1. Cine este Olivia Mândruțiu Rusu dincolo de cărți? Ce parte din viața dumneavoastră se regăsește cel mai mult în scris?
Dacă ar fi să mă definesc fără cărți, aș spune că sunt un om al școlii. Acolo mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Vârstele mele sunt legate de școală. Mă regăsesc în eleva care a învățat cu seriozitate, căreia i s-a spus că disciplina e o formă de respect față de tine. În studenta care a căutat neobosit să înțeleagă, în profesoara care a crezut, fără rezerve, în puterea educației. Nu am încetat niciodată să învăț, nici măcar atunci când eu eram cea care stătea la catedră. Am predat, la început, limba franceză. Apoi, limba română. Am urmat fiecare treaptă a dezvoltării profesionale. Am purtat și responsabilitatea conducerii unor școli. În Câmpia Turzii, în Cluj-Napoca, în București. Dincolo de treptele carierei și de funcții, școala nu a fost pentru mine un loc de muncă. A fost un mod de a fi. Un mod de a sta printre oameni. Nu lângă ei. Printre ei.
Și, alături de cărțile citite, de teoriile literare învățate, asta m-a făcut, cred, scriitor. Întâlnirea cu oamenii. Cu acei oameni care au lăsat în mine ceva ce nu aveam înainte. Un cuvânt, o privire, un gest pe care nu l-am înțeles, poate, decât mult mai târziu. Alteori, o prezență care a stat lângă mine un timp și apoi a plecat, dar a lăsat în urmă o formă, ca un corp care se ridică dintr-un fotoliu și lasă în el amprenta șederii. Mi-am prețuit elevii. I-am privit cu încredere. Uneori mai multă decât aveau ei în ei înșiși. Am crescut odată cu ei fără să știu întotdeauna că asta se întâmplă. Am învățat că un copil care se simte văzut devine un om care vede. Că o întrebare pusă la momentul potrivit poate însemna mai mult decât o lecție întreagă. Că educația nu e transfer de informație, ci un act de credință. Crezi în cineva înainte ca el să fi demonstrat ceva. Credința aceea îl face uneori să devină ceea ce n-ar fi devenit fără ea. Privind în urmă, simt că una dintre cele mai frumoase „întâmplări ale vieții mele“ a fost aceea de a trăi în mijlocul tinerilor. Ei mi-au dat energie, prospețime, mi-au ținut sufletul viu și atent. Prin ei, am rămas mereu aproape de începuturi, de ceea ce înseamnă devenire, speranță, drum. Peste ani, întâlnirile cu foști elevi mi-au dovedit un lucru simplu. Nimic din ceea ce dăruiești cu inimă nu se pierde. Se transformă. Se transmite. Se întoarce.
Asta se regăsește în scrisul meu. Nu autobiografia, nu evenimentele, nu funcțiile. E felul meu de a revedea ceea ce am trăit. E felul în care am privit oamenii toată viața. Cu atenție, cu răbdare, cu convingerea că în fiecare dintre ei există ceva care merită descoperit. Viața, cât o trăiești, se întâmplă prea repede, prea aproape, prea din interior. Ești în ea ca un actor pe scenă. Simți lumina, auzi replicile, te miști, dar nu vezi sala. Scrisul este o prelungire tăcută a acestei vieți. E momentul în care te așezi, pentru prima oară, în sală. Și privești. Nu ce s-a întâmplat, ci ce a însemnat. Ca atunci când te îndepărtezi de un tablou și vezi, pentru prima oară, un desen pe care nu-l distingeai de aproape. Nu am început să scriu din dorința de a povesti. Am început pentru că anumite lucruri refuzau să se așeze singure. Stăteau în mine, neordonate, ca obiectele dintr-un sertar pe care nu-l deschizi niciodată dar despre care știi mereu că e acolo. Scrisul a fost felul meu de a deschide acel sertar. Nu ca să-l golesc, ci ca să înțeleg de ce ținusem acele lucruri atât de mult timp fără să le privesc.
