Probabil că amestecul de măreţie şi modestie, de autoironie şi solemnitate, de lumesc şi spectral care defineşte ultimul roman al lui Paul Auster, Baumgartner,publicat de romancierul american la sfârşitul anului 2023, se bucură de una dintre cele mai bune ilustrări în imaginea de pe coperta traducerii româneşti apărute foarte recent la editura Trei, în deja substanţiala şi din ce în ce mai populara colecţie Anansi. Un bărbat înalt, cu o constituţie robustă, îmbrăcat sobru, văzut din spate, face, prin ridicarea mâinii drepte, un salut ambivalent. Gest deopotrivă grav şi firesc, acest salut pare să aibă dublă adresabilitate. Pe de o parte, bărbatul se desparte de lumea noastră, a celor care îl privim şi înţelegem că pare să fi ajuns cumva la capăt de drum, iar pe de altă parte, prin acest salut, iese cu seninătate şi demnitate, ba chiar aproape cu entuziasm temperat, în întâmpinarea unei alte lumi formate dintr-un fel de valuri transformate în abur verde, ca o black hole sau ca un portal care urmează să-l proiecteze într-o nouă dimensiune. În ambele sensuri, însă, gestul are ceva pe cât de firesc şi de cordial, pe atât de maiestuos şi de grav, ca orice situaţie liminară.
Impresia cea mai puternică pe care o lasă acest ,,cântec de lebădă“ este că între protagonist şi prezentul lumii înconjurătoare se interpune o distanţă insurmontabilă. Septuagenarul Seymour Tecumseh Baumgartner este un fost profesor universitar de filozofie, înclinat spre autoanaliză, lucid şi introspectiv, văduv de zece ani. Viaţa de care se străduieşte literalmente să profite pare să fi devenit o taină tot mai îndepărtată, ca o jucărie rea, diabolică, de care încearcă să se bucure, dar care îl surprinde şi îl expune ridicolului cu mecanismele sale tot mai lunecoase, dându-i la iveală efortul lamentabil de a depăşi o anumită desincronizare continuă şi frustrantă.
Aşezat la biroul pe care îl numeşte ,,bârlog“ sau ,,cogitorium“, Baumgartner lucrează la o ,,monografie despre pseudonimele lui Kierkegaard“. Această primă impresie de control deplin asupra situaţiei, de siguranţă şi gravitate care impun respect, se destramă însă repede. Seymour este întrerupt şi până la urmă deturnat pe de-a-ntregul de la munca sa de o serie de mici întâmplări neprevăzute (accidente casnice, telefoane, câţiva vizitatori), un fel de spiriduşi ai hazardului care îi ridiculizează ambiţia sa utopică de viaţă programată, planificată. Aceste incidente care îi sabotează firea lui ticăită, minuţioasă, cu tabieturile aferente, sunt o încarnare a şuvoiului de viaţă autentică, puternică şi proaspătă, care îl izbeşte pe Seymour şi îl poartă în derivă, ca pe un naufragiat, fără niciun fel de consideraţie pentru ţinuta şi notorietatea lui academică. Ipostaza de erudit distrat în care îl regăsim la începutul romanului înseamnă mai mult decât schiţa de portret a unui visător lipsit de simţ practic. Micile ,,pozne“ ale cotidianului domestic duşmănos contribuie, pe de o parte, la crearea unei note comice necesare construcţiei personajului, note menite să contrabalanseze sau să prevină excesul de tragism, posibila alunecare în melodramatic. Pe lângă rolul de bemol la gravitatea cazului, statutul de ,,sucit“ al eroului, de victimă continuă a ghinionului contemplat cu o inteligentă atitudine autopersiflantă, mai are, cred, o funcţie: aceea de a arăta că, în urma pierderii Annei, fiinţa lui Seymour a suferit şi ea o dislocare din coordonatele de spaţiu şi timp ale acestei lumi, că prezentul a devenit un fel de haină care nu i se mai potriveşte.
Apartenenţa lui Baumgartner la lumea celor vii, hic et nunc, este pur statistică, mişcare stângace ca a unui cobai studiat cu o meticulozitate deloc întâmplătoare, gândită pentru a pune ca sub reflectorul unei ironii nu caustice, nu dure, ci mai degrabă blânde, priza deficitară la real, drama de a fi mereu în contratimp, de a exersa chinuit mişcarea într-un fel de anticameră a morţii, într-o anexă a neantului. Acum un fel de relicvă, de reminiscenţă a unui alt timp, îndepărtat şi străin pentru oameni tineri, plini de vitalitate precum Judith, Seymour Baumgartner îşi recapătă consistenţa şi siguranţa de sine în rama frecventelor flashbackuri care ni-l descoperă drept un om ,,ca toţi oamenii“, proaspăt, dinamic, viu.
