Cornel Țăranu a murit. S-a întâmplat duminica, 18 iunie 2023. S-a închis o ușă în spatele unuia dintre ultimii compozitori ai primei avangarde românești. A fost unul dintre puținii rămași din generația lui, un ultim gardian și păstrător al tradiției după ce au plecat Myriam Marbé, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Ștefan Niculescu, Liviu Glodeanu și Mihai Moldovan. Le supraviețuise și aproape tuturor spectraliștilor: lui Corneliu Cezar, lui Octavian Nemescu (decedat în 2020), Anei-Maria Avram și lui Horațiu Rădulescu, dar până la urmă și lui Nicolae Brânduș (decedat în 2023).
Pentru cultura muzicală românească, acest deces are, peste decenii, exact fraza-titlu prin care la 1951, tânărul Pierre Boulez anunțase sfârșitul unei epoci și începutul celui de-al treilea modernism muzical avangardist – Schönberg est mort. Pe 20 iunie, Țăranu ar fi împlinit 89 ani. Și aproape până în ultima zi a vieții lui, a fost văzut la concertele din cadrul celei de a patra ediții a Festivalului Ligeti (25 mai – 19 iunie 2023). A murit exact cu o zi înainte de ultimul concert, parcă vrând ca moartea lui să fie percepută ca un ultim eveniment al unui eveniment de un real calibru cultural, național și internațional.
Cornel Țăranu este mort. Nu decedat, nu neantizat sau plecat dintre cei vii. Iar această încheiere a existenței fizice este doar una convențională. În primul rând, nu este vorba despre compozițiile pe care ni le-a lăsat nouă, tuturor. Și nici despre imaginea culturii române, a cărei vizibilitate a promovat-o prin fiecare gest creator pe care l-a comis cu întreaga asumare a unui autentic artist. Nu. Deoarece, înainte de toate, s-a îngrijit să lase în spate o Nouă școală clujeană de compoziție, adevărata lui Magnum opus, prin care numele lui va trăi cel puțin în sufletele unei noi generații de tineri compozitori. Și asta deoarece Cornel Țăranu a refăcut prin propria trudă ceea ce, la rându-i, trăise ca tânăr compozitor al școlii componistice clujene, împreună cu Vasile Herman sau Dan Voiculescu, toți trei avându-l ca maestru pe Sigismund Toduță (decedat în 1991).
A devenit, la rândul lui, Maestru, cultivând fiecare scânteie de talent pe care o remarca. Și a lăsat în spate o tânără și viguroasă școală de compoziție, avându-i ca discipoli pe Ciprian Pop, Tiberiu Herdlicska, Alexandru Murariu, Tudor Feraru, Răzvan Metea (decedat la 43 ani în 2021), Cristian Bence-Muk, Șerban Marcu ș.a. Un loc aparte îl ocupă aici și compozitoarea Dora Cojocaru.
Iar propriul lui discipolat a început în îndepărtatul an 1951, atunci când devine student la Conservatorul de Muzică din Cluj, unde studiază compoziția cu Sigismund Toduță și pian cu Eliza Ciolan, soția dirijorului Antonin Ciolan, primul director și prim-dirijor al proaspăt înființatei Filarmonici „Transilvania” (1955-1970) și printre ai cărui discipoli s-au numărat și Petre Sbârcea, și Emil Simon, și Erich Bergel.
După absolvirea instituției clujene, urmează doi ani de studii la Paris, unde în perioada 1966-1967 frecventează clasa celebrei Nadia Boulanger (istoria muzicii, analiză muzicală), clasa nu mai puțin celebrului Olivier Messiaen (compoziție). Urmează doi ani (1968-1969) petrecuți la Darmstadt, unde studiază cu György Ligeti (analiză muzicală), Bruno Maderna (dirijat orchestră) și cu Christoph Caskel (percuție). O impresionantă listă de maeștri. Un impresionant cumul de experiență profesională. Și o impresionantă cunoaștere vie a istoriei avangardismului euro-american trăită ca experiență personală. Parcă într-o paralelă cu Gheorghe Dima (studii la Leipzig) sau cu Gavriil Muzicescu (studii la Sankt-Petersburg).
Pe omul și compozitorul Cornel Țăranu l-am cunoscut personal. Inclusiv ca profesor, la orele de stilistică muzicală. Cu un discurs consistent susținut cu informații vii, din propria experiență, oricând gata să ilustreze la pian, de obicei voluntar și cu o tehnică pianistică impecabilă, orice lucrare sau idee muzicală, orice stilem din diverse direcții, curente, orientări și stiluri, ale muzicii europene moderniste și nu doar. Nu în ultimul rând ar trebui să amintesc de identitatea lui muzicologică, citindu-i studiile publicate, inclusiv cele de la simpozioanele Enescu. Creația marelui compozitor-dirijor-violonist român i-a fost un autentic blazon al nobleței profesionale confirmate pe întreaga durată a vieții.
