Ziduri albe, ferestre albastre, multă lumină. Așa ar arăta un crochiu al Casei Olănescu de pe bulevardul Dacia 77, sediul Institutului Francez din București. Însă aceste linii și culori evocă mult mai mult: o stare, o insulă culturală unde francofonia e reprezentată prin film, carte, artă, muzică și idei, un loc în care franceza e la ea acasă departe de Hexagon și unde e firesc să-i auzi susurul intim, nazal și graseiat – pentru unii familiar, pentru alții intimidant, dar întotdeauna magnetic. De peste Piața Romană, din strada Biserica Amzei 10, îi răspunde un spațiu la fel de cald și luminos: Librăria Kyralina, cu o selecție de carte franceză actuală, variată, făcută de librari pasionați, care cred în propria vocație.
Despre rolurile celor două oaze de francofonie într-o țară est-europeană în care uneori avem impresia că toată lumea vorbește engleza am discutat cu Emma Vanderouderaa – italiancă aclimatizată la Paris și ajunsă la București din curiozitate, în calitate de responsabilă cu cărțile și dezbaterea la Institutul Francez – și cu Roxanne Verron, care a ocupat în trecut același post, iar în prezent este librăreasă la Kyralina. Amândouă tinere, cu o pregătire solidă în domeniul editorial și cu o experiență pe măsură, amândouă conștiente atât de privilegiile, cât și de provocările pe care le au ca expate. O conversație amplă, nuanțată, cu atât mai inteligentă cu cât nu se teme să atingă și puncte nevralgice ale scenei culturale autohtone și ale relațiilor franco-române, însă al cărei postgust rămâne pasiunea omului pentru profesia sa.
De când sunteți în România și cum ați perceput-o din punct de vedere social și cultural? Ați avut așa-numitul șoc cultural?
Emma Vanderouderaa: Eu am ajuns în aprilie 2023 și e primul meu sejur atât în România, cât și la Institutul Francez. Cât despre șocul cultural… ei bine, da și nu. Am venit necunoscând țara absolut deloc. Când am văzut anunțul pentru post, mi s-a părut extrem de interesant tocmai pentru că mi-am dat seama că era o oportunitate să lucrez pe o piață editorială a cărei limbă n-o cunosc – un mare privilegiu pentru mine și, totodată, ceva ce știam că s-ar putea să nu mi se mai întâmple. Am un masterat în editare de carte și înainte am lucrat pentru Gallimard, la departamentul de relații publice, apoi pentru La Fabrique, unde mă ocupam de achiziționarea drepturilor străine, apoi am fost vreme de șapte-opt luni în Uganda. Așadar, când am ajuns aici, trăisem deja în câteva societăți și culturi diferite. Când vii din Europa Occidentală în România, imediat ți se vorbește despre comunism, așa că am plecat la drum cu o mulțime de idei din zona asta. Dar odată ajunsă aici, mi-am dat seama că sunt false și că, de fapt, dintre toate experiențele mele ca expată, în România mi-e cel mai „simplu“, pentru că oamenii sunt foarte primitori și, cum sunt italiancă de fel, mi se pare că suntem și destul de apropiați.
În ceea ce privește cultura… înainte am locuit la Paris și mi se pare un oraș care într-atât mustește de cultură, încât uneori te simți strivit. Pentru că oriunde te-ai uita, vezi cultură – nu cred să mai fie altă capitală europeană atât de puternică în sensul acesta. Și e minunat, dar prin contrast, Bucureștiul îmi place pentru că e un oraș cu multe straturi. La început vii în weekend, faci un tur și te gândești că ai văzut tot. Însă nu, nicidecum, curând îți dai seama că de fapt n-ai văzut nimic, pentru că e un oraș pe care îl descoperi puțin câte puțin. Și aici se întâmplă multe lucruri la nivel cultural. Sigur, eu am o poziție privilegiată la Institutul Francez, în calitate de responsabilă de carte și dezbateri: colegii mei se ocupă de arte, de cinema, am un acces rapid la cultura românească; ceea ce e bine, pentru că asta înseamnă că intru în contact cu actorii culturali, cu editorii, cu artiștii și mi-e mai ușor să întâlnesc persoane cu aceleași pasiuni ca și mine. Și chiar dacă scena culturală de aici e mult mai mică decât la Paris, cred că Bucureștiul rămâne un oraș trepidant.
Bucureștiul îmi place pentru că e un oraș cu multe straturi.
