Oameni dintr-o fotografie

Dialog cu Maria Orban

Start

Pe Maria Orban am întâlnit-o la un eveniment Cărturești din Brașov anul trecut. Pe tren, spre București, am citit Oameni mari de care auzisem de ceva vreme. M-a păcălit cartea. Și nici nu mi-am dat seama cum. Are un stil simplu și nu face ocolișuri narative, nici floricele stilistice și totuși știe să întindă curse. Nu mai are rost să mă tem de spoilere – cum spuneam, cartea e bine cunoscută: o femeie tânără își caută direcția, rostul sau dragostea după o despărțire proaspătă și tare dureroasă. Mergi pas cu pas cu naratoarea în perimetrul unor relații cotidiene, cu elevii de clasă, cu oamenii apropiați, la un moment dat se deschide o pistă cu un băiat simpatic, nu se duce încolo, la un moment dat reapare fostul, e o piruetă, nu merge nici într-acolo. M-am păcălit singur căutând twist-uri narative, răsturnări de situație, pe când Maria Orban nu umblă după nici un artificiu, ea face pur și simplu o disecție încăpățânată a despărțirii.
Ce e după despărțire? Nimic, absolut nimic.
E un gol care te apasă.
„Calm și trist“, cum scrie autoarea.
In my dreams I`am dying all the time, cum cântă Moby.

Toamna trecută Maria Orban a revenit cu o nouă carte, care schimbă tema, dar nu stilul, poate doar îl mai caligrafiază, aproape că îl așază în versuri albe, într-o cromatică a zăpezii care încremenește povestea din romanul ei, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă.

Credit foto: Dana Dincă

Dragă Maria, ai schimbat și tema, ai schimbat și persoana, acum ne-o prezinți pe Leia (Elena), o femeie tânără, la vârsta a doua, între o fiică adolescentă (Ioana) și o mamă (Nana), dar cumva am ghicit că femeia aceasta are aceeași sensibilitate ca și Rucs din Oameni mari. Cum îți alegi personajele? Sau nu e tocmai o alegere? Scrii despre o stare pentru ca apoi să-i găsești o formă și un corp care să o ducă? Cine sunt pentru tine personajele – oamenii sau emoțiile? Ce simți acum pentru Rucsandra sau pentru Elena, când le vezi în cărțile tale?

Ai făcut o introducere atât de mișto că m-am tot pierdut în ea, citind și recitind. M-am întrebat și eu de multe ori dacă nu cumva Leia e o Rucsandră mult mai întunecată care nu reușește să se perceapă și să se înțeleagă pe sine, care nu poate să spună clar care sunt valorile care-i ghidează într-un fel existența și în funcție de care acționează. E posibilă și interpretarea asta, da. În ambele cărți am pornit mai degrabă de la niște senzații, emoții care domină personajele, apoi am căutat chip și corp pentru femeile respective, ba chiar mi-am imaginat niște actrițe, tocmai pentru a evita un fel de identificare inevitabilă. Și pentru Rucsandra, și pentru Leia, cele mai multe probleme vin dintr-un sentiment profund de inadecvare la realitatea în care trăiesc. M-a interesat în mod special deruta lor, provocată de evenimente externe (moartea unui părinte, divorțul), dar deruta le e cumva intrinsecă, ea nu așteaptă decât un semn pentru a ieși la iveală. Îmi sunt dragi femeile astea pentru că le simt aproape, le pot înțelege, dar nu întotdeauna le pot accepta alegerile, deși ele sunt justificabile tocmai prin prisma acestei identăți feminine fluide, fragile, mereu în căutare de răspunsuri sau modalități de a afla cine sunt ele cu adevărat.

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă ar putea fi foarte bine și un poem de mari dimensiuni, ai foarte multe citate din poeți români optzeciști, nouăzeciști (să inventăm o generație pentru Ioan Es. Pop) și douămiiști. Ai scris vreodată poezie? (Eu nu știu să fi publicat.) E aici doar începutul pentru un volum de versuri? Crezi că poezia poate salva narațiunea, în general, tentativele ei de reinventare, așezarea într-o formă mai fluidă, mai ușor de parcurs?

Mă bucură tare observația ta că Toată dragostea… ar putea fi foarte bine și un poem de mari dimensiuni. Nu asta a fost intenția mea inițială, cred că m-ar fi și inhibat. Multă vreme, am evitat să citesc poezie pentru că mi se părea că necesită o dispoziție specială și un timp la fel. Nici nu știu ce anume s-a întâmplat de vreo doi ani încoace de am părăsit poziția asta și m-am lăsat purtată de tot felul de poeți și poete, cert e că mi se pare că forma asta de a scrie e cea mai pură. Încercând să captez un soi de esență, m-am folosit de versurile altora pentru a crea o anumită atmosferă, pentru a-i construi pentru Leia o lume a ei, chiar dacă uneori pare (și chiar este) alienată. Nu știu ce poate salva poezia, totul sau nimic, cum zicea Angela Marinescu, nu sunt nici adepta unei proze poetice în general, decât dacă ea e cumva cerută de intențiile și stilul scriitorului respectiv. Pot să spun că au fost versuri care mi-au rămas în minte perioade îndelungate, care mi s-au părut esențiale în decodarea lumii în care trăiesc, și la fel mi se întâmplă și cu fotografiile bune. Pur și simplu deschid o breșă în realitatea imediată și totul pare să primească sens.

