Se întâmplă uneori ca experiențe din cele mai diverse să mi se adune în agendă, formând surprinzătoare constelații de sens. Așa și acum: primesc un e-mail de la Uniunea Scriitorilor, un sondaj la care, ni se spune, „iau parte critici și istorici literari, cronicari literari, profesori de literatură, scriitori, redactori ai revistelor literare“. Mi se cere să indic „operele pe care le consider reprezentative, apărute în literatura română după 1989“. Pentru ce ar trebui să fie reprezentative, anume? Pentru mutațiile produse în lumea noastră post-comunistă, pentru lumea dinainte, pentru rupturile din noi…? Mă gândesc să reduc asemenea întrebări de detaliu la mine însămi. Indic primele titluri de pe lista mea, subiectivă, de scrieri reprezentative: Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, volumele de memorii ale Lenei Constante. Și, imediat după ele, amintirile din Siberia ale Aniței Nandriș-Cudla. Pentru aceste trei cărți, argumentele îmi vin lesne, și ele încep cu experiențele concrete de lectură: nimic din ceea ce am citit după 1989 (scrieri recuperate sau scrieri noi) nu mi-a zguduit, cum au făcut-o acestea, temeliile lumii, oferindu-mi modelele cele mai impresionante pentru a rămâne întreagă la minte, oricând…
Deodată cu e-mailul de la Uniunea Scriitorilor, se potrivește să văd, în sfârșit, spectacolul Oanei Pellea după Evadarea tăcută a Lenei Constante, care a avut premiera la Teatrul Național din București cu un an în urmă. M-au bucurat reacțiile publicului, acolo, pe loc: era un spectacol greu – greu de dus, greu de primit, dureros, incomod. Ele veneau să confirme, discret, reacția mea, la fiecare lectură a cărților Lenei Constante. Care sunt infinit de greu de citit. Știu că autoarea nu a vrut să scrie literatură, ci să depună o mărturie, dar cărțile ei așa cum au remarcat toți cei care le-au comentat, sunt literatură, prin conținutul ca și prin impactul lor.
Sunt convinsă că – la sondajul Uniunii Scriitorilor – nu voi fi singura care va fi indicat cele două titluri, semnate de Lena Constante; așa mi s-a întâmplat și cu aproape 20 de ani în urmă, când am răspuns unui sondaj al Institutului Cultural Român, despre autorii clasici, a căror promovare în străinătate ar trebui sprijinită: și atunci, Lena Constate s-a numărat între primii zece în topul final. Pentru că nu se poate altminteri. Interesul pentru cele două cărți de memorii carcerale ale sale, în aceste trei decenii post-comuniste, este, în sine, un fenomen interesant, cu atât mai mult cu cât autoarea a fost cel puțin recalcitrantă în a se oferi pe ea însăși publicului, din rațiuni lesne de înțeles pentru oricine îi citește scrierile care au făcut-o celebră (Lena Constante s-a născut în 1909, și-a scris memoriile respective în jurul lui 1989 și a murit în 2005, limpede la minte cum ieșise și din închisoare, în 1962).
„Celebră“? Da, desigur, iar când susțin asta mă bazez, în primul rând, pe… bibliografie. Numiți-o deformație profesională, de istoric literar. Știu că în multe universități românești (și în unele universități străine) din ultimii 30 de ani s-au predat cursuri despre literatura carcerală românească, bazate în primul rând pe cărțile Lenei Constante – dar pe acestea nu le pot invoca, aici, întrucât nu am datele lor concrete (contez pe confirmarea tacită a celor care vor fi avut parte, elevi sau studenți fiind, de o asemenea întâlnire cu Lena Constante). Să revenim la titluri și la cărți: memoriile Lenei Constante au apărut întâi în 1990, la Paris, la Ed. La Découverte (primul volum, L´évasion silencieuse, scris mai întâi în franceză), apoi în 1992 la Humanitas (același volum, Evadarea tăcută, rescris în română, reeditat în 1995 la Ed. Florile Dalbe). Al doilea volum, Evadarea imposibilă, apare la Ed. Fundației Culturale Române în 1993 și este reeditat în 1996 la Florile Dalbe). Primul volum a primit premiul „L. Blaga“ al Academiei Române și este tradus și publicat în străinătate, în engleză (deja în 1995, cu o prefață semnată de Gail Kligman, minunată cunoscătoare a lumii românești; cartea apare la Univ. of California Press: The Silent Escape), respectiv în italiană și spaniolă – în anii 2000, cu suportul programelor ICR. Ediția definitivă a ambelor volume, îngrijită de subsemnata (cu aparat critic și studii introductive), a apărut la Humanitas, în 2013 – pentru ca în 2023, cam deodată cu premiera spectacolului Oanei Pellea, editura să scoată un nou tiraj al amândurora. Toate aceste date vorbesc despre interesul unui public divers, atras de formula sa memorialistică – și, desigur, de tematica volumelor.
Tot despre celebritatea acestor cărți este vorba și dacă ne uităm la documentarul regizat de Thomas Ciulei în 1997, intitulat Nebunia capetelor, unde Lena Constante discută despre experiențele sale din închisoare și citește ample fragmente ale cărților, în timp ce mâinile ei construiesc (era păpușăreasă de meserie, fondase teatrul Țăndărică, înainte de a fi arestată) decorurile spațiului carceral: celule, cuști, cutii de beton decorate cu cârpe. În 2006, editura ICR publică, sub îngrijirea lui Dragoș Tudor, un album de artă extraordinar, cu bogate ilustrații din creația Lenei Constante.
