altfel remarcabila publicistă Tia Șerbănescu o confirmase deja în cele patru romane: Balada celor rău iubiți (1973), Mai multe inele (1979), Muntele de pietate (1983), Cumpărătorii (1985), la care se adaugă și volumul de dialoguri Trântind ușa (2016) realizat împreună cu Cristian Pătrășconiu.
Sustras dintr-un comentariu relativ la o fotografie a unei femei care stă alături de Max Blecher, titlul funcționează ca o asumare a rolului de „figură secundară“ a autoarei, care, acordându-i întâietate celuilalt, rămâne subiacent autoportretizată. Nervul dinamic al textului, sensibilitatea care convoacă deopotrivă vizualul, tactilul și olfactivul, „adâncimea personajului“ decodificată în cadrul descrierilor bine plasate în interstițiile textului, ironia, tandrețea, dar și luciditatea tăioasă a analizei, franchețea, justețea argumentației, precizia cu care e prins sensul sunt doar câteva dintre liniile care compun fotografia interioară a scriitoarei.
Datele factuale – elementele de biografie susținute contextual cu observații de atmosferă –, narațiunea vieții se organizează în ceea ce ar alcătui „romanul“, așa cum fusese cartea inițial prevăzută. Povestea Ecaterinei (Tia) Șerbănescu – originile rurale, înfierea de către o mătușă, mutarea la oraș, studiile de filologie, cariera de jurnalistă – curge, încă de la începutul volumului, cu alertețe. Punctul de maximă tensiune îl reprezintă momentul 1988, când, la o vamă din Germania Democrată, cu ocazia unei călătorii școlare cu fiul ei, îi e confiscată agenda conținând însemnări critice la adresa regimului comunist. Fapta o face suspicioasă în fața autorităților și un an mai târziu e acuzată de complicitate la tipărirea clandestină a unui ziar disident și retrogradată din postul de redactor de la România liberă în cel de corectoare la Tipografia „13 Decembrie“. Episoadele dramatice din acel an sunt comprimate în două texte și incluse la prima publicare a jurnalului, în 2002. Deși memorialistică, volumul Tiei Șerbănescu e remarcabil mai cu seamă prin atmosfera redată decât prin dezvăluirile provocatoare așteptate în general de publicul de după 1989 de la literatura „de sertar“.
Nemulțumirile la adresa situației politice, explicabile prin însăși existența unui jurnal, sunt, din motive lesne de înțeles, mai degrabă sugerate generic decât exprimate nominal:
„Scriu prost, adică o mulțime de prostii. Dar nu e mai puțin adevărat că o irepresibilă cenzură mă obligă să evit lucrurile pe care n-am curajul să le spun. Și nu e o singură cenzură, ci mai multe: e, întâi, cea interioară, care-mi interzice să mă apropii prea tare de propriile mele intimități; a doua mă obligă să păstrez tăcere asupra intimităților celorlalți; a treia, în fine, nu-mi dă mână liberă să vorbesc despre ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă, printr-un miracol, aceste straturi represive ar dispărea, toți am descrie numai mizerii. Și ce mizerii! De toate calibrele, de toate culorile, de cele mai variate întinderi“.; „este imposibil ca, de frica vreunui control sau din speranța de a publica totuși, să scrii lucrurilor pe nume.“
Uneori, inflexiunile capătă vibrație de revoltă mocnită și dau în vileag frustrarea provocată de expresia reprimată:
„Să tăcem, așadar, despre o mulțime de lucruri, într-o țară mai labilă ca oricând în privința convingerilor de orice fel.“
În genere, jurnalul nu comportă fluctuații tonale care să trădeze variații umorale. Față de evenimentele relatate, Tia Șerbănescu manifestă, de regulă, o distanțare de perspectivă suficientă cât să-i creeze limpiditate în observație. Obiectivitatea nu este însă lipsită de accente sarcastice, cu tăietură dulce-tăioasă, metalică, în aliaj de melancolie și stil sprințar-băiețesc. Scrisul Tiei Șerbănescu are ceva din dansul sportiv al jocului de floretă, cu țintire calculată, elegantă și cu parări directe. Remarcabilă la aceasta este și concizia detaliului portretistic, în stare să contragă caracterul dominant al figurilor zugrăvite, dar și capacitatea de a asambla poliedrul făcut din jocul de lumini reflectat în ochii celorlalți.