Roxanne Verron: Sosirea mea a fost ceva mai aparte, pentru că am ajuns în plină pandemie de Covid-19 și totul era dat peste cap. Așa că, pentru mine, imersiunea în România s-a petrecut foarte lent, drept care am avut timp să mă adaptez treptat. Iar când s-au redeschis spațiile publice, eram deja aici de aproape un an, ceea ce m-a scutit de șocul cultural. Dimpotrivă, chiar: am avut răgaz să mă obișnuiesc cu oamenii, cu locurile, cu diferențele culturale – în măsura în care chiar există. Oamenii mi s-au părut foarte primitori, în ciuda condițiilor. De fapt, situația era ambivalentă. Pe de o parte, îi simțeam destul de repliați, ca urmare a pandemiei, nu mai erau atât de dornici să întâlnească persoane noi, se învârteau în cercuri închise. Pe de altă parte însă, au fost și mulți care m-au primit cu brațele deschise și m-au inclus cu ușurință în anturajele lor. Așa că mi-am găsit repede locșorul.
E posibil ca acțiunile de promovare a francofoniei să fi sosit puțin prea târziu.
Profesional vorbind, cum percepeți francofonia într-o țară din Europa de Est, pe de o parte fostă comunistă, pe de altă parte membră a Uniunii Europene și, în plus, foarte receptivă la influența anglo-saxonă? Ce loc ocupă francofonia în acest context?
E. V.: Cu toate că experiența mea aici nu e foarte îndelungată și cu siguranță am văzut mai puțin decât colegii mei – francezi, dar mai ales români – de la Institutul Francez, am impresia că există o anumită afecțiune în jurul francofoniei, ba chiar o francofilie, există oameni care se întorc spre limba franceză și care hrănesc această iubire, pentru că îi încarcă pozitiv și pentru că le stă în fire să se intereseze de literatura și cultura franceză. Sigur, franceza nu mai e percepută ca limbă vehiculară, pentru că, așa cum spui și tu, engleza se impune din ce în ce mai mult și în România, care, la fel ca multe alte țări, se întoarce spre Statele Unite. Însă e posibil ca acțiunile de promovare a francofoniei să fi sosit puțin prea târziu, când engleza deja conduce detașat. Promovarea francofiliei e în continuare importantă și funcționează bine, dar nu cred că trebuie făcută esențialmente prin învățarea limbii franceze: după părerea mea, contează mai mult cultura, literatura, muzica, valorile francofoniei.
R. V.: Eu cred că există un anumit discurs pe care atât francofonilor din România, cât și celor din Franța le place să-l întrețină, cum că România e o țară francofonă, că aproape toți românii vorbesc franceza… Dar nu e deloc adevărat! Cum spui și tu, engleza câștigă teren la atâtea niveluri, încât sentimentul meu e că ne cam spunem povești în cercuri ca Institutul Francez, Ambasada și așa mai departe, când, în realitate, cifrele sunt în scădere. Sigur, România e un caz excepțional atât în Europa Centrală, cât și de Est, pentru că există o lungă istorie de prietenie franco-română, există relații culturale care dăinuie de atâta timp, însă trebuie să recunoaștem că astăzi ele sunt din ce în ce mai puțin solide și că franceza e totuși în declin, chiar dacă Franța mai ales încearcă să apere cu orice preț acest mic bastion francofon.
Trebuie să recunoaștem că franceza e totuși în declin în România, chiar dacă Franța mai ales încearcă să apere cu orice preț acest mic bastion francofon.
În timpul pe care l-ați petrecut în România, ați sesizat diferențe în ceea ce privește consumul cultural francofon între București și celelalte orașe din țară unde există filiale ale Institutului Francez – Cluj-Napoca, Iași și Timișoara?
E. V.: Eu n-am petrecut destul timp în România ca să pot da un răspuns avizat la această întrebare și nici n-am vizitat atât de mult Institutele-antenă. Însă ce pot să spun e că am fost la Iași, la FILIT, și n-am simțit neapărat o diferență, ba chiar mi s-a părut că franceza e foarte bine pusă în valoare de către Institut prin evenimentele organizate, cu autori francezi invitați – de pildă, Éric-Emmanuel Schmitt. Dar cred că asta se întâmpla și pentru că eram în plin FILIT, n-aș ști să spun ce sau dacă se schimbă în viața de zi cu zi.
R. V.: Eu am fost în toate cele trei orașe, chiar dacă nu neapărat ca să vizitez Institutele. Sunt orașe mult mai mici, și Institutele la fel, așadar există o anumită proximitate cu publicul, pe care la București n-o avem întotdeauna. Cred că la Iași, Timișoara și Cluj-Napoca au un public fidel, o comunitate pe care reușesc s-o țină în viață mult mai bine decât aici, unde e mai greu, pentru că oferta culturală e și ea mai vastă, ca atare și publicul se împarte în mult mai multe direcții. Pe când în orașele din provincie, chiar dacă evenimentele culturale sunt mai puține la număr – sigur, Timișoara a făcut excepție în 2023, când a explodat efectiv –, Institutele Franceze sunt identificate de populație drept spații culturale, ceea ce în București se întâmplă în mai mică măsură. La Kyralina, de exemplu, ca să promovăm francofonia, am deschis un raft de carte în franceză la librăria La Două Bufnițe din Timișoara. Așadar există o dorință de a lucra cu actorii culturali din celelalte orașe, pentru a construi o legătură între activitățile noastre. La fel și între Institutul Francez din Cluj-Napoca și Librăria Kyralina, care organizează împreună un concurs de traducere intitulat „Mot à monde“. Pentru că în Cluj sunt foarte mulți studenți, ideea a fost să-i atragem pe cei de la Litere și Traducere să se înscrie și să traducă un fragment dintr-un roman francez. Așadar, în orașele din provincie există o reală dorință de a pune în valoare francofonia și cred că, de vreme ce oferta e mai mică, și publicul e mai fidel.