În sfârșit, voi invoca aici intrările din enciclopedii și dicționare tematice – numeroase, dacă ne gândim la dificultatea cu care literatura extrem contemporană reușește să intre în bibliografia critică a sintezelor de specialitate, pe site-uri care oferă resurse de studiere a comunismului românesc etc. Lena Constante este indexată, deja în 2001, în dicționarul coordonat de Jane Eldridge Miller, Who´s Who in Contemporary Women´s Writing (Routledge, London & New York), unde îi este consacrat un articol. Ea figurează în dicționarele literare românești (Dicționarul general al literaturii române – coordonat de Eugen Simion, Dicționarul analitic de opere literare românești – coordonat de Ion Pop), ca și în dicționarele de istorie, consacrate victimelor comunismului românesc. Site-ul Memorialului Sighet recomandă cărțile ei, între titlurile memorialisticii feminine românești de detenție etc. Despre Lena Constante s-au scris cărți (A.C. Neagu, Scrierea tăcută, scrierea imposibilă, Casa Cărții de Știință, 2022) și studii, publicate în volume sau în periodice de specialitate, semnate de nume ca Sanda Cordoș, Ruxandra Cesereanu, Dan C. Mihăilescu, Oana Fotache, Tania Radu, Lavinia Betea, Angela Tarantino etc. Au fost întâmpinate, la apariție, cu cronici literare mai mult decât entuziaste. E mult, e puțin? Mi-e greu să măsor, pot fi învinuită de subiectivitate, dar cred că, pentru un cititor interesat de bibliografia critică a scrierilor Lenei Constante, referințele acestea sugerează impactul profund al respectivelor titluri asupra lumii noastre postcomuniste. Chiar și Istoria lui Mihai Iovănel o enumeră (lista de la p. 349), în cadrul „literaturii de sertar“, a cărei „specie vedetă era memorialistica de închisoare“. Istoricul literar greșește încadrarea (volumele Lenei Constante nu au fost scrise în comunism, nu au stat nepublicate, nu sunt, deci, „literatură de sertar“) suficient pentru a sugera că iar citează fără să fi citit, dar asta e o altă discuție. Dacă e.
În pofida tuturor acestor referințe, repede adunate aici, se întâmplă ca, tot în aceste zile, să citesc un studiu, semnat de o tânără cercetătoare de la un prestigios Institut academic românesc, care se construiește pe ideea că „în cazul Lenei Constante, mărturiile sale carcerale nu au reușit să îi asigure un succes literar de durată“, în România postcomunistă (Ioana Moroșan, The Genre of Autobiography and Womenʼs Writing. The Boundaries of Gender, Genre and Politics: The Case of Lena Constante, DOI: 10.33993/drl.2023.10.202.218), întrucât „scrierile ei ca femeie care a fost închisă nu sunt reflectate în paradigmele literare ale reprezentării feminine, parțial din cauză că nici Constante nu este interesată de prestigiul și recunoașterea literară. Cu alte cuvinte, opera sa a fost scoasă în afara competiției pentru legitimare și consacrare“ (traducerea îmi aparține, logica frazei – nu). Trecând sub tăcere referințele posibile pe care le invocam mai sus, ca și edițiile și tirajele multiple ale celor două memoriale semnate de Lena Constante, Ioana Moroșan vorbește despre „anonimitatea de astăzi a Lenei Constante“, ale cărei cauze le identifică, acuzator, în etosul anticomunist al lumii culturale românești de astăzi, dominată de grupuri conservatoare precum Grupul de Dialog Social, Grupul de la Păltiniș etc. Tânăra cercetătoare, pornind în cruciada salvării Lenei Constante de sub obrocul anticomuniștilor culturii actuale, nu se oprește, desigur, să explice cum de autoarea victimă, pentru a cărei recunoaștere pledează, a fost publicată, în ediții succesive, cu tiraje importante, tocmai de editura Humanitas (a Grupului de… sau a Grupului de la…, în sfârșit, a celor răi). Ce ar fi zis, oare, Lena Constante, văzându-se transformată în figură tutelară a criticii care, azi, zicându-și „de stânga“, își inventează rădăcini prestigioase, acolo unde nu le poate găsi pe bune? I s-ar fi părut, ca și mie, o ironie a istoriei, a istoriei pe care declara, într-un interviu, că o detestă?
Victimă a unui proces mincinos, în care o facțiune comunistă o epura pe alta, ea nu fusese inclusă între acuzați pentru că ar fi fost comunistă – și nici nu își recunoaște, nici o clipă, o asemenea apartenență politică. Ci pentru că fusese prietena (sau amanta) lui Pătrășcanu, principalul acuzat. Una din chestiunile care o îngrozește pe Lena Constante, de-a lungul anchetei, este violența cu care i se cere să mintă la proces – și capacitatea călăilor săi (comuniști) de a funcționa ignorând realitatea, într-o lume a minciunilor, singura unde puteau avea dreptate. Lumea în care Lena Constante este o scriitoare redusă la tăcere de anticomunismul românesc actual, lumea în care etosul anticomunist domină țărișoara mințind poporul, seamănă îndeajuns cu lumea inventată de comuniștii lui Dej pentru a da fiori de spaimă oricui a citit, cu adevărat, memoriile ei de temniță.
Imagine: © Dinu Lazăr
