Intro
Cum translezi din literar în scenic? Diferențele de genuri există, rezum câteva esențiale: teatrul e sincretic, de echipă, adună artiști și public în același loc, are o durată mărginită, se joacă repetat; scrisul înseamnă parcurs solitar, îngăduie spațiu de exprimare vast, își așteaptă editorul, apoi, conservat pe un suport material, cititorii. Așa diferite cum sunt, literatura și teatrul se curtează și seduc reciproc, în ingenioase variante care le apropie prin însumarea beneficiilor comune. De ordin estetic, în avantajul de vizibilitate al amândurora și de emoționalitate a spectatorilor. Multe proze dețin calitatea vizualului, le fac predispuse la dramatizări. În scenă, cuvântul trebuie să fie performativ, să includă acțiunea ce înlănțuie conflictul și pune-n relație personajele care-l întruchipează sub ochii privitorilor. Căci teatrul e locul în care privim. Unde vorbele ies din fila scrisă și se animă prin tridimensionalizare.
În evoluția sa artistică, Radu Afrim s-a aflat în mod recurent, pentru câteva sezoane, într-un ciclu de interes marcat față de literatura română. Aș zice chiar că a impus tendința de transpunere scenică a unor romane și volume de povestiri de dată recentă de la noi, în binevenită apropiere. O serie de spectacole au avut opere-sursă scrieri de succes ale unor autori care onorează pagina și reconsolidează, prin dramatizare, legăturile fondatoare dintre literar și teatral.
Litere și Regie
Nu-mi dau seama dacă faza aceasta creativă a lui Afrim are conexiuni cu pregătirea lui dinainte de Regie teatru, Literele. Se prea poate, însă oricum un regizor are, la obligatorii, și abilități legate de text, e una dintre materiile prime de lucru. În plus, o structură intitulată generic „dramaturgie“ e identificabilă în orice creație, fie ea coregrafică, muzicală, plastică. Intuirea unui potențial de resursă viabilă pentru scenă a condus la o suită de spectacole remarcabile semnate de Afrim. Artistul n-a ocolit nici canonicii, montând, pe scena mare a Teatrului Național „I.L. Caragiale“ București, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu. Un hit, se joacă cu casa închisă de ani de zile (premiera a avut loc în 2018), realizat prin adaptare într-un scenariu, termen care sintetizează formatul de tip cinematografic al desfășurării scenice.
Cu intenții analitic-rememorative, secvențele se succed în decupaje ce alătură temele cunoscute ale scriitorului cu unele de dată recentă (defrișările iresponsabile din România, escaladarea conflictelor armate etc.). Inserții de cultură populară localizează și leagă timpuri – Năsăudul comun al lui Rebreanu și al lui Radu Afrim, trecutul și prezentul, în anul Centenarului Unirii de la 1 Decembrie 1918. Lucrarea clasică i-a folosit ca pretext pentru că „vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut…“, cum a precizat Radu Afrim într-o întâlnire cu presa în preajma premierei1. E poziționarea care-l delimitează ca autor al unui univers scenic recognoscibil ca amprentă stilistică, în care omogenizează ingredientele scenice aducându-și echipa la un productiv numitor comun. Limbajul literar e convertit în limbaj scenic, adesea independent de cuvânt, dincolo de marginile acestuia, care acumulează dimensiuni diverse în elaborări colective. Mulți dintre artiștii colaboratori (scenografii Irina Moscu, Cosmin Florea etc.; video designerul Andrei Cozlac; coregrafele Andrea Gavriliu, Flavia Giurgiu; actorii Marius Manole, Natalia Călin, István Téglás, Marius Bodochi, Raluca Aprodu, Emilian Oprea etc.) „călătoresc“ dintr-un spectacol în altul activând resorturile de atu creativ ale echipei consolidate. „Mașinăria“ de creație e verificată, racordurile de sensibilitate deja operate dau randament estetic. Linii de construcție scenică impun liric, melancolic, parodic, cinic, candid, comic, conviețuind ca propunere afectivă în narațiuni expuse filmic, cu rafinament imaginativ.