În orașele din provincie, chiar dacă evenimentele culturale sunt mai puține la număr, Institutele Franceze sunt identificate de populație drept spații culturale, ceea ce în București se întâmplă în mai mică măsură.
Mă bucur că ai adus în discuție „Mot à monde“, pentru că aș vrea să vorbim despre rolul traducerii în medierea culturală, pe de o parte, iar pe de altă parte, despre formare, de vreme ce programul se adresează studenților. Apoi, mă mai gândesc și la programul de subvenții pentru traduceri „Nicolae Iorga“, derulat de Institutul Francez. Care sunt prioritățile și tendințele celor două?
E. V.: Ideea concursului „Mot à monde“ e în primul rând să promoveze literatura francofonă. Studenții traduc eșantioane, comisia alege laureatul, apoi romanul este tradus în românește. Programul „Iorga“, pe de altă parte, îi susține pe editorii români care publică literatură franceză și francofonă. Și acolo există o comisie, alcătuită din membri ai Institutului și ai Universității din București. Cât despre direcții… cum în 2024 Jocurile Olimpice se vor desfășura la Paris, sportul e o temă pe care o privilegiem. Apoi, ne interesează cauzele feministe, literatura pentru copii și adolescenți, benzile desenate, ecologia. În acest caz, programul „Iorga“ susține acoperirea costurilor de producție în ceea ce privește textul, pe când un alt program, „Paris“, funcționează după cu totul alt sistem. Acesta din urmă e derulat de Institutul Francez din Paris, iar Institutele din străinătate funcționează ca puncte de legătură, scopul fiind să achite drepturile de autor. E un program frumos și cred că e o idee bună să susții așa piețele editoriale locale, mai ales că multe edituri românești desfășoară proiecte frumoase: vorbeam înainte de înregistrare despre Frontiera, cu care lucrăm mult, dar mai este și Portocala Albastră – pentru astfel de edituri cred că e o frumoasă oportunitate.
Apoi, dacă pot să-mi permit o nuanțare, programele de subvenții – fie că este vorba despre „Nicolae Iorga“ sau „Paris“ – varsă banii către editori. Programul parizian îi direcționează către editorul francez, pentru cedarea drepturilor, iar cel local îi dă editorului român. Așadar, banii nu ajung niciodată direct la traducător. Ceea ce uneori riscă să fie puțin cam perfid, pentru că multe edituri au obiceiul să nu-și plătească traducătorii, se așteaptă ca aceștia să traducă aproape gratis, în timpul liber, și numai prestigiul faptului de a fi fost selectați și publicați să justifice plata deficitară. Așadar, pentru că există și fisuri în sistem care fac ca traducătorii să fie, încă o dată, verigile-lipsă din acest lanț al cărții, unul dintre criteriile acestor programe este ca editorii să arate cum va fi remunerat traducătorul pentru fiecare proiect în parte. Deci există totuși un control – atât Institutul Francez, cât și CNL (Centre National du Livre) cer dovada plății traducătorului, pentru că mulți editori tind să facă bani pe spinarea traducătorilor.
În România nu există o cultură a librarului, adică acea persoană care să întrupeze locul în adevăratul sens al cuvântului, care să-i îndrume pe cititori. Consecința? Cartea se transformă într-un obiect de consum și atât.
Propun să ne întoarcem atenția spre librărie, mai ales ca să vorbim despre conceptul de librărie independentă. În Franța e foarte popular, există și politici care îi sunt favorabile – legea Lang din 1981, care impune prețul unic pentru carte pe tot teritoriul țării, apoi facilități poștale și imobiliare, ca să dau doar câteva exemple. Asta în vreme ce în România lucrurile stau foarte diferit, pentru că astfel de condiții lipsesc cu desăvârșire. Cum găsiți echilibrul la Kyralina?
R. V.: Nu e deloc ușor, echilibrul e precar. Sigur, librăria există de 11 ani, prin urmare avem totuși o piață, un apetit cultural. Interesant e că mulți români nu vorbesc franceza, în schimb citesc în franceză. Și cum producția de carte e mult mai vastă în Franța decât în România, multe cărți nu sunt traduse încă, prin urmare oamenii aceștia le găsesc la noi în original – ceea ce reprezintă o fereastră interesantă pentru Kyralina.
