Maica are 81 de ani, e măruntă la trup și destul de iute în mișcări, poartă mereu un cojocel de lână peste țoalele de zi, deși e iunie, iar soarele dogorește, stă uneori pironită și privește la păsările care-i dau târcoale, la boboceii de rață cărora le toacă mărunt lucernă și tărâțe și pe care îi adună cu „biri biri“ împrejurul ei, iar ei vin cu gușițele gata deschise, dar maica nu le dă tot deodată, ci treptat, îi mângâie pe căpșor mai întâi, apoi îi prinde de câte-o aripioară și îi strânge la piept, de parcă toți ar fi copiii ei, numai că nu sunt, copiii ei o să vină mai târziu, pe unii o să-i aștepte până la final, n-o să închidă ochii până n-o să-l revadă pe cel mai mic, dus tocmai acolo, în Dobrogea, marele profesor de matematică, de altfel, cu bagajul pregătit la ușă, întotdeauna gata de plecare, mai ales când se întoarce acasă beat, doarme pe pragul ușii, cere iertare o vreme, apoi se resemnează și se așază cât mai confortabil pe covorul de la ușă, sau pe doamna învățătoare, căsătorită încolo, spre Moldova, tot cu un profesor de matematică, bărbat serios însă, câteodată prea serios, prea aprig în orice caz, și pe ea vrea să o aștepte, să o mai vadă o dată, așa de rar au vizitat-o de când s-au așezat la casele lor, că pe ceilalți copii îi mai vede, doar sunt în satul vecin, pe Tofină îl vede des, el e cel mai mic dintre băieți, dar îi este teamă de el, n-au trecut nici două săptămâni de când iar a ridicat palma asupra ei și a întrebat-o „de ce ai mai făcut-o, fă, și pe-asta“, pe Filica, de stă cu ea în curte și o apără de toate necazurile și îi e alinare, ce știu ei toți, că de n-ar fi fost Filica, pe care toți o dușmănesc, toți cu excepția Gheorghiței, s-ar fi ales praful de casă, de curte, de tot, ele, fetele, s-au înțeles mereu, au altă inimă față de ăilalți, au și alt curaj, ele îi amintesc de Costică al ei, care s-a prăpădit acum treizeci de ani, de la inimă i s-a tras, a murit în anul în care s-a născut fetița Filicăi, că atunci i-a zis „vino, ia-l pe Ionel și vino să stați cu mine, tu ești sufletul meu, o să vă fie bine și aici, curtea e mare, vă puteți face o casă, vă puteți crește copiii“, și Filica a venit, a construit cu mâinile ei două case, nu una, putea muta munții din loc dacă își punea în gând, așa de drag mi-a fost să o văd cum își crește fata, dar ce necaz a mai avut și ea, la vreo șase ani de când au revenit în sat, că i-am rugat eu, li s-au născut doi băieți, gemeni, Ionel era așa de fericit, n-am văzut bărbat mai mândru ca el, dar pe vremea aia nu erau medici prea mulți, mai ales la țară, băieții n-au trăit decât vreo două-trei zile, s-au stins îngerașii, de i-au frânt sufletul Filicăi, mai ales că Ionel, deși o iubea, a fost nedrept și i-a băgat vină, dar n-a fost vina ei, știa și el, săraca Filica ce-a mai pătimit, ce s-a mai tânguit, oful ei nu s-a dus nici la bătrânețe, poate doar când și-a văzut nepoții a mai putut fi fericită din nou, doamne, ce frig e, deși bate soarele ăsta, nu mă mai încălzesc deloc și mai pun un cojocel de lâniță pe mine, „ce faci, maică?“ întreabă Filica ori Cami, fata ei, iar eu mă zgribulesc și mai mult, mi-a intrat frigul în oase, maică, nu mai pot, îmi clănțăne dinții câteodată – „uite, maică, au adus tronul, putem să intrăm și noi în el?“, nah, copiii tot copii, ce știu ei, totul li se pare o joacă, ce m-aș mai juca și eu, maică, dar nu mă pot ține după ei, sunt sprinteni și au licărul ăla în ochișori, că-mi vine să-i mănânc de dragi ce-mi sunt, mai ales pe băiat, cu ochii mari, de tăciune, să-i ferească pe toți dumnezeu de toate relele, „să-l aducă, maică, să-l aducă, dacă pentru mine e, puneți-l la intrare, să mă mai uit la el până adorm, e frumos, lemn de brad, nu e greu deloc, să-l aducă, maică, dacă pentru mine e pregătit“ și l-au pus chiar acolo, lângă ușă, să-l vadă, iar din clipa aia au vegheat-o cu lumânarea aproape o săptămână, până i-a venit băiatul din Dobrogea, apoi a închis ochii mari, de cărbune, și a plecat liniștită, numai că în urma ei s-a stârnit o furtună și în ziua aia soarele n-a apus decât târziu, era o lumină lăptoasă în care înotam cu toții, ca somnambulii, au scăldat-o trei femei din sat, apoi au primenit-o, au așezat-o în tron, iar în următoarele trei zile a venit lume multă să își ia rămas-bun, se împuținase de tot, era o păpușă de ceară în tronul ei de brad, din casa mare până în stradă, la tractorul împodobit cu garoafe și cârciumărese, florile ei preferate, se făcuse șir de oameni, „of, mamă, unde pleci și ne lașî, unde te duci, mamă, pe noi cui ne lașî?“, „tață Leano, țață Leano, când te întâlnești cu Gheorghe-al meu, spune-i că ne e greu fără el, să mă aștepte c-o să viu și io“, „țață, nu pleca, drumu ăsta e fără întoarcere“, iar vocile tot mai sparte, tot mai răgușite, se împletesc cu hărmălaia de pe uliță, până la biserică ne oprim de trei ori, la răspântiile mari, uite, o dată la alde Bâtu, apoi înspre vale, la alde Giolgău, și, ultima dată, înainte de a intra în biserică, popa Ion rostește rugăciunea de dezlegare Dumnezeul duhurilor și al tot trupul, apoi rugăciunile de iertare, odihnește-i, Doamne, sufletul împreună cu drepții, iar trupul dă-i-l înapoi firii, desfă-i-l în cele din care a fost alcătuit, apoi drumul până la cimitir, iar pe marginea gropii popa Ion cântă veșnica pomenire, varsă ulei și vin peste groapă, plânsetele sunt tot mai sfâșietoare, tot mai puternice, groparii bat cuie în tron, în fiecare colț, hooo, hoo, atenție, n-o smuci, mai jos, lasă mai jos, tot mai jos, ce întuneric e, maică, gata, e și umezeală, deși a fost tot mai cald în ultima vreme, se aud înfundat plânsetele ca niște cântece de grauri ori de stăncuțe, tot mai îndepărtate, să fie iertată, dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei, e așa de liniște dintr-o dată, unde au dispărut cu toții, repede, chiar că pot să merg, ba să și zbor, uite drumul spre casă cum să nu-l cunosc, merg clătinându-se fetele mele, Filica, și Gheorghița, și Anicuța, și Onița, bine că sunt cu bărbații lor, și nepoatele mele, Cămița cu Paul și copiii lor, Dorina cu Robiță, Iulică și Flori, Mariana a lu George, Mariana a lu Gabi și copiii lor, vai, vai, ce frumos, sunt toți aici, cum o să crească ei mari, da, se spală pe mâini, e masa întinsă în curtea mare, uite și boboceii de rață „biri biri“, au lucernă tocată și tărâțe, o să crească și ei mari, da, da.
Imagine: Woman Walking beside a River, Henry Farrer, 1902