2. Cum a apărut nevoia de a scrie această trilogie. A fost un impuls interior sau un proces care s-a sedimentat în timp?
La început, a fost surpriza. Și, ca orice surpriză adevărată, m-a găsit ea pe mine. În 1991, am ajuns pentru prima oară în împrejurimile orașului Toulouse, în sudul Franței. Nu venisem pentru catari. Nu știam aproape nimic despre ei. Numele lor îmi trecuse pe la ureche, în lecturile de istorie, fără să se oprească. Dar locurile acelea vorbeau despre ei. Nu la trecut, ci la prezent. Oamenii de acolo pomeneau despre catari cu o familiaritate vie, aproape intimă, ca despre niște vecini care plecaseră de curând. Povesteau cu mândrie despre credința lor, despre rezistența lor, despre tragedia lor. Cruciada albigenzilor, singura cruciadă a creștinilor împotriva creștinilor, nu era acolo un capitol închis într-un manual. Era o rană deschisă. O memorie care pulsa încă în piatră, în nume de locuri, în felul în care oamenii tăceau când ajungeau la anumite cuvinte.Am umblat pe urmele lor. Am urcat la Montségur, cetatea de pe vârf de munte unde ultimii catari au ales rugul în locul abjurării. Am stat acolo, în vânt, pe ruine. Locul nu era gol. Pietrele acelea păstraseră ceva din ceea ce se întâmplase în urmă cu câteva sute de ani. Ceva din acel „ceva“ mi se adresa parcă și mie.
Surpriza a adus emoție. Emoția, căutare. Am citit, am cercetat. Cruciadă, persecuție, exterminare. Am revenit în acele locuri. Am încercat să înțeleg. Ce se întâmplase? Motivul pentru care amintirea lor supraviețuise cu o asemenea forță? Ce anume din felul lor de a trăi și de a crede lăsase urme atât de adânci, încât aproape opt secole de istorie nu reușiseră să le îngroape?Și, mi-am spus că nu pot răspunde la aceste întrebări decât scriind despre ele. Nu un eseu, nu un studiu, ci o carte în care oamenii aceia să trăiască din nou. Să li se audă vocile, să li se simtă credința. Și frica. Și curajul. Prima carte, Mesteceni și rafturi, s-a născut din acest impuls. Celelalte două, Inelul cu smarald, Femeia cu pălărie albastră, au venit pentru că o singură carte nu era suficientă. Povestea catarilor nu încăpea într-un singur volum. Evenimentele au fost multe. Întrebările pe care le deschideau nu se epuizau.
Trilogia nu a fost planificată. S-a sedimentat. Fiecare carte a crescut din ce rămăsese nespus în cea anterioară. Ca un ecou care nu se stinge, ci se adâncește.
3. Dacă ar fi să descrieți în câteva cuvinte universul trilogiei, care ar fi acestea?
Cărțile mele nu sunt romane istorice. Sunt romane în care istoria bate la ușă și personajul și cititorul trebuie să decidă dacă deschide. Demersul de a le sistematiza nu este ușor. Arhitectura trilogiei se bazează pe o structură polifonică. Personajele sunt multe, destinele lor sunt diferite. Epocile îndepărtate se adună în vremuri prezente. Mesteceni și rafturi, Inelul cu smarald, Femeia cu pălărie albastră conturează o poveste care nu a fost încă spusă în toată complexitatea ei. Viața catarilor. Credința lor. Sacrificiul lor. Și mai ales, circumstanțele dispariției lor violente. O comunitate religioasă medievală arsă pe rug din porunca papei Inocențiu al III-lea, în singura cruciadă a creștinilor împotriva creștinilor. O pânză neagră întinsă peste lumea medievală. Această tragedie este evocată, dezvoltată și amplificată în fiecare dintre cele trei părți ale trilogiei. În construcția narativă se intersectează mai multe planuri narative, mai multe epoci, mai multe geografii.