Însă dincolo de asta, e adevărat că sistemul politic din România nu încurajează lectura, există foarte puține biblioteci și, chiar acolo unde există, banii pentru achiziții sunt și ei puțini… Prin urmare, nu vorbim despre niște obiective vii în ceea ce privește cititul. Apoi, mai sunt și marile lanțuri, care dețin monopolul – Cărturești, Humanitas – care vând cărți, desigur, dar și o mulțime de alte lucruri. Prin urmare, nu există o cultură a librarului, adică acea persoană care să întrupeze locul în adevăratul sens al cuvântului, care să-i îndrume pe cititori. Consecința? Cartea se transformă într-un obiect de consum și atât. Diferența într-o librărie independentă e că acolo ai oameni cu adevărat pasionați, care le propun clienților cărți pe care le-au citit și care le-au plăcut – sigur, nu putem citi totul, dar în librăria independentă există o dorință de a împărtăși, de a face din ea un loc viu, unde să te întâlnești cu autorii. Cred că asta le lipsește drastic rețelelor de librării din România, precum și faptul că nu există o formare propriu-zisă – în România n-ai de unde învăța să fii librar. Meseria de librar nu e percepută ca o profesie care se învață, la fel cum nu este nici cea de editor – persoanele care dețin edituri în România fie și-au făcut studiile în străinătate și s-au întors, fie au învățat la locul de muncă, ceea ce poate fi la fel de bine, doar că e mult mai greu. Și cum nu există politici publice pentru încurajarea lecturii de la vârsta cea mai fragedă, oamenii nu citesc. Așadar, e un cerc vicios. Deci cam asta este piața – puțin complicată, e adevărat.
Dar Kyralina are un public foarte divers, alcătuit atât din români francofoni, cât și din mulți părinți care, chiar dacă nu vorbesc ei înșiși franceza, vor să-și încurajeze copiii să citească în franceză, apoi din expați – străini care fie trăiesc aici, fie sunt doar în trecere. De asemenea, librăria e susținută de Centre National du Livre din Franța, care are fonduri special destinate librăriilor franceze din străinătate, ceea ce ne permite să invităm autori și să organizăm evenimente ceva mai ambițioase. Nu în ultimul rând, suntem ancorați în rețeaua francofonă locală, ceea ce înseamnă că lucrăm foarte bine cu Liceul Francez „Anna de Noailles“, cu EFI – École Française Internationale, cu OIF – Organizația Internațională a Francofoniei și cu AUF – Agenția Universitară a Francofoniei, precum și cu alte instituții francofone.
În România, meseria de librar nu e percepută ca o profesie care se învață, la fel cum nu este nici cea de editor.
Apropo de sprijinul CNL, sunt foarte curioasă care e povestea raftului de carte franceză de la librăria La Două Bufnițe din Timișoara: cum s-a desfășurat colaborarea, mai ales în contextul Capitalei Culturale Europene din 2023?
R. V.: De fapt, proiectul s-a născut înainte de începutul Capitalei Culturale, în urma unui dialog între Elena Diaconu, directoarea Librăriei Kyralina, și Oana Doboși, codirectoare a librăriei La Două Bufnițe, care a studiat editarea de carte în Franța. Ce și-au dorit ele a fost să creeze loc pentru cartea în limba franceză, pentru că multe titluri nu ajung să fie traduse în românește, dar e important ca ele să fie totuși disponibile. Atât că exista o dificultate tehnică: librăriile din Franța funcționează altfel decât cele din România. Ca să poți comanda cărți din Franța trebuie să deschizi conturi la distribuitori și să plătești cărțile, pentru că acolo librarii sunt proprietarii stocurilor. Asta în timp ce în România editorii își plasează cărțile în librării și sunt plătiți pe parcurs, în funcție de vânzări. Pe scurt, pentru La Două Bufnițe n-ar fi fost tocmai ușor să comande cărți din Franța și să le plătească. De unde ideea de a se asocia cu Kyralina, care are deja conturi deschise la distribuitorii francezi. Și, într-adevăr, raftul a fost inaugurat în martie 2023, cu prilejul Capitalei Culturale, iar de atunci colaborarea continuă, plasăm regulat comenzi pentru Bufnițe. Lucrurile vor merge mai departe și, în cele din urmă, ideea ar fi să facem același lucru cu o librărie independentă din Cluj-Napoca, Bookstory. De asemenea, când lucram la Institut pe postul Emmei, exista un proiect de librărie franceză la Iași – încă nu s-a concretizat, poate că va renaște într-o bună zi din propria cenușă, dar în orice caz, există o discuție vie în jurul acestui concept.
Roxanne, vorbești despre cărți în franceză netraduse încă în românește, dar am văzut în ambele librării și cealaltă direcție, anume traduceri în franceză ale unor cărți românești. Cred că și asta e foarte important.