Pentru cititor devine aproape neverosimilă această imagine recuperată, reconstituită mozaical din fragmente de memorie a lui Sy, trecută prin toate vârstele, de la copilul pe care mama lui ,,îl protejase, refuzând să-i explice ce însemna că mama ei dispăruse“, la adolescentul care fusese ,,un elev atât de abil, încât la doisprezece ani îl lăsaseră să sară o clasă“ şi, mai departe, la tânărul care începea, alături de Anna, tribulaţiile constituirii unei familii, a unui cămin şi a unui destin. Etapele fireşti ale vieţii omeneşti, aşadar, menite parcă să ne încredinţeze că acest Baumgartner a existat cândva la modul plenar, că a avut şi el epoca lui, prezentul lui în care ştia să se mişte cu dexteritate. Vestigii evocate cu însufleţirea şi plăcerea pe care o dau la senectute amintirile vechi, devenite un fel de instrument de autoconfirmare, de legitimare a verosimilităţii propriei fiinţe.
Interesante în aceste evocări ale copilăriei şi tinereţii sunt şi portretele părinţilor. Dacă evocarea mamei este plină de duioşie, tatăl, ,,arţăgosul şi încăpăţânatul de taică-su“, rămâne o enigmă pentru Baumgartner (,,Se temuse de tatăl lui şi-l venerase, uneori aproape că-l iubise“). Tatăl îşi ,,blagoslovise“ fiul (şi) cu prenumele Tecumseh, nume conferit ca o medalie, reflectând idealismul acestui Iacob, autointitulat Iacob Polonezul şi reinventat ca Jacob Yankeul, amintind prin idealismul său plin de retorism şi exaltare de Jakub al lui Bruno Schulz, un alt personaj din categoria taţilor visători.
Vizibil mai dezinvolt în varianta ,,artistului la tinereţe“, Baumgartner pare în prezentul naraţiunii-cadru un om aproape stins, care îşi radiografiază cu demnitate şi luciditate lenta ieşire din decor: ,,Nu că nu i s-ar fi întâmplat lucrurile astea şi în tinereţe sau că n-ar fi uitat cum o cheamă pe actriţa cutare, pe scriitoarea cutare sau că nu i-ar fi zburat din minte numele ministrului economiei, dar pe măsură ce îmbătrâneşti, astfel de lucruri ţi se întâmplă des (…)“. De la slăbiciunile de ordin fizic la semnele degradării cognitive, eruditul Sy pare să conducă el însuşi, cu o stare de acceptare amară, dar senină, un experiment cu propria persoană tot mai fragilă, al cărui obiect îl constituie tocmai limitele acestei fragilităţi: ,,Și astfel redescoperă Baumgartner plăcerile proprioceptive înviorătoare ale mişcăriii, actul simplu de a pune un picior înaintea celuilalt“.
Cât de departe poate merge supravieţuirea ca agonie? Fiindcă Baumgartner este, literalmente, soţul supravieţuitor, unde această condiţie a ,,supravieţuitorului“ trebuie înţeleasă nu atât în sensul de ,,persoană care supravieţuieşte alteia“, ci în acela de ,,persoană care supravieţuieşte unui cataclism“ – ,,cataclismul“ pierderii Annei. Moartea soţiei îl lasă descoperit, într-o confruntare unu la unu cu neputinţele şi ameninţarea neantului sau, mai degrabă, într-o stare de alunecare lentă către acest neant. Baumgartner realizează că supravieţuirea lui este, într-un fel, una pur formală: ,,nu mai reuşeşti să te orientezi în prezent, eşti dus, dar viu“.
,,Dus, dar viu“. Această sintagmă pare să rezume cel mai bine condiţia actuală a lui Baumgartner. Între el şi prezent, între el şi lumea pe care vrea să o savureze se interpune propria corporalitate decrepită: ,,Baumgartner priveşte în jos, cu intenţia să cerceteze iarba de la picioarele sale, dar în drumul lor spre sud, ochii lui se împiedică de burtica arcuită, care nu mai e demult plată“. Această procesualitate încă permisivă, dar neliniştitoare a erodării este, probabil, cel mai tulburător element al cărţii. Baumgartner este şi el un fel de Bérenger care se stinge încet, ca personajul lui Eugène Ionesco, sau un Gregor Samsa chinuindu-se să îşi recapete lejeritatea mişcărilor umane, fireşti.
