Am citit Toată dragostea dintr-o fotografie arsă cu bucuria că întâlnesc pe cineva care mi-e ca un prieten, care înțelege tensiunile vieții și ale scrisului. După aceea, am citit și Oameni mari, să întregesc tabloul, și am simțit încă și mai puternic acel sentiment inițial. Și când s-a întâmplat ca organizatorii FILIT-ului din Chișinău să mă întrebe cu cine aș face interviu, prima dintre opțiunile mele a fost Maria Orban.
Bună, Maria! Ne întâlnim prima dată față în față. Am observat că te ocupi în romanele tale cu probleme personale; nu neapărat personale în sensul că sunt din viața ta: personale, adică cele care țin de viața noastră „mică“. Cum ajungi la temele tale?
Bună, Péter! Într-adevăr: prima dată, și chiar aici, la Chișinău. Îmi place asta.
Referitor la întrebarea ta, cred că mă interesează lucrurile mici, cum le spui tu. M-am și luptat cu niște întrebări sau probleme chiar în viața mea, m-a interesat despărțirea sau relația cu moartea. Acum mă interesează relația de putere într-un cuplu. Și de fapt cred că problemele acestea mici le reflectă pe cele mari și invers.
Sigur, ne marchează gândirea și reacțiile. Și dacă te-aș întreba mai scriitoricesc: când ajungi la temele tale, cum începi să scrii?
Le port mult timp în mine, fără să scriu ceva. Mă interesează cum sunt personajele, în ce situații să le pun. Important e să am cuvântul-cheie de acolo, cum e despărțirea în primul meu roman sau amenințarea morții în cel de-al doilea. Dar se și ramifică problemele, pentru că dacă zici „moarte“, ei bine, moartea are foarte multe nuanțe. Și când te gândești la nuanțele alea, începi să construiești, iar asta îmi place foarte mult. Abia după ce am un plan foarte clar încep să scriu. Și la Oameni mari am lucrat pe scene, iar la Toată dragostea dintr-o fotografie arsă am împărțit acțiunea în trei săptămâni, și în fiecare săptămână am stat și am „povestit“ săptămâna respectivă. Asta îmi vine și de la scrierea scenariilor, nu știu. Fac asta ca să nu treneze acțiunea sau să nu repet niște senzații.
Am un prieten care face o listă de expresii pe care le-ar folosi personajele. Faci și asta?
Da, ca să văd dacă merge să folosească un anumit personaj un cuvânt sau să aibă o anumită reacție într-o situație. Mi-e frică să nu plictisească. Sau scot tot ce pot din scena aia pentru că dacă nu, atunci se văd „burțile“ narațiunii.
Te mai chinui un pic. Când ai toată schița asta, toate conspectele, atunci începi să scrii romanul „adevărat“?
Nu neapărat. Sunt atentă la începutul scenelor și la sfârșitul lor. Încerc să fac personajele să aibă alte stări la sfârșitul unei scene decât la începutul ei, adică dacă la început e trist, la sfârșit să fie furios sau îndrăgostit, dar cumva să difere. Încerc deci să le fac să se transforme, și atunci trebuie să existe la mijlocul scenei sau după mijlocul ei ceva care să inițieze, să pornească schimbarea respectivă. Asta mi se pare necesar, să aibă ritm. De exemplu, la Oameni mari se întâmplă totul în 24 de ore și trebuia să țin tensiunea asta, să treacă personajul meu prin întâlniri și conflicte, să-și dea seama de niște chestii.
Așa. Apoi, termini manuscrisul. Scrii repede?
Nu. Primul draft îl scriu repede, pentru că știu ce vreau să zic și nu mă preocupă nimic, în afară de acțiunea în sine. După aceea însă lucrez mult, și la Oameni mari, dar mai ales la Toată dragostea.
Când ești gata, trimiți manuscrisul și altcuiva în afară de Eli (Bădică)? Ai pe cineva în care să ai încredere?
La primul roman nici nu o cunoșteam pe Eli și atunci l-am trimis unor prietene: Manuela Klenke, care este traducătoare. Mai am o prietenă care este și scenaristă, și regizoare, Ruxandra Ghițescu, și ea e super atentă la detalii sau la chestii mici care îți mai scapă. Am mai discutat cu ele, iar abia apoi i-am trimis lui Eli.
La al doilea, nu am mai trimis nimănui înainte să-i trimit lui Eli, iar cu ea, oricum, discutasem mult despre ceea ce vreau să fac. A contat să văd că are încredere în mine. După aceea i-am trimis unei alte prietene, care e actriță pentru că eram curioasă de niște detalii. De regulă, vreau să văd dacă simte ceva cititorul. „Mișcă“ ceva în el, se enervează oare?
Și ai primit reacții care te-au determinat să schimbi ceva?
N-am modificat în structură. Cu Ruxandra am vorbit mult, dar mai ales la prima variantă a Oamenilor mari.
Trăiești în Brașov. Ce-ți dă Brașovul? Ai trăi în București?
Mie-mi place foarte mult să stau în preajma oamenilor, dar să fiu așa, deoparte. Îmi place să observ. Îmi dă o stare de bine asta. Nu simt nevoia să stau în București. Mi se pare că s-ar amesteca foarte tare lucrurile. E mai fain să vezi lumea asta cu niște ocazii, decât să ai de-a face zilnic cu ea. Până la urmă e bine că stau în Brașov.
În ce privește Brașovul, mie-mi place să văd munți. Dacă mă duc într-un oraș în care nu sunt munți mi se pare totul plat, e altfel și aerul. Am și trăit toată viața acolo. Chiar dacă am niște orașe preferate, nu m-aș muta de acolo.
Care sunt orașele acestea?