R. V.: Într-adevăr, e foarte important. Mai ales la Kyralina avem o întreagă secțiune dedicată României și e una dintre cele care se mișcă cel mai bine, chiar dacă nu în termeni de cifre sau de reînnoire a titlurilor, ci prin nota specifică pe care o aduce. Pentru că este vorba, de fapt, despre specificul locului, sunt cărți care vorbesc despre țară, scrise de autori români – traduși, evident –, dar care întrupează România. În cazul acesta, clientela e alcătuită din turiști, care vin, de exemplu, și zic: „Mi-a plăcut la nebunie călătoria în România, vreau ceva care să vorbească despre istoria ei sau despre ce se petrece acum în țară…“ În fond, nici nu contează atât de mult ce ne cer, cât mai ales faptul că au această dorință de a descoperi țara.
Ce e bine la Kyralina e că avem într-adevăr libertatea de a ne lăsa gustul să vorbească. Librăria este întruparea a cine suntem noi, în „bibliodiversitatea“ noastră.
Mi-ar plăcea să intrăm ceva mai adânc în discuția despre selecția titlurilor. Care sunt criteriile voastre, axele principale, prioritățile și ce caută cel mai mult publicul francofon din București? Din ce se hrănește „bibliodiversitatea“ la Kyralina?
R. V.: Noi avem mai ales un public de împătimiți ai științelor sociale. Suntem patru librari: Elena Diaconu, Elena Gheorghică, Mathieu Fabre și cu mine și fiecare dintre noi are propriile gusturi și plăceri de lectură. Ce e bine la Kyralina e că avem într-adevăr libertatea de a lăsa gustul acesta să vorbească. Avem încredere unii în alții și aprovizionăm librăria cu ceea ce ne place, pentru ca astfel să ne și susținem mai bine alegerile – ca atare, librăria este întruparea a cine suntem noi, în „bibliodiversitatea“ noastră. Avem o secțiune importantă de științe sociale, alimentată mai ales de Mathieu, o secțiune bine țintită, inteligentă și în același timp accesibilă, care prinde foarte bine la publicul românesc. Tocmai pentru că este, cred, și una dintre zonele cel mai puțin traduse în românește. Apoi, e adevărat că avem și multe cărți în format poche, pentru că ne lovim de veșnica problemă „Cărțile sunt scumpe!“, mai precis cele în format mare. Așadar, ca să ieșim în întâmpinarea puterii de cumpărare a românilor, privilegiem formatul de tip poche, unde avem câțiva autori care se mișcă foarte bine: Éric-Emmanuel Schmitt, Amélie Nothomb…
Chiar dacă amândoi sunt traduși în românește…
R. V.: Da, chiar dacă sunt traduși. Pentru că unora le place să citească în original, iar alteori oamenii îi descoperă pe unii autori în românește, le plac, dar cum nu sunt traduși integral, vor să citească și alte cărți și-și spun: „Ia să mă duc eu la Kyralina!“ Și la noi descoperă mai multe titluri decât în românește. Și uite așa intră în joc, citesc din ce în ce mai mult în franceză, și apoi, odată ce-ai început, e ca și cum ți-ar fugi ochiul din țesătură: oamenii descoperă tot mai mulți autori, mai ales dacă vin regulat la librărie, cu timpul ajungem și noi să le cunoaștem gusturile și, așa, să-i îndrumăm mai bine…
Roxanne a vorbit mai devreme despre cum lucrează Librăria Kyralina cu rețeaua francofonă locală. Dar cât de importantă e ideea de rețea pentru dezbaterea francofonă? Mă gândesc mai ales la legăturile pe care le întreține Institutul Francez cu alți actori de pe scena culturală. Cum se construiește și cum funcționează această comunitate?
E. V.: Ce mi se pare interesant la postul meu e că, de fapt, cumulează două funcții: pe de o parte, cooperarea cu lumea editorială, adică programele de subvenții și relația cu editorii, iar pe de altă parte, zona de evenimente și dezbatere. Pe mine, personal, mai mult decât francofonia mă atrage faptul că pot stabili legături cu toți cei de aici, din România, și asta la cel mai înalt nivel. De exemplu, există EUNIC – Uniunea Europeană a Institutelor Culturale Naționale, cu care am făcut deja parteneriate pentru evenimente în jurul unor autori, de pildă Italo Calvino. Astfel de ocazii sunt bune pentru a construi legături.
Apoi, ca să spun drept, dezbaterea e ceva ce se poate referi la aproape orice. Dar există unele momente tari de-a lungul anului, de exemplu Noaptea Filosofiei, o seară în luna mai a cărei idee este ca mai mulți filosofi și intelectuali să se întâlnească și să discute filosofie – în 2023 a avut loc și la Timișoara, deci a fost reprezentată în două centre din țară. Apoi, există trei poluri: guvernământ, educație și un pol universitar, ceea ce înseamnă că mi se poate întâmpla să lucrez pe subiecte pe care nu le cunosc neapărat foarte bine: simpozioane, conferințe în facultăți pe teme foarte diferite, în jurul cărora suntem convocați să organizăm întâlniri. Așa că pentru mine dezbaterea nu e încă o sarcină foarte bine conturată: poate să meargă într-o mulțime de direcții, ceea ce înseamnă că întâlnești o mulțime de persoane – lucru bun, de altfel, pentru că poți pune în legătură actori culturali români și străini, poți construi rețele… dar în același timp poate deveni și dispersiv.
