În cărțile tale, tratezi personajele feminine cu multă înțelegere și compasiune. Cât de mult îți poate schimba perspectiva asupra lumii experiența maternității?
Iar ți-a crescut burta, mamă? Copil fiind, puteai spune la un moment dat asta, când era clar și știai că va mai veni pe lume un frate sau o soră. Mamei i-a crescut burta de douăsprezece ori. În ultimele decenii de comunism, femeile nu aveau niciun fel de contracepție, fiindcă „iubitul conducător“ voia să crească natalitatea țării cu orice preț. În închisoarea mare care era țara, femeile erau prizoniere și-n propria biologie. Al doilea sex, cum îl numea Simone de Beauvoir, era primul la stat la cozi, ca să facă totuși rost de mâncare, la procurat cele necesare pentru creșterea copiilor (scutecele erau din pânză pe care mamele o cumpărau de la magazinele vremii și apoi o tăiau în pătratele cu care aveau să-și înfeșe micuții), la cusut, curățat, tricotat (toți copiii aveau fulare, pulovere sau căciuli făcute cu andreaua), la făcut săpun în casă și câte și mai câte. Eu însămi, la 12 ani, a trebuit să fiu „mamă“ pentru unul dintre copiii familiei, fiindcă fetița „născută pe moarte“, cum o numesc în Pelinul negru (unde-i spun povestea), era cu mama în spitale. Băiețelul mi-a zis mie mama pentru prima dată, surioara a supraviețuit, iar eu nu m-am călit, așa cum s-ar putea crede, dimpotrivă. Mi-am pus pe umeri ceva ce vine mult mai târziu: răspunderea totală pentru o altă ființă. Asta schimbă maternitatea într-un om: îl dislocă din centrul propriei existențe. Iar să accepți ruptura asta de sine mi se pare o mare formă de eroism. Cum să nu scriu mai târziu despre asta? Personajele mele sunt dominant feminine (doar în Drumul spre Soare-Răsare vocea e masculină), iar multe dintre poveștile pe care am ținut neapărat să le torn pe pagini mie, una, mi s-au părut obligatorii.
Cum s-a conturat microcosmosul feminin în scrisul tău și cum a facilitat maternitatea explorarea universului interior și cotidian al femeilor?
Cerul din burtă a venit mai întâi ca un jurnal al lunilor de sarcină și-abia după aceea ca o rescriere într-un tip de proză fără gen, nici poezie, dar nici roman până la capăt. Notam aproape zilnic întâmplările care, într-un fel misterios, aveau legătură cu tot ceea ce se petrecea sub micul cer pe care-l purtam ascuns în propriul trup, de la controale medicale la tot felul de povești care apăreau în jur. Transformarea materialului brut în carte s-a făcut mai târziu, căci în primul an al copilului n-am avut nici două minute doar pentru mine. Oboseala era atât de mare, iar gândul că n-o să mai pot scrie nimic, că n-o să mai am timp pentru asta mă copleșea. În Cerul… sunt câteva pagini ivite la ore imposibile, căci mă hotărâsem la un moment dat să mă trezesc la 5:00 dimineața, cu două ceasuri înainte de copilul care oricum mă deșteptase și la ora 1:00, și la ora 3:00, iar în liniștea aceea să scriu. Am rezistat foarte puțin, eram sfârșită de oboseală. Dar câteva pagini tot am scris. Când am terminat cartea, eram la Viena și-am știut că trebuie publicată foarte repede, fiindcă-n literatura noastră nimeni nu se mai aventurase spre un astfel de subiect. Din fericire, Editura Paralela 45 a scos-o în câteva luni de la predarea materialului. Apoi a avut mica ei glorie, ca să zic așa, fiindcă a avut multe cronici, a fost nominalizată la un premiu european pentru literatură și, în timp, a fost și tradusă. A apărut în germană, suedeză și bulgară.
„E de necrezut că nu se studiază nicio scriitoare pentru Bacalaureat.“
Care sunt, din punctul tău de vedere, principalele schimbări din societatea românească, de la debutul tău ca scriitoare până azi, dacă e să ne referim nu doar la realitățile spațiului nostru geografic, ci și la universul feminin?
Cei care au scris despre Cerul din burtă au subliniat că acest volum detabuizează o lume, că aduce în discuție teme atât de evident fundamentale, încât nimeni nu s-a apropiat de ele. Când au apărut, mai târziu, alte cărți apropiate ca atmosferă măcar, căci nu despre maternitate e vorba în ele, ci despre cum văd tații micuțul care trăiește cu ei (Dicționarul Mara de Dan Coman sau Sebastian în vis de Radu Vancu, două cărți superbe), când tema a fost dusă mai departe de poete mai ales, mi s-a părut că e bine, că, uite, ușa deschisă de mine dă spre un întreg teritoriu. Referitor la cum sunt receptate azi scriitoarele, spre deosebire de trecut, e mai bine, e cu pași mici, eleganți, dar siguri. Asimetria încă există, din păcate. Autoarele nu răzbat, de pildă, în „canonul“ pe care-l parcurge orice licean, pentru Bacalaureat. Între scriitorii aceia, mari, grei, naționali nu se potrivesc deloc făpturile mai mici, mai ușurele, na, că e cu biologie aici, numite scriitoare. E de necrezut că nu se studiază nicio scriitoare pentru Bacalaureat.
Care ar fi cea mai frumoasă amintire a ta cu Cerul din burtă?
Sunt multe, sunt mesaje primite, sunt mici lucruri uimitoare. O fată mi-a zis la un moment dat că ea nu voia copii, dar asta până să citească Cerul…, iar acum avea o fetiță. Acum câțiva ani eram într-o librărie, după un eveniment cu public, când a venit o tânără, superbă, care ținea un copilaș de mână. Și-avea Cerul din burtă ca să-i dau autograf, chiar prima ediție. Cum de-l găsise? Volumul avusese câteva tiraje, dar dispăruse în timp de pe piață. „Pentru cine vreți să scriu autograful?“ am întrebat-o. „Pentru Gabriel al meu“, mi-a răspuns ea. „El e Gabriel al meu. Îl datorez și cărții dumneavoastră“. Ce poate fi mai emoționant?
Cum privești acum această nouă ediție a volumului tău, publicată la 20 de ani de la prima apariție la Editura Paralela 45?
E un dar pentru care mulțumesc atât Editurii Paralela 45, dar și Dianei Iepure care mi-a trimis un mesaj la un moment dat: oare n-ai vrea să?… Iar acum, uite, apare nu doar Cerul din burtă, ci și superba antologie Liternauții a tinerilor poeți Viviana Pantazică, Matei Someșan, Gabriel Cărtărescu, Teodora Leon, Darius Munteanu, Dragoș-Mihai Stoica, Adriana-Elena Georgescu, Delia Calancia, Vlad Iordache-Grigore, Karina Săbădean și Horia Petrean. Și e ceva rotund în asta. Și e și viu, căci m-am bucurat nespus la gândul că va ajunge la cititori din nou. Cineva a scris la un moment dat că Cerul… ar trebui să se găsească în toate cabinetele medicale unde vin viitoarele mame. Această a treia ediție a cărții e, cred, cea mai frumoasă, pentru că-n interior are mai multe fotografii semnate de apreciata artistă Felicia Simion. Sper să fie găsită de toți cei care se vor descoperi și pe ei în ea. Sper să fie citită de cât mai multă lume.
Imagine © Andreea Mitran
