Nu mai aveam nimic de mâncare, iar Lică se îmbolnăvise și stătea în pat, tremurând ca dracu’. Am chemat-o pe o tanti a noastră, care stătea, dincolo de pădure, iar ea l-a împachetat în sare fierbinte, pusă în fețe de pernă. Două zile am stat pe lângă el, iar noaptea ne duceam în pădure s-aducem lemne de foc. Mi-a rămas în minte o noapte în care răsărise luna ca un ochi mare, o vedeam printre crengi și mi se părea că vorbește cu mine. Îi auzeam glasul în mintea mea, dar vedeam și faptele viitoare, mă vedeam pe mine mergând în genunchi prin oraș, căutând din ochi străzile libere, printre roți de trăsură sau de automobile, iar în gură simțeam gustul sărat al lacrimii mele. Râdea cineva, în depărtare, într-o casă plină de candelabre. Și-atunci m-am văzut pe mine, așa cum sunt acum, matur, fericit. Ieșeam dintr-o casă continuând să râd, până când am dat cu ochii de mine, cel de atunci, plin de jeg, cărând niște crengi legate cu sârmă. Luna palpita deasupra noastră și mi s-a părut că mă strigă. „Mărine, Mărine“, zicea ea, apoi a început să cânte, cu o voce care venea de la sute de ani distanță. Știam că vine din timp, ba chiar vedeam plămânii prin care trecuse, putreziți demult, o vedeam urcând ca aburul de vară, plutind peste acoperișuri care se ruinau ca să lase loc altor acoperișuri, îi simțeam parfumul și îi înțelegeam celelalte gânduri, care încăpeau în numele meu. Eram singur în pădure, cu luna deasupra, dar eram totodată în locul fierbinte de unde izvorăște numele meu.
Am alergat într-un suflet acasă, iar frate-meu era în mijlocul camerei, gata de drum. Ne-am îmbrăcat toți trei cu ce aveam mai de soi la vremea aia și-am luat-o spre gară. Lică avea 14 ani. Și pe-atunci avea fața asta supărată pe care a moștenit-o de la un unchi. După el se ținea Zoița, mai mică decât mine cu un an, cu o armonică mică pe piept și cu gura până la urechi. Iar în spatele lor mergeam eu, țanțoș, cu chitara mea neagră, pe care mi-o cumpărase tata de la un italian din Severin. Împlinisem deja 13 ani.
Așa am urcat în trenul din București, cântând „Mărine, Mărine“ și chiuind la refren, încât se sculase lumea din vagoane și cânta odată cu noi. Ne-a dat impiegatul jos din tren la o haltă, dar ne-am urcat în trenul următor. Și-așa am ajuns la București, unde am tot cântat „Mărine, Mărine“, mai întâi în gară și pe urmă pe străzi, oriunde apucam. Am stat o lună la București. Nu există pod pe care să nu-l cunosc și maidan pe care să nu fi dormit. Unele locuri au dispărut, cum era o moară din Cotroceni, părăsită și plină de oțetari, unde ne făcusem casă în toată regula.
Cel mai bine se câștiga pe la cârciumi, mai ales la o zalhana de la Filaret. Într-o parte înjunghiau animalele și le jupuiau, iar în cealaltă aruncau fleicile pe grătar. Mirosea a rahat și a moarte, dar și a friptane care te făceau să uiți de mațele spălate la nici 10 metri distanță. Aveau acolo niște hale pentru cârnați și afumătură, iar în fața lor se înșirau mesele, unde clienții chefuiau în fum, trăgând vinul și înjurând la întrecere. Și mai apăream și noi, cântând din toți rărunchii. Începeam cu „Mărine“, ca să avem noroc, apoi dădeam din noi și restul, căci aveam deja repertoriu moștenit din familie. Zâmbeam și-i trăgeam cu sărumâna și bodaproste, dar chiar și-așa tot mai erau unii care se luau de noi, în special de frate-meu, și-atunci Zoița înșfăca vioara și-o luam la fugă, ca să scăpăm baremi instrumentele, iar Lică se lua la bătaie ca un nebun, încât mereu avea câte o falcă plină de sânge ori câte o mâna scrântită. Or, fără el era greu să cânți, că el era vioara întâi, cum se zice.
