Alter ego al autorului însuși, protagonistul romanului, un scriitor care se confruntă cu un blocaj, începe să remarce, pe uși și în camerele învecinate din hotelurile unde este cazat, simboluri ce leagă Parisul de Cascáis, Montevideo, Reykjavík și Bogotá și care îl ajută să recupereze filonul de inspirație pierdut, redeșteptându-i, treptat, dorința de a reveni la scris. Astfel, felii de viață trăită, inventată sau visată, conversații purtate în realitate sau cu desăvârșire fictive, întâlniri autentice sau care nu au avut loc niciodată, fragmente de texte care există cu adevărat sau doar imaginate ajung să configureze o nouă geografie a tot ceea ce literatura ne poate face să experimentăm.
Declarat romanul anului 2023 de către cotidianul El Mundo și printre cele mai bune zece de către El Periodico, La Vanguardia, El País etc., Montevideo este un omagiu adus modernității romanului aparținându-i unuia dintre cei mai apreciați și mai originali autori spanioli contemporani.
7
A spune că secretul plictiselii este să povestești totul a fost, pentru mine, întotdeauna o modalitate bună de a elimina dintr-un foc naratorul secolului al XIX-lea și versiunea sa copleșitoare de atotștiutor. Numai că a fost o zi când am constatat că existau şi naratori omniprezenţi care nu erau defel plictisitori, dimpotrivă. De pildă Herman Melville, autorul lui Moby Dick. Am notat asta într-un carnet şi imediat am avut satisfacţia de a fi pus capăt absurdei mele rutine – care durase decenii – de a merge sistematic, indistinct, împotriva naratorului secolului al XIX-lea, o manie căreia, am constatat la timp, deşi târziu, trebuia să-i pun urgent punct final.
Asta mi-a deschis perspective şi mi-a permis, în plus, să mă iniţiez în arta de a oscila dintr-o parte în alta, ca o barcă în larg, şi a compara din când în când minunatul contrast între, să zicem, miniaturalul lui Tabucchi din Femeia din Porto Pim şi versantul colosal al lui Moby Dick, unde totul este monumental, începând cu balenele. Şi unde, în plus, strălucea într-un mod de netăgăduit şi atrăgător, imensul zel enciclopedic al lui Herman Melville care, printre altele, ne-a informat în cartea sa că balenierele cele mai performante din lume proveneau din impunătoarea insulă Pico din Azore.
La nişte luni după trecerea mea prin Vecchiano şi Roma, l-am cunoscut pe Tabucchi la o petrecere din Barcelona, la hotelul Colón, lângă Catedrală. Am vrut să-i spun că vizitasem Vecchiano, oraşul său natal, însă el, fără măcar să se uite la mine, mi-a propus să-l urmez la barul din celălalt capăt al sălii. O tejghea aurită la care ajungeai dând la o parte mulţimea, astfel că drumul a fost lung. Mergeam în spatele lui Tabucchi, care ai fi zis că-şi croia drum cu o macetă prin jungla de băutori. La un moment dat pe parcursul acestei călătorii anevoioase spre celălalt capăt al sălii m-a întrebat verde-n față, amestecând accentele italian şi portughez:
– Amigo, por qué me perxigues?
Am prins din zbor sensul întrebării: era limpede că ştia că într-un articol de presă îi copiasem literalmente o parte din descrierea Peter’s Bar, un local fantastic din Azore pe care aveam să-l cunosc în curând şi eu, dar pe care înainte, graţie cărţii Femeia din Porto Pim, îl descrisesem de parcă l-aş fi frecventat de o viaţă.
Şi în timp ce traversam jungla spre prima tejghea m-am făcut că nu pricepeam aluzia şi i-am spus că la Paris renunţasem la scris, dar odată întors la Barcelona mă răzgândisem şi mă apucasem să redactez poveşti ca un nebun, aruncând peste bord chiar şi viaţa.
Vrei să spui transformând viaţa în literatură, m-a corectat Tabucchi, pentru că a-mi spune că la Paris ai renunţat să scrii e deja literatură, iar acestei legi nu i ne putem sustrage nici tu, nici eu, nu găsești?
(…)
13
Nu-mi pot înfrâna emoţia pregătindu-mă să spun următoarele: în literatură îmi plac mai cu seamă cei care se dovedesc a fi paradigma celei mai reci şi incisive inteligenţe, cei care duc la limită „temuta disciplină a spiritului“, cum a numit-o cineva. Şi cu asta am spus tot, m-aş putea opri aici. Dar mi se pare oportun să adaug că poate calitatea pe care o apreciez cel mai mult la „scriitorii francezi“este absoluta lor autonomie. Căci dacă literatura are ceva extraordinar, este tocmai faptul că reprezintă un spaţiu al libertății atât de imens, încât permite orice fel de contradicţii. De exemplu: într-unul şi acelaşi paragraf poţi crede şi nu crede în Madeleine Moore. Şi-mi vin acum în minte povestirile lui Liz Themerson, în care îşi dau mâna epifania credinţei şi cea a Neantului celui mai radical şi e imposibil să ştii dacă Themerson e credincioasă sau, pur şi simplu, e o persoană ambiguă.