Dar mai ales l-am putut cunoaște mai îndeaproape prin cele două interviuri (mai degrabă convorbiri), cu care m-am ales în urma propriei curiozități insistente. Primul a fost focalizat exclusiv asupra personalității și, evident, l-am intitulat Despre simplitatea limpede și tandră a originalității creative: autoironia ca atribut al superiorității. Ironic și subtil cu alții, însă deloc invaziv și chiar elegant și sugestiv, și-o putea permite atâta timp cât în fiecare clipă confirma propria-i integritate printr-o ironie autoaplicată. Fără să mai pomenesc de erudiția, competența, și autenticul profesionalism de o reală elevațiune și unicitate. Interviul a apărut în mai multe surse, însă de abia al doilea interviu – intitulat Descifrarea manuscriselor enesciene neterminate: potecile lăturalnice ale meșteșugului hermeneutic – a relevat o identitate suplimentară a personalității lui Cornel Țăranu prin implicarea directă și activă la explorarea și completarea culturii muzicale românești, lucru care a însemnat descifrarea și repunerea în circuit a unor lucrări enesciene. O trudă comparabilă cu munca lui Perpessicius de descifrare a manuscriselor lui Eminescu. Și chiar doctoratul pe care Cornel Țăranu îl definitivează în 1974 la Conservatorul din Cluj a fost dedicat lucrărilor enesciene neterminate.
Fără efortul conjugat al lui Cornel Țăranu și al lui Sabin Păutza, oratoriul enescian Strigoii nu ar fi văzut niciodată lumina zilei. Și iată că încă o lucrare de-ale lui Enescu a reintrat în tezaurul culturii românești și în teazaurul cultural universal deopotrivă. Un următor asalt a fost întreprins asupra Simfoniei a V-a, cu subtitlul eminescian Mai am un singur dor. Orchestrația definitivată a primei părți a fost prezentată în perioada 1972-1973 la Filarmonica „Transilvania”, avându-l la pupitru pe dirijorul Emil Simon. Însă până la urmă, orchestrația integrală a simfoniei o realizează compozitorul Pascal Bentoiu. A urmat recuperarea – descifrarea și orchestrația – lucrării Capriciul român pentru vioară și orchestră, primele trei părți fiind interpretate la Cluj cu Șerban Lupu ca solist. Și astfel, prin efortul comun al lui Cornel Țăranu (trei lucrări) și a lui Pascal Bentoiu (alte patru-cinci, după cum o spune chiar Cornel Țăranu în al doilea interviu), muzica românească își amplifică tezaurul muzical. Și lucrurile nu se opresc aici, deoarece recuperarea compozițiilor lui George Enescu rămâne a fi un work in progress. O sarcină pentru viitoarele generații de compozitori și muzicologi.
Ce ar mai fi de spus? Creația compozitorului clujean cuprinde, pot să afirm, toate genurile muzicii existente în prezent, dintre care: operă (Secretul lui Don Giovanni, 1969), muzică vocal-simfonică (Cetini negre, 1958, și oratoriul Cântece nomade, 1982), muzică simfonică (Simfonia brevis, 1962, Simfonietta giocosa, 1968, Simfonia No. 2, Aulodica, 1975-76), muzică de cameră, muzică vocală, muzică pentru teatru și muzică de film (Sentința, 1970, Mere roșii, 1976, Mai presus de orice, 1978 și Un om în loden, 1979). Lista cu titlurile de lucrări este, într-adevăr, foarte lungă.
Însă pe lângă investiția în propria creație – simbol și corp al conștiinței sale artistice –, chiar și pe lângă investiția în perpetuarea conștiinței creatoare a lui Enescu, cea mai valoroasă investiție a Maestrului a fost în discipoli și în perpetuarea unei tradiții și a unei școli, pe care și le-a dorit continuate. Și cu siguranță că acestea vor supraviețui, în primul rând prin prezența lui cu atât mai vie, cu cât imaginea lui, a omului Cornel Țăranu, va supraviețui în conștiința discipolilor, dar și a tuturor celor care au avut norocul și privilegiul de a-l fi cunoscut. El va supraviețui în memoria noastră a tuturor. Așa, diseminat în conștiința noastră afectivă. Cornel Țăranu trăiește.