Demnă de reținut este dimensiunea de arheologie culturală a cărții, acționată nu după o strictețe cronologică, ci urmărind mai cu seamă o dinamică interioară, cu răsuciri temporale, echilibrate în densitate, cu întoarceri sinusoidale către copilărie sau rememorări de scene mai recente – reprezentând uneori doar cadru contextual pentru figurile celebre profilate – și redări fidele ale prezentului scrierii. „În jurul cozilor adulmecă o haită de câini flămânzi, în speranța că vor căpăta ceva. În urma demolărilor, au rămas fără stăpâni și mișună pe străzi, când speriați, când agresivi. Ne e milă și ne e frică de ei“.
Dincolo de acest palier care amestecă istoria, sociologia și psihologia, cartea se impune la nivel de rafinament expresiv. Plasticitatea descriptivă este una dintre liniile de forță ale Tiei Șerbănescu. Ea topește în manieră personală stilurile autorilor pe care îi discută și pe care îi recitește constant, fuzionând exterioritatea romanesc-obiectivă cu interioritatea subiectiv-poetică. „A înflorit, în fine, liliacul. Bolțile suav vineții și albe care împovărează crengile subțiri cu niște coafuri extravagante, mirosind amețitor, parcă îmi dau, când trec pe lângă ele, onorul. Aproape că înclin capul, recunoscând în buchetele învălmășite salutul propriei mele ființe de demult.“
L-am menționat, la începutul acestui text, pe Radu Petrescu, nu chiar întâmplător, și nu numai datorită contaminărilor stilistice dintre aceștia doi, ci și al rolului pe care l-a jucat, mai ales la început, în cariera prozatoarei. Analizat mai cu seamă prin reflexie inversă, al perspectivei pe care i-o operează el ei, Radu Petrescu apare, nu departe de felul în care-l evocă Mircea Horia Simionescu, bunul său prieten, în Trei oglinzi, un scriitor pătimaș, cu un consum mare de sentiment și de energie pentru promovarea unei cărți sau a unui talent în care crede, „un îndrăgostit, care punea toate darurile în joc spre a cânta convingător cartea admirată“, cu apetența complicării frumoase a lucrurilor pentru „a-l încorona“ pe celălalt, nemeritat, consideră modest autoarea, în ce o privește:
„Îi port o recunoștință imensă pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, ambalată, din nefericire, în cele mai strălucitoare cuvinte – ceea ce m-a și împiedicat să mă bucur de ele. M-am simțit inclusă, datorită lui Radu Petrescu, în literatură, sentiment pe care l-am avut cu intermitențe. Inutil să adaug că mai târziu am renunțat la el, așa cum am renunțat la multe aste sentimente primejdioase.“
Iată o secvență memorabilă, în măsură să releve nu numai discursul de îndrăgostit literar, organic, al lui Radu Petrescu, dar și frazarea autoarei, care curge cu pulsații ironice și se umflă în digresiuni:
„Radu Petrescu avea o servietă destul de umflată (mai mult ca sigur cu cărți) și vorbea foarte aprins despre destinele literaturii române. Excursul său literar a durat mult, căci multe se explicau prin cronicari, ca să nu mai vorbesc de Renașterea italiană. Urmăream cu oarecare dificultate această pătimașă expunere, întrucât multe din inelele sale îmi scăpau. Bărbia prozatorului nu era tocmai bine rasă și firele bărbii erau inegale. Avea gura tristă și ceva obosit în privire, în pofida exaltării cu care ataca, unul după altul, toate marile momente de creație epică ale omenirii. Cum a avut politețea alarmantă să mă înscrie tocmai în descendența uneia dintre ele (reprezentată de Tasso, pe care, spre rușinea mea, nu l-am citit nici până azi, deși atunci dădeam în cap ca și cum l-aș fi cunoscut din scoarță-n scoarță și mi-aș fi amintit perfect pasajul despre care e vorba – firește, în italiană – din Ierusalimul eliberat), n-a fost prima dată și, desigur, nici ultima când am mimat cunoștințele de care habar n-aveam. Am făcut-o numai în fața oamenilor care ar fi suferit în chip nejustificat din cauza acestor absențe culturale, și nu fiindcă ar fi trebuit să-și rectifice părerea despre mine, ci fiindcă ar fi deplâns în sinea lor cultura care avea parte de un asemenea tratament. Simțindu-i gata să tragă concluzii exagerate din aceste lipsuri, n-am avut inima să-i îndurerez chiar atât de mult.“
