Se simțea murdar și avea ochii lipiți. O parte a ferestrei rămăsese neacoperită și acum, lumina strecurată printre jaluzelele verticale îl durea. O lumină perversă, gândi. Îi veni aproape să vomite. Se sculă și porni împleticit spre baie. Apa era rece, căminul fiind de ceva timp debranșat de la rețeaua de încălzire. Pentru o clipă i se păru evident c-ar trebui să elibereze locuința, să o lase cui chiar are nevoie de ea, nu-i mai folosea de acum, își împlinise rostul. Ar trebui să mă rad, mai gândi el, după ce-și umezi mâna în apa înghețată. Totuși nu o făcu. Se simțea încă ușor amețit, cu capul plin. Senzațiile amestecate îi comunicau mesaje contradictorii. Fusese cu fata aia azi-noapte, bun. Probabil c-o dusese înapoi la cămin, dar nu-și mai amintea cum anume revenise în camera asta sordidă – probabil luase un taxi sau cine știe. Sau poate că ea plecase singură. N-avea chef să-și amintească. Se-mbrăcă cu aceleași haine, culese de pe jos, șifonate și transpirate. Transpir ca un porc, la naiba. În fine, se-ncălță și ieși.
Acasă la el nu găsi pe nimeni și se bucură fără un motiv aparent, apoi își aduse aminte brusc de incidentul de astă-noapte.
Femeia de pe hol bătea isterizată în ușă.
– Deschide sau descui eu!
– Șșșt, nu scoate niciun sunet!
– Bine, dar mi-e cam frică, șopti fata.
– Trece, va pleca, ai să vezi!
– Dar cine este?
– Nu știu, probabil că a greșit camera!
– Cum să fi greșit, doar ți-a spus pe nume!
– Taci, îți spun să taci naibii, vorbim mai încolo! Lumânarea!
– O sting eu, zise fata. Se ridică și suflă scurt. Pasul ei pe cimentul rece reverberă în întuneric.
– La dracu, nu mai face gălăgie, tu nu auzi?
– Mi-e groaznic de frică dacă deschide ușa…
– N-o s-o deschidă, e blocată din interior.
Îi acoperi gura cu degetele împreunate și respirația ei deveni greoaie. Pe hol se făcu o clipă liniște, răstimp în care omul aprinse bricheta să se asigure că yala era într-adevăr blocată.
Bătăile continuară încă o vreme, apoi auziră pașii depărtându-se. Un mers hotărât, trebuie să fie o doamnă adevărată, gândi fata. Ceva nu fusese în regulă și nu știa exact ce. Poate că trebuia să fi rămas la cămin, să fi parcurs încă o dată fișele bibliografice, a doua zi trebuia să prezinte liber lucrarea aceea de seminar. Omul acesta de lângă ea era prietenul și confidentul și profesorul în patul căruia adormise. Nu, ceva nu era în regulă. Ce naiba? Medicamentele alea mi-or fi luat complet mințile. Și da, trebuia să-l fi sunat pe Dragoș, el va fi așteptat seara întreagă să îmi audă vocea, să ne vedem… Se ridică din pat cu genunchii tremurând. Gropile din saltea o dezechilibrară și se lovi cu ceafa de perete. Bărbatul de lângă ea nu făcu mișcarea s-o prindă și nu știa de ce dar nu o miră. I se păru că dormise câteva ore bune lângă el până când bătăile în ușă o treziră. La lumina neoanelor de lângă cămin încercă să focalizeze obiectele din cameră. El tăcea, părea stors și plictisit, pe cale s-adoarmă, așa că înaintă cu pași nesiguri spre întrerupător. Aprinse lumina din baia minusculă, își roti privirea în jur și se îmbrăcă cu mișcări abrupte. I-ar fi plăcut să fie mai rapidă, dar poate că medicamentele îi încetineau nu numai funcțiile gândirii, ci și pe cele motrice. Îi veni să râdă și râse. Ceva se subțiase în mintea ei până se reduse doar la o linie, dincolo de care nu voia să treacă. Nici dincoace de ea nu își dorea să fie. Pe linia aceea fragilă, acolo voia să rămână, să nu se gândească la absolut nimic, măcar până ajunge la cămin, apoi se va gândi la toate, fără a ști precis care-ar fi alea toate la care ar trebui să se gândească. Chiloții i se făcură ghem sub degetele înghețate de la picioare.
– Ce naiba caută chiloții mei aici?
– Hî-hî, mugi bărbatul, ce amețită poți fi…
Îl cunoscuse la un curs opțional pentru care optase semestrul trecut. Îi inspira încredere, avea prestanță și se deschise, își deschise inima adică. Orfană, anxioasă, traumatizată și acum departe de iubitul ei plecat la studii în străinătate, gândi că e cea mai norocoasă fată din univers când începură toate conversațiile alea cu proful – om cald și înțelegător, un prieten adevărat capabil de gesturi sincere și dezinteresate. Sunt vindecarea ta, ai să vezi! Așa cum Iisus însuși era cândva Calea, Adevărul și Viața, ai auzit de asta? Auzise, da, doar că acum îi era tare dor de Dragoș și de obicei nu-i era. Sau nu chiar așa ca în clipa aceea. Nu se forță să scormonească după motive, dar lucrurile își pierduseră coerența. Mă voi gândi mai târziu, da, mă voi gândi mai târziu la toate iar căldura din taxi o înmuie până la somnolență.
