Marin Mălaicu-Hondrari: „Diferența fundamentală între mine și personajele mele este că eu nu sunt un singuratic“

Start

„Mereu încercăm să punem ceva între paranteze atunci când scriem, să ne debarasăm de ceva ca să facem loc pentru altceva“ – ai spus într-un interviu cu Bogdan Coșa. Ce anume a trebuit să lași deoparte pentru a scrie cele cinci romane de până acum? Și, mergând tot pe ideea aceasta a scrisului, ce aduce, dar mai ales ce ia cu el? Ce rămâne în urma lui?

Scrisul este o experiență covârșitoare, atunci când scrii ești devastat. Așa cum se întâmplă și când citești. Roberto Bolaño spunea că dacă îl citești pe Rimbaud și nu te schimbă fundamental, atunci l-ai citit degeaba. Ca să poți scrie un roman, trebuie să renunți la bucăți de viață, să dai un fel de bir, nu știu cui, știu doar că la fiecare carte scrisă am simțit cum am renunțat la ceva din viața mea. În termeni simpli, există multă bucurie când scrii o carte, dar există și mult chin. Scrisul aduce străfulgerări, o înțelegere peste fire a oamenilor. În urma lui rămâne nevoia masochistă de a o lua de la capăt, de a mai scrie o carte, de a încerca din nou. Nu cred că scrisul cărților îți poate aduce mult râvnita pace sufletească, împlinirea sau cum vrem să-i zicem. În afara credinței religioase, nu cred că există ceva pe lumea asta care să te împace cu tine și cu oamenii, deci cu moartea.

Reușești mereu să creezi un univers compact și original. Poate fi asta datorită personajelor, unor imagini care trec dintr-o carte în alta, poate fi și un efect al spațiilor propuse. Mi se pare fascinant modul în care creezi o legătură intimă între personaje și locurile în care trăiesc (Cordoba, Casa din Deal, Între-Văi, rulota, camera de hotel, vasul Rimbaud etc.), de-asta te-aș întreba cum te raportezi tu, în viața reală, la zona în care te afli. Cum te apropii de ea? Sunt spațiile (fie ele tranzitorii) la fel de importante pentru tine cum sunt și pentru personajele tale? Tulbură sau potențează anumite stări sau crize? Te pot transforma?

Încerc să extrag din spații o cât mai mare cantitate de uimire, de frumusețe. Îmi place să umblu mult pe jos, să hoinăresc, fie prin locuri urbane, fie prin ținuturi rurale. Când ajung într-un loc nou, nu-mi propun nimic, pur și simplu îmi iau picioarele la spinare știind că mereu mi se arată câte ceva. Am o relație foarte bună cu locuințele/spațiile temporare. Condiția de trecător mi se potrivește și probabil de aici legătura intimă dintre spațiile și personajele din romanele mele. Nici ele nu-și propun lucruri extraordinare, ci încearcă, poate asemenea mie, să găsească ceva care să le facă să meargă mai departe, cum ar fi energie pentru încă o zi de muncă, sau pentru încă o iluzie. Locuințele temporare sunt tot niște romane, până la urmă. După ce ai extras din ele tot ce era de extras, te muți. Așa cum după ce închei un roman, începi să te gândești la următorul. Faptul că nu am niciun fel de proprietăți îmi oferă o liniște psihică extraordinară și o libertate de mișcare imposibilă în alte condiții. Toate personajele mele țin cu dinții la libertatea lor de mișcare, toate au ceva clandestin în ele, sau visează să aibă.

Tot un element comun cărților tale este dat de numele scriitorilor care le populează. Începând cu Cartea tuturor intențiilor și până la Clandestin, personajele tale vorbesc despre aceleași nume: Beckett, Bellow, Naum, Cortázar, Angela Marinescu, Salinger, ca să numesc doar câteva. Proza ta devine astfel și un elogiu explicit adus literaturii. Personajul principal din proza ta de debut spune la un moment dat: „Mă fascinează numai puterea Sylviei Plath de a trăi (și a muri) în conformitate cu Lady Lazarus, cu propria-i poezie. Te gândești/te-ai gândit dacă felul în care trăiești este sau nu în conformitate cu ceea ce scrii? Ce fel de raportare există față de propria ta ficțiune?

De la toți scriitorii care îmi plac am învățat enorm, iar dacă aș încerca să rezum această învățătură, ar suna cam așa: nu te lăsa ademenit, mergi la esențe, vezi ce ți se potrivește, nu face șmecherii. Nu știu dacă trăiesc în conformitate cu ceea ce scriu, însă știu foarte bine că personajele mele își doresc să trăiască în conformitate cu visurile lor extrem de personale, nu cu visurile oferite de un sistem, de o grupare politică sau de un ideal național. Diferența fundamentală între mine și personajele mele este că eu nu sunt un singuratic.