Metatextul, considerațiile asupra scrisului și lecturii sunt forme identitare auctoriale, engrame gnoseologice, care leagă și acționează corpul textual. Evaluat uneori chiar în timpul punerii lui în act, cu precădere pe bucățile de comentariu la romanul ratat, scrisul este „viciu funciar“ și meserie. Juxtapunerea nu se aplică însă neapărat, sau poate chiar deloc, în cazul autoarei, căci raportul este mai degrabă unul disjunctiv-disociativ decât unul de coordonare. Dacă subzistența e asigurată de publicistică, pasiunea ficționalizării presupune confiscarea timpului liber. În ton cu recent apărutul volum Meserii nerecomandate femeilor semnat de Gabriela Adameșteanu, fostă colegă de redacție și autoarea prefeței ediției de față, Tia Șerbănescu vorbește, fără a fi deloc feministă, despre statutul de scriitoare al femeii, despre eforturile depuse de aceasta, despre sacrificiile ei, considerabil mai mari decât ale bărbatului. Precum autoarea Dimineții pierdute, Tia Șerbănescu își efectuează selecția de lectură nu pe criterii de gen, ci de valoare.
„Sunt un cititor mai rău cu cărțile femeilor – poate pentru că știu că ele, cunoscând mai bine nemulțumirea, trebuie să se ferească s-o trezească. Dar când aceste cărți sunt bune, ele mă bucură mai mult decât celelalte, nu din solidaritate, ci din experiență. Știu că fiecare pagină bună este reversul unui șir de dificultăți mult mai întins decât cel învins de bărbați. Poate greșesc, dar majoritatea prozatoarelor de la noi au trebuit să aștepte întâi creșterea copiilor pentru a obține răgazul necesar scrisului, și asta în condițiile în care nu se punea problema unui serviciu și când, din fericire, aveau posibilitatea să plătească o menajeră. Lucrurile nu se schimbă nici dacă privim peste granițe.“
Altădată, autoarea glosează, reflexiv, în dispuneri antagonice, asupra durerii provocate de despărțirea în dragoste la femei, pe care o găsește antipatică, ba chiar „exasperantă“, și a suferinței bărbaților, care, crede aceasta, îi face mai simpatici. Considerațiile asupra unor teme grave, ivite spontan, și nu programate, ca din hazardul narativ, capătă, pe alocuri, forme eseistice suple. Lipsită de patetisme și francă, Tia Șerbănescu atacă subiecte ca iubirea, moartea, puterea, identitatea, libertatea, onestitatea, frica.
În distanța de la roman la jurnalul extim, alocă spații considerabile definirii diaristicii și a autodefinirii prin intermediul ei, cu adresări către cititori („Doamna despre a cărei viață voiam să vă întrețin în romanul meu începe să ia locul bunicilor mele pe care nu le-am cunoscut“) sau cu „dialoguri“ intersubiective, rămase, firește, fără răspuns, din partea unor prezențe mnemonice, cum este Dana Dumitriu.
Critic literar nerealizat, asemenea Gabrielei Adameșteanu în cartea recentă mai sus amintită, ea operează o lectură care îmbină absorbția de combustibil afectiv și distanța critică. Surprinsă între melancolia neputinței de a atinge forma romanului și bucuria de a aduna pagini de jurnal animate de „viață adevărată“, vorba lui Blecher, ea însăși se lasă supusă unei continue autocritici.