Îmi place mult în Iași, poate că și pentru că atunci când am fost în Rezidența FILIT de anul trecut m-am simțit liberă. Mi-au plăcut căsuța, curtea, camera mea, felul în care beam cafeaua în fiecare dimineață, pe trepte. Mă împrietenisem cu câinele, Pogorica, mai venea o veveriță în vizită, era o viață palpitantă. Altfel, visez să ajung în Berlin, în Paris, mi-a plăcut foarte mult Lisabona, are o atmosferă specială, este așa larg, încăpător. Vreau să ajung în Amsterdam.
Este lumea aceea literară mai cu notorietate, cu oameni care azi nu mai sunt din păcate și cu cei care încă lucrează și creează, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa și de la Adrian Lăcătuș la Caius Dobrescu. Brașovul e totuși mai mic decât Bucureștiul: se ating oamenii mai ușor?
Așa ar trebui. Pe Mușina și pe Gheorghe Crăciun îi aveam ca profi în facultate și te simțeai mai inspirat, știai că poți să te duci oricând și să vorbești cu ei. Ne vedeam la lansări, deși nu erau așa de multe atunci. Sau la o cafea, mai discutam, nu era o relație formală. După aceea, ei au murit, eu n-am mai scris, și cumva i-am pierdut pentru o vreme. Sunt mulți scriitori în Brașov, ai dreptate, Bogdan Coșa, Robert Elekes, Vlad Drăgoi, mai sunt și Elise Wilk, Oana Paler, Ioana Zenaida Rotariu. E Alexandru Funieru cu care am făcut masterul și cu care chiar simt că am o altfel de relație, ne leagă multe lucruri.
Sunt mulți oameni faini, dar nu ne întâlnim deseori. Aproape toată lumea are copiii mici sau o viață pe care trebuie s-o gestioneze cumva și întâlnirile nu devin prietenii care se construiesc zi de zi.
Ai nevoie de prieteniile literare?
Nu știu dacă am nevoie de prieteniile literare, deși ajută și ele, dar am nevoie să întâlnesc oameni pe care să-i admir, oameni care să mă inspire. În momentul în care am devenit și eu scriitoare mi s-a părut fain că am avut ocazia să mă apropii de niște oameni care îmi erau dragi doar din cărțile lor. Îmi place să îi cunosc și în realitate, să le pun întrebări, cum am făcut în interviul acela cu Marin (Mălaicu-Hondrari – n. red.).
Mă simt apropiată de unii autori de la Nemira (Ilinca Mănescu, Raluca Nagy, Horea Sibișteanu). Ideea asta a lui Eli, de a crea o comunitate „n autor“ chiar a funcționat. Odată cu ieșirile la festivaluri, mi-am dat seama câtă nevoie am de oameni cum sunt Iulian și Remus aici (Iulian Tănase și Remus Boldea – n. red.), Florin Lăzărescu, pentru că râdem în hohote, ei vorbesc mult și ideile mișto circulă de colo-colo.
Cărțile au vieți ciudate. Ți-au adus vreo bucurie mare cărțile tale?
La Oameni mari a fost bucuria inițială, pentru că am găsit o formă pentru povestea aia, pe care, de fapt, o aveam de mult în cap.
Primul meu roman mi-a adus întâlniri din acestea cum e cea dintre noi, invitația la tabăra din Sângeorz-Băi pe care o fac Dan, Marin și John (Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Partene – n. red.).
Am vorbit numai de scriitori, dar sunt cititori care vin și-mi spun că le-a plăcut o carte sau cealaltă și că s-au identificat cu unul dintre personajele romanului respectiv, și mi se pare frumos asta, e o dovadă de generozitate.
E o provocare să fii scriitor.
Este. Pentru că am senzația mai mereu de contratimp, de realitate scindată, mi se pare greu să rămân conectată la realitate, dar și la povestea din capul meu. Pe de altă parte, o altă provocare e legată de timp. A fost greu să înțeleg că timpul nu ți-l dă nimeni și degeaba îl aștepți, trebuie să ți-l oferi. Poate rezidențele îți mai dau, totuși, un răgaz, dar sunt profesoară, am copii, nu pot mereu să plec undeva.
Cum reacționează ei la faptul că ești scriitoare?
Laura nu prea știe încă ce înseamnă asta, ea a reținut copertele. Julia e mai atentă și pare încântată, dar amândouă sunt mici, e dificil să înțeleagă. Și nici cărțile mele nu sunt lecturi potrivite vârstelor lor. Soțul meu, Ștefan, nu are de-a face cu lumea literară, iar faptul că e mai pragmatic și cu picioarele pe pământ îmi dă un fel de stabilitate. Oricum, e foarte important să am susținerea lor.
Ai zis că nu ai în cap nimic important. Dar ai în cap ceva?
Îmi place să cred că da (râdem). Mă interesează un subiect, intimitatea, dar lucrez încet, ciulesc urechile, casc ochii.
Ambele cărți au pornit de la niște probleme personale pe care le-am pus într-o ramă sau într-o poveste. Mi s- a părut interesant și provocator să le transform și să le dau o altă formă. De cele mai multe ori, este extenuant. Acum îmi doresc o pauză. Uneori, mai scriu proză scurtă, dacă mi se cere și mi se pare un proiect fain, cum e cel de anul acesta, de la FILIT: o antologie pe care o coordonează Florin Lăzărescu, 10 texte pornind de la 10 tablouri.
Nu vreau să încep un proiect amplu pentru că mi-e greu să intru în tăvălugul scrisului. Când scrii, intri într-un fel de prizonierat. Devii captiv într-o lume pe care nu o cunoști foarte bine, dar pe care încerci să o iei în stăpânire.
Imagini: © Victor Nicolae Ciobanu