Scriere și rescriere
Repetiție pentru o lume mai bună e romanul lui Mihai Radu al cărui subiect se înscrie perfect în preocupările tematice ale regizorului: umanitatea marginală, eșecul în raporturile soț-soție, părinți-copii, iubirea defectă, dependențele etc. Epicul și personajele au ieșit din literar și au intrat în teatral prin dramatizarea făcută de Mihai Radu și de teatrologul Ionuț Sociu. Intermediari ai formelor de expresivitate înrudite, au „rescris“, colaborând strâns cu regizorul, croind componenta de vorbe după viziunea acestuia, foarte apropiați de scenă. Textul dramatic are referențialitate multiplă. Prin jocul actorilor prezența lui se corporalizează, devine vie. Un „text de platou“ izvorât din roman, adus în rama Radu Afrim „prin lumea disfuncțională zugrăvită, relațiile în unghiuri ascuțite la nivel comunitar, intergenerațional, de cuplu, intrafamilial, cărora în procesul de lucru li s-au adăugat momente, accente și nuanțe“, cum scriam în cronica de după premieră. Vocea narativă (personajul central are solouri de storytelling) e completată de dialogul viu, e acțiune scenică, picturalitate și vizualitatea dinamice. „Repetiție pentru o lume mai bună e despre atașamente complexe al căror epicentru e Paul Negrescu, adult la vârsta de mijloc, divorțat, cu un copil, o ex-soție, fostă colegă de școală și vecină, cu care menține legătura postmarital și care-l implică, de pildă, în rezolvarea problemelor ei amoroase; cu o mamă trecută la cele veșnice și un tată depus la azil, o soră vitregă refugiată tocmai în Australia din cauza unui abuz sexual. Cumulat, e cu și e relativ la individualități contorsionate sufletește ce oglindesc un univers bizar, dar atât de familiar dacă privim atent în jur“, mai ziceam. În stilul afrimian, literatura și teatrul se asociază și cu filmul, nu doar ca frame structurant, ci și prin citări (Antonioni, Almodóvar, Familia Addams) și prin capturile la vedere „în real time, cu rol de zoomare/hiperbolizare a unor faze de intimitate scenică (altfel imposibil de perceput de un spectator într-o sală de 700-800 de locuri, cea mare a Naționalului bucureștean). Călătorim receptiv într-un multivers sofisticat ca texturi.“
Pentru Antologia dispariției (Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ Iași) a ales șase fragmente de Lorina Bălteanu, Ștefania Mihalache, Lavinica Mitu, Anca Vieru, Simona Popescu, Ruxandra Burcescu și a scris el însuși Floarea de hârtie și A doua înflorire a nalbei mari. Dispariție e și plecare, abandon, fugă, distrugere, moarte, ipostaze de viață profilate scenic. Un mix auctorial integrat într-un format foiletonistic, cu „acte“ anunțate denotativ prin afișarea titlului pe un ecran, ca într-o carte al cărei sumar îl urmărim. De unde răsar oameni, se țes rețele de conexiuni temporare, întâmplări, ca-n edițiile acelea care, odată deschise, nasc forme în relief.

Instalarea cuvântului în starea de a fi jucat
La Teatrul de Stat Constanța, Afrim a făcut Seaside Stories, optând să identifice un spirit al locului, cu povești ce alternează comic și intens dramatic. Un draft dramaturgic („dramatizare“ ca determinare riguroasă a procesului de transformare) instalează cuvântul în starea de a fi jucat, susținut de o gamă diversă de modalități scenice, de la actorie de voce (rostire, songuri, moduri vocale, onomatopee), fizicalitate, la video și sound design, într-o fluiditate scenică a secvențelor care compun colajul. Seaside Stories „e despre mările din noi, cu fluxuri și refluxuri ale simțămintelor ce ne definesc, despre talazurile stârnite de interacțiunea cu ceilalți. Radu Afrim a lucrat un scenariu colaj din autori cu stilistici diverse, în registre variate, ale căror curenți te poartă prin atât de multele forme ale dragostei. Ale celei adolescentine (vulcanică și irațională); ale celei părintești (paternă, maternă, frățească); ale celei mature, pure (fără prejudicii afective) sau carnale (ca expresie a unor vibrații interioare ori ca descărcare hormonală, a sexului sportiv/de vacanță, ale urii și violenței fizice ca expresie a barbariei. Sunt traseele tematice pe care ne duc prozele lui Tudor Ganea, Simona Goșu, Dan Alexe, Lavinica Mitu, Marius Chivu, Nicoleta Dabija, Radu Afrim însuși, un poem al Ninei Cassian“2. Scena e compartimentată în areale definitorii pentru spațiul maritim, prelungite imagistic prin scurte videouri, complemente ale teatralului ca artă a scenicului limitat spațial. Dramaturgia narativă e asociată uneia a vizualității, a corporalității coregrafiate fizic, într-un dialog de sinteză expresivă.
La Teatrul Național din Tg. Mureș, Compania „Liviu Rebreanu“, Radu Afrim a câștigat un alt pariu artistic, cu Ierbar. Sursa e Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu, pe care și-a asociat-o în procesul de mutare din liric în teatral. Formula agreată de cei doi e a unei macrometafore în care poezia e remodelată scenic, subiectul fiind fragilitatea afectivă, căutarea iubirii, a jumătății care ne completează. Afectivitatea e esența traseelor noastre terestre, amintirile ne memorializează emoțiile precum plantele presate și așezate între coperte de clasor.

Coda
Utilizate ca puncte de start creativ, povestirile, poemele ori romanele urcă la rampă remodelate prin transformare de gen artistic în echivalențe și dezvoltări metaforic-semantice amorsate de imaginația regizorală. Metamorfozarea literar-teatral acomodată cadrelor scenice corelează coautorate multiple în sinteze de discurs estetic. Spre plăcuta surprindere a publicului.
1 https://www.tnb.ro/ro/padurea-spanzurailor-fnt
2 Oltița Cîntec, Ce-am făcut la FITS?, în Observator cultural, nr. 1166/13 iulie 2023.
Imagine: Pădurea spânzuraților, după Liviu Rebreanu, r. Radu Afrim, Teatrul Național „I.L. Caragiale“, București © Adi Bulboacă