Însă am organizat și alt tip de dezbateri, cum ar fi cea din cadrul parteneriatului cu Rezidența 9. Am lucrat cu colega mea Ioana Alexandru, responsabilă de artele vizuale la Institutul Francez. Împreună am pus la cale o dezbatere despre locul artistelor pe scena contemporană, plecând de la cazul lui Picasso – pentru că ideea evenimentului ne-a venit datorită expoziției de la Muzeul de Artă Recentă din 2023 – și a ieșit foarte bine. E un exemplu de dezbatere pe care eu îl consider foarte interesant, fiindcă oferă contextul necesar pentru o discuție care altfel poate că n-ar fi pornită prea des. Înseamnă să și provoci un pic, dar într-o manieră obiectivă. Și e întotdeauna interesant să le dai cuvântul actorilor culturali din România, pentru că ei cunosc mult mai bine situația locală. I-am avut ca invitați pe Daniela Pălimariu, de la Sandwich Gallery, pe Ionela Băluță, profesoară de studii de gen la singurul, cred, masterat de studii de gen din România – o persoană foarte inteligentă și foarte capabilă să conducă discuția – și pe Alexandru Rădvan, care predă la Facultatea de Arte Plastice. S-a vorbit mult despre ce se întâmplă la Universitatea Națională de Arte Plastice și am avut o participare importantă – în jur de șaizeci de persoane, mai ales tineri, cifră la care mărturisesc că nu mă așteptam.
În concluzie, există multe ocazii pentru dezbatere și se pot porni discuții foarte interesante, dar e și un domeniu în care există atât de mulți stimuli, încât uneori e dificil să mergi țintit.
Dezbaterea înseamnă să și provoci un pic, dar într-o manieră obiectivă.
Roxanne, ai lucrat pe același post de la Institutul Francez, timp de doi ani. Pentru tine cum a fost?
R. V.: În timpul primelor mele șase luni pe post, dezbaterea se petrecea preponderent pe Zoom, prin urmare a existat o scădere a interesului. După care o perioadă ne-a fost foarte greu să-i facem pe oameni să revină la evenimentele noastre. Și asta, cred, dintr-o mulțime de motive: o comunicare deficitară, o anumită distanță care se instalase între Institut și public, apoi, faptul că oamenii își pierduseră obiceiul de a ne călca pragul – în fine, o serie de motive legate de pandemie. Așa că am muncit din greu și nici până în ziua de astăzi nu știu dacă situația s-a remediat. Asta în timp ce, la Cinéma Elvire Popesco, oamenii s-au întors foarte repede, pentru că e un loc bine identificat pe harta culturală, unul dintre puținele cinematografe independente din București…
Și dezbaterea în sine a fost complicată. Am pus la bătaie multă energie și discuțiile s-au purtat pe o mulțime de subiecte diferite. A existat și dorința de a crea un fel de ciclu de dezbateri. La vremea respectivă, șeful meu era Loïc Meulay, atașatul cultural actual. El sosise în septembrie 2021, deci un pic după valul cel mare al pandemiei, și dorea să insufle o ritmicitate lunară, cu una, poate chiar două dezbateri pe lună. Pentru că un program cultural astfel construit creează un obicei în rândul publicului: oamenii știu, de exemplu, că în prima zi de marți din lună e o dezbatere la Institutul Francez, așa că te identifică mai ușor decât atunci când evenimentele sunt răzlețe.
Însă ne-am dat seama că organizarea efectivă a unui astfel de ciclu e foarte cronofagă, fiindcă e nevoie de timp ca să găsești temele, invitații, ca să-i mobilizezi pe toți cei implicați, apoi ca să găsești data și să construiești comunicarea în jurul evenimentelor. Și, pentru că nu era singurul lucru pe care îl aveam de făcut, ci și o mulțime de alte sarcini conexe, ne-am dat seama că ne va fi imposibil să susținem un astfel de ritm. Și, de fapt, cred că ne-am simțit și puțin pierduți… pentru că, așa cum spunea și Emma, sunt o mulțime de subiecte, o mulțime de interlocutori și de piste de reflecție foarte interesante, însă totodată și o anumită dificultate de a canaliza toate acestea, precum și un sentiment constant de criză de timp…
Vrem să le arătăm adolescenților că cititul e ca și când ai urmări un serial pe Netflix.