„Scriitori francezi“ sunt, de exemplu, Clarice Lispector şi Julien Gracq, Ida Vitale şi Felisberto Hernández, Felipe Polleri și Harry Mathews, Madeleine Moore și Contele de Lautréamont.
Sau Jean-Yves Jouannais care, la fel ca Moore și Gracq, este francez prin născare, deci, dacă vreţi, de două ori francez, deşi nu sunt sigur că poţi fi de două ori francez, pentru că suma e imposibilă: ori eşti un scriitor adevărat (şi-atunci eşti francez, chiar dacă eşti norvegian), ori nu eşti: cazul lui Dumnezeu atunci când scrie, care numai francez nu este.
(…)
5
Ani de zile am practicat un fel de saudade secretă, un dor, o nostalgie ciudată de dincolo de mare, o melancolie după un loc necunoscut şi unde nici nu credeam c-am să ajung vreodată. Locul era Montevideo. Mă pasiona poezia Idei Vilariño, născută în acest oraş în 1920, la zece ani după moartea lui Herrera y Reissig. Citind-o, de multe ori ajungeam să mă simt în centrul lumii. Astfel, am ajuns să asociez plăcerea extraordinară produsă de poezia lui Vilariño cu Turnul Panoramelor, cu cenaclul poetic şi spectral al acelei grupări de lunatici despre care la un moment dat încercasem să aflu tot ce se putea. Încăperea în care se adunau avea trei metri lungime şi doi lăţime, pereţii erau acoperiţi cu fotografii (cea a lui Mallarmé mă atrăgea cel mai mult), imagini decupate din reviste în principal. Drept mobilier, „o masă meschină şi două scaune reumatice“. Agăţate la vedere: un chipiu turcesc şi două florete ruginite.
Terasa oferea o panoramă vastă: la sud, fluviul maroniu; la nord, construcţiile urbane masive, la est, linia neregulată a coastei cu magnificele diguri de larg, iar mai departe, cimitirul şi semicercul Estanzuelei, până la borna albă a farului de la Punta Carreta; la vest, fluviul, portul presărat cu steamers şi mai ales muntele Cerro, cu vârful lui de culoarea ardeziei şi căsuţele fragile din lut şi calcar…
Vizitam oraşul Montevideo în imaginaţie, mai ales noaptea. Şi mă minunam la gândul că în cămăruţa aceea, de pe terasa aproape ţărănească, apăruse reînnoirea literară în Uruguay şi în mare parte din lumea hispanică. Acest gând şi procentul de anxietate inclus îmi dădeau de înţeles cât de autentică era nevoia mea de a pune piciorul în cămăruţa cu pricina.
Apoi, în zori, mă despărţeam de oraşul îndepărtat cu versurile marii Idea Vilariño, şi ea expertă în a-ş i lua adio, cum era şi iubitul ei Juan Carlos Onetti, de care se despărţise în atâtea poeme, ca de altfel şi de multadmiratul Darío: „Bietul de tine Rubén / ai crezut în toate astea / glorie sex poezie / uneori America / după care ai murit / şi iată, eşti mort / mort“.
(…)
9
Că o fi fost viu sau mort, că o fi fost sau nu Rimbaud acel tânăr inactiv şi vulgar pe care-l văzusem viu pe Pont des Arts, cert e că pentru mine acel Je est un autre – o expresie dintr-o scrisoare, foarte mitizată, deşi prezenta, poate, doar o greşeală de scriere – transformase noţiunea de identitate a atâtora dintre noi. Moore a vrut să ştie dacă de aceea doream ca ea să expună poetul în centrul jocului de oglinzi din camera cu pereţi de sticlă, rezultând astfel un Rimbaud multiplu, plural, vizibil din multiple direcţii.
Din câte mi-amintesc, i-am spus, n-ai pomenit deloc de o cameră cu pereţi de sticlă. Exact atunci, n-am să uit, o rază de soare a pătruns în Belvedere şi ea a spus ceva surprinzător. Camera unică, a rostit furioasă şi cu o energie luată parcă de la raza de soare, nu o concepuse pentru a expune pe cineva, nici măcar pe Rimbaud viu, dimpotrivă. În calitate de prietenă, plănuise acest loc solitar, camera unică încă din ziua în care se alarmase constatând că, pentru că nu mai scriam, mă transformam într-un Rimbaud defunct.
Nu-mi credeam urechilor. Nu urăsc ceva mai mult decât cuvântul „defunct“, iar ea trebuia să ştie.
– În plus, ca prietenă ce-ţ i sunt, cred că ţi-ar prinde bine să-ţ i cunoşti camera cea adevărată în care să cugeţi adânc şi să cauţi, dacă e cazul, o uşă care să te ducă la un alt meleag şi la o nouă carte, singura modalitate, crede-mă, de a nu fi mort.
Romanul Montevideo a apărut anul acesta în cadrul colecției Endorfiction a editurii Vellant, traducere din limba spaniolă și note de Cornelia Rădulescu
Imagine reprezentativă: Hoy, 1919, Joaquín Torres‑García