„Poate că așa trebuie să se întâmple și când scrii: susurul stiloului pe hârtie să ți se pară vocile celor cu care să comunici, pe care să le auzi cu adevărat și-i faci și pe ceilalți să le audă. Chiar dacă, împiedicându-te uneori într-un cuvânt, dai dovadă că știi cum stau lucrurile. Importantă e clipa când uiți ce faci și reușești să-i captezi pe ceilalți în tine. Când scriem, suntem receptivi, suntem receptoare. Uneori. Alteori suntem pur și simplu microfoane sau, și mai rău, megafoane.“
Referirile la cărți abundă, autoarea face analogii, analizează texte, citează și reproduce dialoguri în jurul unor lecturi, cum este cel dedicat enigmei lui Fred Vasilescu din Patul lui Procust, mister pe care Radu Petrescu îl pune pe seama impotenței personajului. Interesant este că, deși surprinzătoare, în noul volum al Ioanei Pârvulescu, Alfabetul domnilor, este avansată, ca posibilă cheie de dezlegare a tainei lui Fred, ipoteza homosexualității.
Tributară pare să-i fie Tia Șerbănescu în primul rând lui Marin Preda, Moromeții fiind romanul cu care, mărturisește ea, „și-a început aventura conștiinței“. Considerabile pagini îi alocă și lui G. Călinescu sau lui Max Blecher, dar și altor scriitori, români sau străini, precum Marguerite Yourcenar sau Marcel Proust.
„Le datorez mult cărților. Ele m-au apropiat de viață mai mult decât viața însăși“. Jurnalul este un elogiu adus cărților și se configurează ca un dialog permanent cu literatura, din care transpare o reflecție asupra posterității și vulnerabilității. Pentru scriitoarea de față, literatura nu este o simplă abstracțiune cognitiv-imaginativă, ruptă de creatorii ei, ea presupune o indisolubilă relație între concret și inefabil. O „frumoasă cu corp“, un melanj de imponderabilitate intangibilă și de materialitate pipăibilă, întotdeauna promițătoare, așa cum se livrează ea în obiectul carte. În procesul de lectură, Tia Șerbănescu internalizează nu numai realitățile alternative din universul livresc, ci și pe acelea concrete, ale creatorilor ei, pe care, uneori ajutată și de completări cu biografii, memorii, mărturisiri, îi citește în grilă psihologică, îi evaluează temperamental. Scriitorii adevărați, crede Tia Șerbănescu, sunt dotați cu un surplus emoțional și senzorial, cu o gonflare și o cheltuială totală de existență, traversând, ca și autoarea de față în paginile ei, pante de preaplin sufletesc și de momente în care sufletul pare că se termină.
„Printre scriitorii cărora le datorez multe din clipele de exaltare, multe din acele ore în care fericirea de a fi om, de a putea să țin o carte în mână, de a avea ochi pentru a citi și de-a avea o minte care să înțeleagă cele scrise întrece naivitatea unei asemenea descoperiri, n-am întâlnit niciunul care să fi putut fi considerat, în sensul comun, un om fericit. Marele lor dar părea mai degrabă o grațiere dificil obținută în schimbul condamnării la care fuseseră supuși. Boli mai mult sau mai puțin grave, vicii inavuabile, familii distruse, ghinioane de tot felul sunt tot atâtea constante ale acestor curajoase biografii. Faptul că din asemenea ființe, atât de crud lovite, au ieșit cărți care ne dau clipele noastre de frumusețe și de rară mândrie umană mi se pare miraculos. Aproape că îmi vine să cred că un scriitor nu este numai «un om care scrie mai greu decât alții», cum spunea Thomas Mann, ci un om mai rezistent decât ei.“
Schimbul de replici spumoase și echivoce, în care aluzia politică și trivialul coexistă, reprezintă unul dintre punctele de greutate ale cărții. Ceea ce atrage atenția, mai ales în ultima parte, este umorul, derivat din folosirea stâlcită a unor cuvinte (folosirea vocabulei „condoloanțe“ în loc de „condoleanțe”), din expresivitatea spontană, din augumentarea insignifiantului ori din minimalizarea falsei grandori : „Bă, mucoaselor! Se răstește Elena către cele două fete. Altceva decât lambada nu mai știți?“ sau, imediat după ce aparatul de radio difuzează vocea lui Ceaușescu, intervenția Florentinei: „Trecerea de la p… la p…! Oprește-l, Eleno, pe tâmpitu’ ăsta, că mă doare diabetul și-mi moare celula“.