Să ne întoarcem puțin la librărie și, mai ales, la literatura pentru tineri. Citez dintr-un articol pe care tu, Roxanne, l-ai publicat împreună cu alte două colege de la librărie în octombrie 2023, în Observator cultural: „[…] separarea în literatura serioasă, legitimă, importantă și restul nu funcționează [în cazul adolescenților]“. La Kyralina, literatura pentru tineri este bine reprezentată în celebra cameră dedicată. Cum încurajați lectura în rândul tinerilor și care sunt tendințele și dificultățile asociate acestei sarcini?
R. V.: E o întrebare foarte bună, mi-ar plăcea să am și un răspuns! Mie, una, îmi place mult literatura pentru tineri. Mai ales cea pentru adolescenți, fiindcă am fost editoare pentru această categorie de vârstă, care mi se pare pasionantă în sine: e un moment din viață în care nu mai ești copil, dar nici adult n-ai devenit încă și doar recent în istoria umanității adolescența a fost recunoscută ca perioadă a vieții de sine stătătoare. Înainte, din copilărie săreai direct la maturitate, dar oamenii de știință și-au dat seama că, între 12 și 25 de ani, la nivelul creierului se produc anumite fenomene. Așadar, în prezent avem o adolescență prelungită, răstimp în care se petrec o mulțime de lucruri atât la nivel fizic, hormonal (odată cu pubertatea), cât mai ales la nivelul conexiunilor neuronale, al noilor legături care se dezvoltă în creier, deci intelectual. Și, evident, producția literară și-a dorit să țină pasul cu descoperirile, oferind ceva specific acestei categorii de vârstă. Ca atare, în Franța și în spațiul anglo-saxon există o ofertă dedicată, dar în același timp se observă și o oarecare tendință de a șterge frontierele. Altădată se spunea că o anumită carte e „pentru copii“ sau „pentru adolescenți“, dar în ultima vreme, profesioniștii de pe piața de carte și-au dat seama că tinerilor nu prea le pasă pentru cine e cutare sau cutare carte – ei citesc, pur și simplu. De fapt, totul a început cu Harry Potter, pe care îl citeau și puștii de 12 ani, dar care le plăcea și adulților de 40. Ceea ce a făcut să explodeze sectorul de literatură pentru tineri, așa încât au urmat Hunger Games, Twilight și toate celelalte mari succese. Așa s-a conștientizat că literatura pentru adolescenți e un sector de sine stătător și că nu trebuie să-i mai băgăm pe oameni în sertare, ci să le propunem lucruri care să nu-i facă să se simtă vinovați că citesc cărți care nu sunt „pentru vârsta lor“. E foarte important.
Apoi, sigur că în Franța există un întreg demers editorial de a pune în valoare această literatură, care se face resimțit la nivelul bibliotecilor, al librăriilor… În România e dificil, din motive pe care le-am evocat deja, pentru că lectura nu e încurajată și pentru că, în comparație cu Franța, literatura pentru tineri e o zonă destul de recentă. Editurile cu portofolii dedicate sunt ele însele destul de tinere, deci la scara creației literare e un fenomen recent. Și încă nu există edituri dedicate integral literaturii pentru adolescenți, pentru că nici publicul adolescent din România nu citește prea mult.
Deci, cum îi faci să citească? Nu e deloc ușor. La Kyralina, adolescenții sunt acel segment de public pe care nu reușim să-l atragem în adevăratul sens al cuvântului. Și, cum nu reușim să-l atragem, nu avem destule cărți pentru el. Deci e un cerc vicios: dacă nu avem cărți să le propunem adolescenților, nici n-o să vină în librărie; și, dacă nu vin, de ce să cumpărăm cărți pentru ei? E una dintre marile noastre întrebări pentru 2024. Vom încerca să mișcăm lucrurile și în această direcție, pentru că facem deja o mulțime de evenimente pentru ca librăria să fie un loc viu, nu doar un simplu magazin. Și facem ateliere, doar că mereu ne adresăm categoriei 4–10 ani. Apoi, trecem direct la întâlnirile pentru adulți. Dar cum rămâne cu felia dintre 10 și 20 ani? Oamenilor acestora nu le propunem prea multe lucruri. Și apoi, chiar și între un puști de 10 ani și un tânăr de 20 e o lume întreagă! E dificil să gândești lucruri care să se adreseze tuturor. Din nou, apare cercul vicios: publicul adolescent e răzleț, deci nu facem lucruri pentru el, ca atare nici nu-i stârnim interesul, ca să-l creștem.
Așadar, una dintre mize ar fi să construim mai multe evenimente pentru aceste vârste. De exemplu, am lansat cicluri de dezbateri cu tematici foarte actuale – feminism, ecologie, geopolitică –, ideea fiind să-i incităm pe tineri să formuleze o întrebare, să o discute între ei, să o susțină, apoi să citească pe subiect. Vrem să le arătăm că cititul e ca și când ai urmări un serial pe Netflix: începi să citești, îți dai seama că-ți place la nebunie și nu mai poți lăsa cartea din mână – dar trebuie să faci pasul acela spre lectură, să pătrunzi în ea. Drumul până la carte trebuie parcurs cu delicatețe și e o miză pentru toată lumea, nu doar pentru noi. Încă nu suntem foarte puternici la acest capitol, dar lucrăm intens.