Există conceptul ăsta de dispariție voluntară, despre care vorbește Ale pornind de la un interviu dat de Iustina Tiron (în Clandestin), dar el se poate aplica practic aproape tuturor personajelor din universul tău fictiv. Cât de puternic e mirajul clandestinității totuși? Ale (din Clandestin) pare să fie un personaj atipic celor pe care le propui. Fronda asta extrem de vizibilă este datorată și vârstei? Dorința ei de a demasca, de a trage vălul crezi că s-ar putea estompa odată cu trecerea timpului? O vezi pe Ale dorindu-și să ajungă în Sonora (deșertul asasinilor și sinucigașilor) sau în Camarile?

Da, mereu am fost fascinat de disparițiile voluntare, mirajul clandestinității, despre care vorbești, îmi dă curaj să scriu; îmi place să cred că dacă romanele mele au vreun merit, atunci este acela că îi îndeamnă pe cititori să-și schimbe radical viața, să viseze, să facă exact ce nu ni se spune la televizor. Romanele mele îți spun că pentru o viață sănătoasă este nevoie să visezi cel puțin o oră pe zi, să te uiți la o plantă câteva minute în șir, să nu ți se pară nimic urgent. Pentru personajele mele, singura lor urgență este de a se simți vii. Ale, personajul din Clandestin, este o rebelă pentru că își permite să fie, condiția ei de beizadea pesedistă îi permite asta, deși ea este o rebelă adevărată, până la urmă și cred că nu contează dacă va ajunge în Sonora sau în Camarile, ci contează să își păstreze demnitatea și furia care o mână. Personajele mele sunt personaje curajoase, ai nevoie de curaj ca să poți trăi cum trăiesc ele. Și ăsta cred că este un mesaj important pentru cititorii mei: îndrăzniți, acționați cu curaj.

Răzvrătirea personajelor tale poate avea un corespondent în răfuiala autorului M.M.H. cu structura unei cărți? E autorul un fel de lunetist, are răbdarea și echilibrul interior necesare unei priviri de ansamblu, dar și capacitatea de a trage glonțul care întoarce soarta unui război/unei cărți (în cazul de față)? Când și cum știi ce anume trebuie aruncat în aer din ceea ce ai scris ca să ajungi la forma de care ești mulțumit?

Asta cred că ține pur și simplu de intuiție, de inteligență artistică, în primul rând. Apoi, structura romanelor mele cred că se potrivește personajelor mele, nu e o structură liniară, e o structură ca în vis, unde lucrurile se amestecă și rămâi cu senzația că ai avut acces la ceva copleșitor, dar nu știi exact la ce. Mereu caut o structură prin care personajele mele să se strecoare cât mai repede în mintea cititorului. De asta apelez uneori la pasaje poetice, pentru că un vers bun taie în carne vie. De fiecare dată când simt că lucrurile încep să se așeze în roman, să treneze, îmi zic: fă ceva, scoate-le din rutină. Mereu sunt atent să nu mă conducă personajele, mereu îmi zic: aha, stați că vă arăt eu vouă. Și atunci ele se revoltă și încep să facă nebunii.

Scrii despre emigranți, despre „orfanii cu părinți“, despre Spania muncitorilor ilegali, despre mizeria și spulberarea unor visuri, fără ca asta să fie adevărata miză, totuși. În Clandestin, senzația e că începi să devii mai preocupat de aspecte care țin de zona social-politică. Un subiect delicat e cel al mineriadelor și al victimelor lor, iar un altul e legat de decalajul dintre generații, de reproșurile copiilor care s-au săturat și denunță ipocrizia părinților/adulților. „Dacă viața are vreun sens, atunci noi, copiii, suntem vinovați“, spune Adrian. Sunt adolescenții de azi cei care vor da poleiala la o parte? Cum a ajuns să te preocupe acest aspect în scris?

Adrian spune asta când descoperă inechitatea socială, când descoperă că s-a bucurat de niște avantaje pe care părinții lui le-au obținut ilegitim. Ale și Adrian, cei doi adolescenți din Clandestin, descoperă că egalitatea de șanse este un basm de adormit societatea, își dau seama că s-au bucurat de niște privilegii la care alți copii doar visează, așa că da, sunt vinovați și ei, nu doar părinții lor. Beizadelele politice, chiar dacă sunt copii OK și super școliți, sunt vinovate la fel de mult ca părinții lor. Verdictul din romanul Clandestin este biblic, dacă vrei: v-ați născut din pesedei și securiști, sunteți vinovați până la a șaptea spiță. De aceea se spune în roman că într-o țară în care justiția nu funcționează, trebuie să se facă dreptate. Iar personajul Roland, lunetistul, nu are nicio clipă de îndoială când trebuie să treacă la acțiune. Logica internă a romanului te poartă spre dreptate, nu spre justiția inexistentă, sau părtinitoare. Din nefericire, România este țara lucrului făcut pe jumătate, țara unde impresia contează. Hai să facem puțină justiție, dar nu chiar de tot. Hai să facem politică pentru binele țării, dar nu chiar tot timpul. Și tot așa.

Imagine: © Daniel Hondrari

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×