Portarul îi aruncă o privire somnoroasă și indiferentă. Cele două colege cu care împărțea camera de cămin dormeau tun. Își dezbrăcă geaca, puse mâna pe un prosop, agăță și trusa cu demachiant, apoi intră în baie. Își cercetă atent fața, căutând parcă un semn care să-i vorbească despre noaptea asta. Da, o zgârietură, două. Arcada era ușor învinețită. Sutienul era pus pe dos, acum știa ce anume o deranjase tot drumul de la locuința aceea de serviciu la căminul ei. Ha, locuința de serviciu deci. Bine, dar se lovise destul de rău, probabil când s-a dezechilibrat, atunci, la coborârea din pat sau mai înainte, când a suflat în lumânare. Sau poate… Și iarăși avu viziunea liniei aceleia dincolo și dincoace de care nu va trece, sau nu deocamdată. Nu. Sunt zgârieturi, sunt simple zgârieturi. Inspectându-și chiloții, găsi că linia aceea îngustă din capul ei, la care părea că se reduc toate gândurile din noaptea care se sfârșea, va căpăta duritatea cuprului la nevoie. Ațe, multe ațe. Începu să tragă de firele de mătase destrămate. Chiloți de 100 de lei, și uite. Stinse becul din baie, ferindu-se să facă zgomot, apoi se întinse în pat. Mușchii brațelor îi zvâcneau, anunțând o dimineață agitată.
Totuși, fata adormi.
Sesiunea urma să înceapă curând și ar fi trebuit să dea deja tematica și subiectele de examen grupelor de studenți. Lasă, se descurcă ei. În ziua aceea luă Drumul Hoților, care-l ducea afară din oraș. Un drum pe care-l știa din copilărie, căci locuise în zona aceea până târziu, spre adolescență, până când ai lui s-au mutat mai central, mai aproape de școli și de serviciile lor.
Mașina rula constant și drumul se desfăcea ca un fermoar. Se gândi că fătuca aia de azi-noapte îl făcuse să își cam iasă din fire. Vorbe și iar vorbe. Nevastă-sa nu mai înceta nici ea cu reproșurile, maică-sa nu-l mai slăbea cu observațiile. Poartă-te bine, băiete, că ai o casă bună, o nevastă demnă și poziția pe care o ai nu e de colo, ai grijă! Nu, maică-sa nu-i spunea în realitate niciodată nimic, ajungea să-l privească și el înțelegea. Privirea ei grea îl apăsa și-l urmărea mult timp după aceea, căci era nemulțumită, atâta tot. Ipoteza i se păru logică, dat fiind că în ultimele luni un talmeș-balmeș de situații, de întâmplări și de persoane îl făcură să nu prea dea pe-acasă și nici pe la ea în vizită. Ca atunci, în urmă cu mai bine de 15 ani, când se cam pierduse pe sine și maică-sa trebuise să-l adune de pe jos bucată cu bucată.
Intrase iar hoțește și-i veni să pufnească, da, hoțește, cum altfel, cu aerul nevinovat și dezinteresat al omului cu suflet mare, în viața fetișoarei ăsteia, așa cum făcuse și atunci, demult sau ea-i reproșase că făcuse și el negase, oricum nu-și amintea exact contextul, pentru ca apoi tot ea să-l părăsească scurt și irevocabil tocmai când se pregătea să-i propună lucruri mărețe.
– Vino să-ți iei pijamalele din casa mea acum!
– Faci o greșeală, faci o greșeală! Și nu te văd să pleci tu atât de departe doar de dragul lui, doar te cunosc, faci o greșeală, zău, ai să regreți, dar nu, nu putuse s-o convingă de nimic, nici după ce se înfipsese în ușa ei mai repede ca gândul și nu voise decât s-o ia în brațe ca s-o liniștească, dar ea era deja scoasă din minți și îi aruncă una câte una bluza, apoi pantalonii de pijama, apoi îi spuse să se care definitiv din viața ei și o spuse pe un ton inelegant și cu vocea-i tremurând și-n pragul unei crize de nervi aproape inevitabile, așa că ieși rotindu-se și cu coada-ntre picioare. Dacă ea știuse, o știuse pur și simplu, uite așa, când o femeie e măcar puțin îndrăgostită, pur și simplu știe și ce gândești și ce visezi noaptea, și dacă minți, și dacă înșeli, și da, cred că nici doi pași nu făcusem în dimineața aceea prin garsoniera ei, că a și știut. A mirosit, ai un aer de înstrăinare momentană, un fel de rigiditate de parcă ai comis o crimă între timp cică, apoi am plecat, ca să uite, poate va crede mai târziu că i s-a părut, dar tonul ei comunica altceva, câteodată avea ceva cavernos și imposibil de contrazis, poate că o să uite la fel de repede pe cât de repede se destramă în general o impresie, dar nu. Nu a uitat. Era specia aia de femeie cu dorințe obscure, semidisponibilă, cu prietenul plecat în străinezia la un master sau așa ceva, de care poate-i era dor, deși se poate să mă-nșel, oricum n-o arăta, găseam loc berechet să mă strecor hoțește și acum râse de-a binelea, uite că drumul ăsta îmi e predestinat, cine naiba îți mai amintește ce voiam, probabil că nu mare lucru, în orice caz, nu atunci, ci mai târziu, când ea deja, în fine, dusă a fost, acolo, departe, la el, ca și când eu nici n-aș fi existat vreodată-n viața ei.
Scenariul de astă-noapte îi reveni în minte și-l făcu să frâneze ușor. Fătuca aia. Și o durere cruntă de cap. Gândurile se călăreau tot mai tare și neliniștea îi coborî în vintre. Avea nevoie la o baie.
Bărbatul virase de mult de pe Drumul Hoților în șoseaua care ducea-l spre graniță; nu mai avea prea mult de mers.
Imagine: Jan Reich, Mé okno, 2007