Ne dorim să desacralizăm puțin cartea, în sensul în care ele, cărțile, pot să inspire teamă uneori.
Nu pot să nu observ că newsletterul Librăriei Kyralina e întotdeauna foarte proaspăt. Cum construiți în jurul cărții ca să întâmpinați gustul publicului francofon din București, ca să-l modelați și ca să-i surprindeți pe cei care vă urmăresc?
R. V.: Cum spuneam și mai devreme, cred că este vorba despre dorința de a face din librărie un loc viu, dincolo de un simplu magazin. Nu vrem să fim „Cărturești în franceză“. Noi vrem să fim locul acela în care oamenii să găsească pe cineva care să-i asculte, care să-i îndrume, vrem să propunem și seri deosebite, care să meargă de la degustări de vinuri și brânzeturi până la întâlniri mai mult sau mai puțin serioase cu un autor, sau cu ilustratori, uneori facem chiar și seri dansante… Toate astea fac din Kyralina un loc viu, un loc de împărtășire, de convivialitate. Pentru că nici muzeu nu ne dorim să fim. Ne dorim să desacralizăm puțin cartea, în sensul în care ele, cărțile, pot să inspire teamă uneori. Deci încercăm să nu facem acest gen de cultură elitistă, cultura lui „E ceva intelectual, deci nu e pentru tine!“, ci una destinsă, jucăușă – de unde și newsletterul, și postările de pe rețelele de socializare. Aceasta e direcția: să transmitem că e ceva pentru toată lumea, să propunem o ofertă foarte variată, care să-i vorbească fiecăruia pe limba lui. Uneori abordăm tematici ceva mai elevate, alteori organizăm dezbateri împreună cu Institutul Francez, cum a fost cea despre drepturile LGBT, apoi avem ateliere pentru copii… – deci ne adresăm mereu altui public, ca să le atragem atenția tuturor, dar în momente diferite.
Mediateca Institutului Francez e un loc viu, însuflețit de oameni pasionați.
Emma, cum stau lucrurile la Mediatecă?
E. V.: Mie mi se pare un loc esențial, căruia mulți oameni îi poartă o mare afecțiune. Cum nu putem cumpăra toate cărțile pe care ni le dorim, e important de știut că există o mediatecă franceză cu o mulțime de titluri, în jur de 18 000, pusă la dispoziția publicului în baza unui abonament deloc scump. Și Mediateca e un loc viu, însuflețit de oameni pasionați. Mai ales după pandemie oamenii au început să revină – sâmbetele vin chiar în familie, împreună cu copiii. Se organizează ateliere, mai ales pentru cei mici, din 2024 încercăm chiar și un atelier pentru bebeluși. Și mai sunt și adulții „activi“, cei care vin fie cu cerințe punctuale, fie pur și simplu ca să citească de plăcere.
În loc de concluzie, aș vrea să vă lansez o provocare: e franceza o limbă cool?
E. V.: Franceza e o limbă foarte frumoasă și e percepută ca atare și în afara Franței, pentru că vorbim despre o țară foarte importantă pentru modă, artă, cultură, gastronomie și așa mai departe. Asta spre deosebire de engleză, care e cool în cu totul alt fel. Cred că franceza are o eleganță a ei, care rămâne.
R. V.: Eu cred că franceza e asociată cu o cultură de elită – haute couture e ceva elitist, la fel și gastronomia, literele, artele. Franceza a fost și limba diplomației o bună bucată de vreme și, chiar dacă astăzi nu mai este cazul, lucrul a rămas undeva în conștiința oamenilor. Deci cred că pe undeva se aseamănă cu ce spuneam despre cărțile care pot să inspire teamă: și franceza inspiră teamă, în sensul în care e limba intelectualilor, a înțelepților acestei lumi, este elaborată, elegantă, un pic posh și fancy, în timp ce engleza e mult mai accesibilă și are o cultură mult mai populară. Apoi mai e și faptul că francezii nu vor să vorbească altă limbă decât franceza, ceea ce poate fi dificil pentru străinii care trăiesc în Franța – deci limba tinde să se și închidă asupra ei însăși. Toate acestea dau miza meseriei noastre: ca francofoni în străinătate, rolul nostru e să-i redăm limbii franceze locul privilegiat, însă desacralizând-o un pic, ca să arătăm cât de cool e de fapt.
Franceza inspiră teamă, în sensul în care e limba intelectualilor, a înțelepților acestei lumi, este elaborată, elegantă, un pic posh și fancy, în timp ce engleza e mult mai accesibilă și are o cultură mult mai populară.
Imagine reprezentativă: Institutul Francez