Spuneam că jurnalul proiectează imaginea și atmosfera perioadei comuniste, profilează spaima, penuria, absurdul, cenzura și efectele inhibiției specifice epocii. Demne de semnalat sunt societățile la scară redusă pe care le constituie mediile din troleibuze, autobuze, birouri, intersectările de voci și de caractere, observațiile asupra obiceiurilor zilnice, asupra modei, machiajului, felului în care femeile își vopseau părul sau își procurau accesorii, asupra ritualului cafelei, cu diferențele de calitate și gust apte să marcheze statutul social ș.a.
Enunțată este și nevoia coagulării de grup. Un gest simplu de omenie, precum păstrarea unei cești de cafea pentru un coleg de serviciu, traduce o oarecare solidaritate, singura capabilă să întrețină integritatea mentală și morală a individului.
Prețioase sunt, de asemenea, detaliile de istorie literară și culturală cuprinse în acest volum. Semnificative mi se par evocările dedicate familiei lui Bacovia, surprinse într-o lumină ușor mercantilă, anecdota despre Agatha care, pentru a se asigura că primește tratamentul cuvenit după moarte, își organizează propriul parastas încă din timpul vieții, și mai ales opiniile critice despre contemporani ca Adrian Păunescu, coleg de generație, descris cu ambiții mesianice și vanitate excesivă, în contrapartidă cu George Ivașcu sau Al. Graur, a căror moarte e percepută ca o sfârșire de etapă în cultura română.
„Adrian Păunescu ne soma să-l aplaudăm [pe Al. Rosetti] pentru că nu l-a exmatriculat din cauza absențelor. Ăsta și era meritul lui Al. Rosetti în cultura română, după capul lui Adrian Păunescu. Dacă-l exmatricula, degeaba mai tipărise Istoria literaturii române a lui Călinescu. (…) În urmă cu vreo zece ani, cred, la apariția unui nou volum de Păunescu (bine zis «volum», căci asta era în primul rând), s-a stârnit o zarvă întreagă. Cum era prieten cu Paler, ziarul s-a și zorit să comande o cronică amplă de la cine a vrut autorul, adică de la Șerban Cioculescu. Cioculescu s-a executat rapid – Păunescu nu admitea nicio întârziere – și a trimis un articol, firește, elogios, de vreo opt pagini, care a fost trimis în goană la cules spre a apărea în numărul «de azi». Seara, Păunescu a venit să citească șpaltul și s-a enervat văzând că Șerban Cioculescu nu pusese în articol o frază pe care o rostise la librărie, cu prilejul lansării cărții, și anume că de la Arghezi încoace Păunescu e cel mai mare poet contemporan… Drept care i-a dat telefon criticului și l-a somat să consimtă adăugirea frazei respective în cronică, pe motiv că, de vreme ce a spus-o, trebuie să și-o asume și în scris.“
Privirea se oprește și asupra lui Nicolae Manolescu, acuzat de lipsă de sensibilitate și de incapacitate de a selecta citatul relevant, taxări pe care le recunoaște totuși ca fiind ușor influențate de relația pe care a avut-o cu prietena sa, regretata Dana Dumitriu.
Tema morții constituie unul dintre nucleele generative ale cărții. Moartea Danei Dumitriu și, ulterior, a mamei naturale, evenimente care repun în circuit amintirea, transformă pe alocuri jurnalul într-o meditație asupra pierderii cu fraze de o eleganță și precizie apropiată de aforism: „Există ceva dornic de pierzanie în ființa noastră și acel ceva își face cheful până la urmă, oricâte măsuri înțelepte am lua“; „moartea ființelor dragi este întotdeauna o amputare a propriei noastre existențe“. Abundența referirilor la Dana Dumitriu și evocarea mamei, surprinsă între două momente esențiale și la antipod, între chipul râzând și cel trăgând să moară, fixează nervul opului: încercarea de a stabiliza punctiform imaginea timpului… pierdut.
Confesiune și carte de proză de primă categorie, document social-cultural, eseu șielogiu adus literaturii, Femeia din fotografie este una dintre acele cărți în care durata inefabilă este prinsă cu ochi de fotograf și salvată.