Dar acest chin nu este atât unul de ordin fiziologic, deşi trupul şi chiar memoria dau adesea semne de slăbiciune, ci mai ales psihologic. Eroul nu este un suferind decât ocazional, la începutul cărţii, şi acolo în urma unor mici accidente casnice. Mult mai apăsătoare şi mai prezentă decât suferinţa şi boala este ameninţarea lor, un anumit sentiment AL numărătorii inverse: ,,timpul e esenţial acum şi n-are habar cât i-a mai rămas. Nu doar câţi ani mai are până o mierleşte, ci mai precis, câţi ani de viaţă activă, productivă mai are până când mintea sau corpul sau amândouă vor începe să-l trădeze“.
Perspectiva morţii tinde să se sublimeze (şi asta dă cărţii poeticitatea şi fineţea ei, dar şi aerul metafizic, spectral) într-o imagine a transferării lente a propriei fiinţe într-o altă dimensiune, într-un alt plan, mai aproape de Anna. Treptat, Seymour realizeaază că trăieşte într-o lume căreia îi aparţine tot mai puţin. Secvenţa cu convorbirea telefonică în care aude vocea Annei, care îi descrie în detaliu, neliniştitor de verosimil, esenţa nonexistenţei, are ceva din suprarealismul şi onirismul cu alonjă metafizică din Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. Telefonul defunct, pe care l-aş vedea ca pe un corespondent al scaunului dentar din romanul cărtărescian, este, poate, cel mai puternic simbol al cărţii lui Paul Auster: un intermediar fantomatic, vetust, o metonimie a personajului însuşi, care ratează tot mai mult conectarea cu prezentul, cu cei vii, dar reuşeşte, în schimb, (ca în acele compensaţii pe care le descriu cei văduviţi de un anumit simţ, al văzului sau auzului) legături neaşteptat de funcţionale cu intangibilul, cu trecutul şi chiar cu lumea celor care nu mai sunt: ,,Cu astfel de puteri ale memoriei e înzestrat bărbatul care aude vocea soţiei moarte vorbindu-i prin firele deconectate ale unui telefon defunct“.
În relaţiile interumane, Sy este stângace şi timid ca un adolescent îndrăgostit. Prea tributar presiunii timpului şi rigid în mişcările sale care trebuie să fie mereu planificate, fostul profesor de filozofie se pregăteşte ca la carte pentru marea întrebare pe care să i-o adreseze lui Judith (cea care ar trebui să îl ,,elibereze de sub tutela Annei“) şi derulează întregul scenariu al cererii în căsătorie: ,,Începe să-şi deruleze în minte scena (…): îi va da florile de îndată ce ea va deschide uşa, Judith îi va mulţumi zâmbitoare cu un sărut tandru pe obraz, apoi se vor duce amândoi în bucătărie, ca să desfacă florile din ambalaj“.
Cea care va armoniza trecutul şi prezentul este doctoranda Beatrix Cohen, care urmează să vină la Princeton pentru a studia manuscrisele Annei direct ,,la sursă“, provocându-i lui Sy un entuziasm teribil. Apariţia lui Beatrix (Bebe) pare să fie rezultatul unei tainice conlucrări, dincolo de înţelegerea omenească, un semn şi un gest reparator (ca în mecanismele reglatorii ale naturii) prin care se rezolvă un dezechilibru, prin care se umple o lacună: absenţa Annei va fi compensată, transformată în prezenţă prin descoperirea scrisului ei. O rezolvare în cheie simbolică. Un posibil final fericit, al cărui caracter prea convenţional este atenuat de misterul şi ambiguitatea care învăluie ultimele secvenţe ale romanului.
O supravieţuire în teorie, statistică. Aceasta pare să fie povestea acestui personaj abstras (fără vreun efort ascetic) din realitate ca un om pe jumătate spectru, entitate pe muchia dintre două lumi, mai degrabă acolo decât aici, devotat Annei şi totuşi frământat de dorul unei idile care să umple golul. Paul Auster a creat un personaj pe care îl pune sub lupa unei ironii tandre. Nimic patetic, nimic excesiv în acest tragism inerent pe care abia luciditatea şi atitudinea autopersiflantă a eroului îl fac autentic şi, de aceea, tulburător. O carte ca un gest de rămas-bun, delicată şi demnă, în care moartea nu poate fi învinsă, ca în toate marile naraţiuni ale lumii din toate timpurile, decât prin iubirea generatoare de memorie şi de scris.