Odată ne-am dus în Obor, unde erau unii borâți de răi, mai ales un nene cu mustață, care părea bătrân-trecut, și ne-a luat la sigur: ce faceți aici lupache, nu cumva ați venit ca să mă călcați pe bătături? Și jap, i-a și mutat falca lui Lică, iar eu am sărit la gâtul lui, uitând și de chitară și de tot. Șuțul ăla avea pumnar pe mână, de-ăla negru, cu colți mari. L-am văzut și-am vrut să mă feresc, și-atunci am auzit cum se sparge lângă mine o sticlă. Mi-a tăiat buza și-o lună n-am putut să mai cânt. Uite și-acum mai am cicatricea, mi-a arătat el, urma unei tăieturi pe mijloc, iar eu m-am întrerupt din scris și am văzut sticla, și cioburile, și chiar și sângele care gâlgâia.
Ne-au luat banii, instrumentele, tot. Eram disperați și ne-am întors acasă fără nimic. N-aveam nici ce să mâncăm. Și ne-am dus la niște neamuri din Găiești să ne rugăm de ele să ne ia la vreo nuntă ori ce aveau. Dar acolo am dat de un văr al lui tata, care s-a mâhnit rău, nu doar pentru că ne bătuse mustăciosul din Obor, dar pentru că pierdusem vioara lui tata, pe care cântaseră multe mâini de țigani. Și-a zis: nu poate să rămână așa, haideți la București să luăm vioara înapoi!
Eu nu dădeam doi bani pe vărul ăsta căruia îi și spuneam văruțul lu’ tata. Habar n-aveam de numele lui până atunci. Ne-am întors la București cu trenul, ca boierii, pe locuri plătite, iar în gară ne așteptau alte neamuri de-ale noastre, pe care nu le știam decât din auzite. Mai ales unul, care era în poliție, m-a lăsat cu gura căscată și-atunci mi-am dat seama ce neam falnic aveam, de care nici nu știusem. Tipul ăsta eu cred c-are doi metri, te uiți la el și te-apucă tremuratul. Îi ziceau „Căpitanu“ atunci și așa îi zice lumea și astăzi, deși nu știu dacă a avut vreodată un grad mare. Am rămas în relație bună, iar uneori, când îl văd pe la vreo cârciumă, cânt special pentru el „Căpitane de județ“, ducându-mă la urechea lui, ca să audă bine când spun „și-am zis verde lemn de prun“și să ridice păhăruțul cu țuică, să refacem legăturile vechi, dintre glasul care plânge și paharul golit sub ochii tăi.
Căpitanu’ s-a uitat la mine și la buba mea din buză și-a zis hait!
Cum a ajuns la Obor, a intrat într-o dugheană și-a ieșit de-acolo cu mustăciosul de guler. Ăsta e? M-a întrebat el. N-am știut, domn Căpitan, zicea mustăciosul, dar asta între două scatoalce frământate în fălci. Au mai ieșit niște borfași, dar stăteau la distanță, uitându-se la noi, gloată mare, cu Căpitanu’ în frunte și cu văruțul învârtind pe mână un bici.
Nu credeam că se mai poate face ceva, vedeam deja vioara lui tata făcută zob și armonica Zoiței transformată în foale de foc. Spre mirarea mea, mustăciosul nu făcuse ceva cu instrumentele noastre, le dăduse unor nepoți, ca să se joace cu ele. Ne-am dus toți în capăt, la Andronache, și ne-am luat totul, plus doi poli pentru deranj.
Din ziua aia, dacă aveam probleme, spuneam numele Căpitanului, care ajunsese Dumnezeul nostru. Dar nici n-am mai avut scandaluri, pentru că învățasem lecția. Unde vedeam că se uită unul urât la noi, o luam din loc. În plus ne mai duceam pe la nunți și prin sate, unde lumea e mai blândă, iar în primul an strânseserăm ceva, încât cu banii câștigați am reparat acoperișul casei și ne-am luat niște boarfe.
Dar luna, de-atunci, mai ales când e mare, continuă să stea deasupra capului meu și să strige la mine. Am auzit-o oftând când am făcut 16 ani și începuse să ardă carnea pe mine, am auzit-o și de curând spunându-mi pe nume.
Imagine: The Old Violin, William Michael Harnett, 1887