În Oameni mari Rucs e înnebunită după muzică, apar mai mereu versuri din melodii, în cartea de azi, Leia face fotografii – împietrește lumea în niște cadre ca să-și încetinească senzația de alunecare în gol. La un moment află, de la tatăl ei, că „realitatea e o serie de imagini pe care o poți pune tu în ce ordine vrei“. Dar dacă e o serie de negative? Crezi că scrisul poate să funcționeze ca o serie de fotografii?

Pentru Leia, în multe cazuri, realitatea este o serie de negative, în sensul în care culorile sunt răsturnate, e o deformare acolo care la ea vine din ascuțirea simțurilor, din stimuli, din faptul că percepe lumea altfel decât o face un om obișnuit. Oricum, ea nici nu este genul care să se încreadă într-o imagine unanim admisă, totul e filtrat prin ceea ce simte, iar ce simte nu vrea sau nu poate să accepte, în cele mai multe cazuri. Mi s-a spus că e un roman alb-negru, că nu admite nuanțe, și adevărul este că așa l-am vrut, visceral și dur, iar dacă mă întorc la seria de negative pe alb-negru mi se pare cu atât mai mișto, pentru că nimic nu este ceea ce pare și zăpada se transformă în negură.

Mă întrebi dacă scrisul poate să funcționeze ca o serie de fotografii. Cred că da, și e chiar frumos să fie așa. Există o carte scrisă de Annie Ernaux, Paradoxul fotografiei, care mi-a plăcut enorm. Ernaux se folosește de fotografii (în mod explicit) pentru a documenta o relație, dar, mai mult de atât, pentru a vorbi altfel despre boală și slăbiciunea corpului.

Revenind la ideea ta, cred că uneori e suficient un cadru, alteori alegi mai multe, dar, da, e nevoie de ochi pentru ambele forme, e nevoie de intuiție, de sincronizare, de capacitatea de a elimina ce nu e esențial. Ceea ce rămâne nevăzut, dar intuit, ceea ce rămâne nespus, dar identificabil dincolo de cuvinte, aduce valoare și creează niște fisuri în noi. În ciuda vulnerabilizării inevitabile, de acolo vine și adevărata putere.

Știu că stai în Brașov, dar în cărțile tale orașul nu are neapărat identitate, locuri sau mărci prin care să-l identifici, acțiunea s-ar putea petrece oriunde. Ești născută, crescută în Brașov? Ce-ți place și ce-ți trebuie din locul în care stai? Ce te face să scrii sau să faci fotografii când mergi prin oraș? Care e locul tău preferat? Unde ai vrea să te ascunzi când te pui la scris?

Culmea e că au fost oameni care mi-au spus că au recunoscut locuri din Brașov în ambele cărți (baruri, librăria, Piața Sfatului) și au fost fericiți tocmai pentru motivul ăsta. Pe de altă parte, ai și tu dreptate, m-am cam ferit să descriu ceva care poate fi identificat rapid, mai degrabă am combinat imagini din spații diverse și am recreat un Brașov al meu. Adevărul este că am trăit toată viața aici, nu-mi pot imagina cum ar fi să plec pentru mult timp în alt loc, deși am niște orașe ideale în cap.

Cel mai mult îmi place că văd munții ori de câte ori ridic privirea. Faptul că pot oricând să ajung într-un timp decent pe creasta din Piatra Craiului, în Postăvaru, în Piatra Mare sau că pot să alerg pe Tâmpa și prin păduri, toate astea mi se par esențiale. Îmi place mult și orașul în sine, deși de multe ori e foarte aglomerat, îmi plac străduțele din Schei sau din Centrul Vechi, îmi plac cartierele periferice, dar și piețele mici, cum e Piața Brassai, de exemplu. Nu am un loc preferat, am, în schimb, un copac, Gingko biloba, pe care îl vedeam inițial în curtea casei în care am locuit multă vreme, apoi l-am descoperit la Silvicultură, iar recent în fața mallului. De câte ori ajung într-un oraș nou pentru o vreme, încerc să aflu dacă are un gingko. Uneori, găsesc pur și simplu o frunză galbenă, evantai pe trotuar și-mi dau lacrimile (așa a fost la Iași), atât de mult face parte din mine copacul ăsta. Cât despre fotografie, este forma prin care mă apropii, de parcă numai prin lentila aia, într-un mod mediat de ea, pot să înaintez și să văd, pot să trec dincolo de ceea ce mi se propune la prima vedere. Întotdeauna mi-a plăcut să-i fotografiez pe oamenii care mi-au fost sau îmi sunt dragi, e felul meu de a-mi arăta afecțiunea pentru ei.

Unde ai vrea să te ascunzi când te pui la scris?, mă întrebi. Nu aș vrea să mă ascund nicăieri, rămân la vedere. Pot să scriu oriunde (am scris la al doilea roman și la Sângeorz-Băi, și la Iași, și la Brașov), atât timp cât e dimineață, foarte devreme, e liniște și știu sigur că am câteva ore doar pentru mine, ore pe care nu i le-am luat nimănui.

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×