Cunoscută publicului român pentru volume precum Muza, Confesiunea, dar mai ales Miniaturista, toate romane publicate în traducere românească la editura Humanitas Fiction, Jessie Burton este deja o autoare de succes, dar mai ales cu o voce aparte. Casa destinului este, o spun de la bun început, o continuare neașteptată și surprinzătoare a Miniaturistei. Nimeni nu anticipa că la opt ani de la bestsellerul premiat cu National Book Award și după o ecranizare de succes la BBC One, ar urma cartea de față, nici că ar mai fi neapărat o poveste de spus după finalul abrupt și surprinzător al primei cărți. Casa destinului este așadar o nesperată surpriză, dar și trăiește sub spectrul unei inevitabile comparații.
Povestea din Miniaturista e pe cât de simplă, pe atât de greu de rezumat. În Olanda secolului al XVII-lea, o tânără de 18 ani, Nella Ortman, își lasă casa părintească de la țară și dă curs unei căsătorii de conveniență cu Johannes Brandt, un negustor bogat și ceva mai vârstnic din Amsterdam. Ajunsă aici, Nella constată iute că gospodăria, pe cât este de puțin populată (în casă mai locuiesc doar sora lui Johannes, Marin, bucătăreasa Cornelia și Otto, un servitor de culoare), pe atât e de plină de secrete, urechi și ochi care pândesc pe la colțuri. Așteptările de la măritiș ale tinerei fete nu se concretizează, iar evenimentele se succed amețitor și total imprevizibil. Dezvăluirea că Johannes este homosexual, iar afecțiunea față de tânăra lui soție nu poate depăși vreodată un nivel cel mult platonic, e poate cea mai mică dintre surprize. Fascinantă este însă intrarea în scenă a personajului eponim, o misterioasă creatoare de miniaturi, în stare nu doar să meșteșugească mici opere de artă, ci și să creeze obiecte premonitorii. Nella primește treptat miniaturi care anticipează intrigi și deznodăminte, funcționează ca semnale de alarmă și oferă indicii asupra evenimentelor care urmează să se desfășoare. Finalul cărții e brusc și brutal. Johannes e judecat și condamnat pentru homosexualitate, iar după luni în care s-a ascuns, se dovedește că Marin e însărcinată cu Otto, dar moare la nașterea unei fetițe, Thea.
Acțiunea din Casa destinului se desfășoară la 17 ani de la evenimentele anterioare. Thea are acum aproape vârsta Nellei de altă dată, Otto, îmbătrânit prematur și copleșit de îndatorirea de a ține familia laolaltă, muncește pe bani puțini în comerț, iar Cornelia rămâne același simpatic personaj-rezoner de fundal, mereu dispusă să reflecteze asupra celorlalți între două feluri de mâncare gătite. Nella nu mai are nici iluziile tinereții, nici aspirațiile de altă dată, ci acționează glacial, pragmatic, încercând să clădească un viitor familiei printr-o căsătorie aranjată a Theei. Nepoata însă se dovedește a avea alte planuri, îndrăgostindu-se de un pictor de tablouri de teatru cu care începe o aventură.
Asemănările între Miniaturista și Casa destinului se opresc aici, la o mână de personaje comune și la cadrul natural al Amsterdamului și al canalelor sale. Deosebirile de construcție narativă, scriitură și stil sunt uriașe. Miniaturista are capitole scurte, cu titluri incitante, care cel mai adesea se încheie pe muchie de cuțit, în vreme ce romanul de față are o structură clasică, în cinci părți, cu capitole lungi și fără nume. La nivel frastic, în romanul de față nu mai întâlnim propozițiile scurte, ruperi de ritm constante, narațiunea ancorată într-un soi de prezent foarte intens. Jessie Burton alege o rețetă mult mai cuminte, fără contrapunct, dar păstrând totuși ici-colo un soi de ironie dulceagă. Iată cum arată de pildă primul contact cu un fruct exotic necunoscut personajelor, dar care le va influența în feluri nebănuite soarta – ananasul: „Dacă Thea arată uimitor, de parcă a coborât de pe scena de la Schouwburg, acest bărbat e opusul. E neîngrijit, cam de vârsta Nellei, cu păr răvășit, șaten, cu o cămașă bine croită, dar care atârnă pe el. Arată ca o barză, e slab și lung, cu genunchi care par să cedeze. Pare să poarte o tavă de argint cu mâncare, însă nu seamănă a servitor. […] Nella se uită la platoul acestui Caspar, în timp ce gazda însăși ia una dintre bucățele și o pune în gură. Temându-se că întreaga conversație a distrus șansele Theei de a primi ajutorul Clarei pe piața căsătoriilor, ia o bucățică de pe platou. Este o pătrățică de pâine prăjită unsă cu ceva alarmant de galben, dar ar face orice ca să îndrepte situația, așa că o mănâncă.“ (p. 69)
Tot la capitolul deosebiri aș consemna dialogurile mai puțin frecvente în romanul de față, surprizele ce lipsesc aproape total și o mult mai clară apetență a prozatoarei pentru sondarea psihologiei personajelor. Dacă Miniaturista era un soi de alertă și spectaculoasă frescă socială, Casa destinului face mai degrabă impresia unui bildungsroman clasic. Rebeliunea adolescentină, arivismul unor personaje, lipsa de scrupule a altora pentru a-și atinge obiectivele constituie fundalul pe care povestea Nellei și a nepoatei sale se așterne mai degrabă predictibil. Personajului miniaturistei apare încă și mai puțin, e doar o umbră (sau mai bine zis o miniatură) a rolului jucat în romanul dintâi. Efectul de mise en abîme e însă reușit și credibil.
Personajele sunt însă ceva mai profunde, multi-fațetate, conduse de porniri contradictorii, impulsuri, viață. În Miniaturista, cititorul era surprins de deciziile, acțiunile și modul de a gândi al ființelor de hârtie atât timp cât nu le cunoștea secretul. O dată însă ce misterul era dezvăluit, protagoniștii deveneau un soi de făpturi bidimensionale și anoste, ceea ce nu mai e cazul acum. Nella, Otto, pretendenții la mâna Theei, sunt mult mai plauzibili în omenescul lor. Iar ceea ce inițial părea o cumințire a stilului prozatoarei e de fapt un semn de înțelepciune și control. Jessie Burton a devenit ea însăși o altfel de miniaturistă. Nu mai are acum nevoie să scoată, metaforic vorbind, iepuri din joben pentru a-și ține cititorii cu sufletul la gură și nici nu mai apelează la soluții facile de tip deus ex machina. E de ajuns o poveste bună, clasică, istorisită exemplar.