Unul dintre planurile narative reconstituie, progresiv și stratificat, acel univers. El devine fundal pentru toată desfășurarea epică. Cărțile dezvoltă elemente din organizarea lor socială și politică, din practicile religioase, din raporturile de putere ale Evului Mediu. Ordine cavalerești, monahale, regi și papi, o nobilime prinsă în jocurile puterii. Atmosfera acelor vremuri se ridică din inima Pirineilor, Albi, Montségur, Toulouse. Castele medievale, cântece ale trubadurilor, ceremonii, practici religioase. Catedralele gotice sunt înălțate prin cunoaștere de geografie sacră și numerologie, prin asimilare a culturii Antichității și a influențelor venite din zonele culturale apropiate sudului Franței. Informația istorică se îmbină cu imaginarul. Personalități istorice devin personaje care poartă peceți de simbol și de metaforă. Acest plan culminează cu evocarea momentului tragic al arderii lor pe rug, dar și cu salvarea din acel infern a trei personaje. Doi bărbați, Louis de Toulouse și Dominique de Toulouse. Unul este un nobil influent, celălalt este marele maestru al ordinului. Prin cel din urmă putea fi transmisă tradiția lor sacră. Prin Felipa, femeia salvată alături de ei, trebuia să fie asigurată continuității liniei de sânge a familiei lor regale. Și așa, începe dezvoltarea epică a unor destine pe care ficțiunea literară, imaginarul artistic vrea să le salveze.
Un al doilea plan narativ aduce povestea în prezent. Din Bucureștiul zilelor noastre, în Mesteceni și rafturi, dintr-un Paris contemporan, din lumea plină de mituri și de mistere a sudului Franței și nu numai, în Inelul cu smarald, Femeia cu pălărie albastră, protagoniștii străbat distanțe ce există pe hartă și se confruntă cu situații neprevăzute. Personajele aparțin unor medii sociale diferite. Unele sunt comisari de poliție, politicieni. Altele sunt cercetători, universitari, specialiști în arheologie, paleontologie, genetică. Cei din urmă încearcă să recupereze, prin metode științifice moderne, fragmentele acelei lumii dispărute a catarilor. Parcurg anchete exterioare, dar descoperă treptat că istoria pe care o studiază este înscrisă și în propriul lor destin. Revelațiile pe care le au sunt definitorii pentru drumul lor în viață. Adevărul pe care îl caută în afară devine o interogație asupra propriei identități. Privesc înapoi nu din nostalgie, ci din dorința de a înțelege. Persecuția catarilor devine oglinda în care se privesc și ele, uneori.
Personajele mele au viață ficțională profundă. Iubesc, se pierd, se despart. Se regăsesc, se recunosc. Destinele se continuă de la un veac la altul, dincolo de timp și de istorie. Sunt purtători de întrebări despre rostul existenței, despre destin, despre întâlnirile dintre oameni. Poartă în el ceva nespus. O emoție, o rană, o întrebare. Parcursul narativ le dezvăluie. Uneori le lămurește. Alteori le lasă deschise, așa cum rămân deschise și în viață.
Lumea din cărțile mele este ordonată de sensuri ascunse, în care nimic nu e întâmplător, iar semnele de destin așteaptă să fie citite. Dincolo de dimensiunea istorică și investigativă, trilogia dezvoltă un nivel simbolic profund. Obiectele recurente, transmise de-a lungul generațiilor, funcționează ca suport pentru memorie. Elementele religioase, simbolice și numerologice nu sunt decor, ci mecanisme de semnificare. Imaginea pădurilor de mesteceni revine insistent. Mestecenii cresc în voie pe pământurile în care s-a produs acea tragedie. Nimeni nu se atinge de ei. Oamenii locurilor cred că în fiecare trunchi se ascunde sufletul unui catar ucis. E o credință vie, nu o legendă de muzeu.Fiecare roman din trilogie își păstrează autonomia estetică. Perspective narative distincte, modalități proprii de construcție literară. Dar ceea ce le unește este o singură întrebare, formulată de fiecare dată altfel. Ce rămâne din ceea ce a fost trăit? Și ce facem cu ceea ce a rămas? Mestecenii rămân drepți după ce frunzele cad. Inelul se transmite prin generații. Cântecul se mai aude după ce vocile au tăcut. Fiecare carte din trilogie este, în fond, un act de inventariere a ceea ce nu s-a pierdut și de căutare a sensului care se ascunde în ceea ce a supraviețuit.
4. Titlul trilogiei ridică o întrebare firească. Ce reprezintă, de fapt, catarii? Este un simbol, o metaforă, o cheie de lectură? Ce ne transmit catarii în vremurile noastre? Care e motivul pentru care dumneavoastră considerați că istoria lor, destinele lor au fost puse în umbră?
Catarii au fost, înainte de orice, oameni reali. Au trăit, au crezut și au murit pentru ceea ce credeau. Pentru a-i înțelege, trebuie să-i așezăm în timpul lor. În acel Ev Mediu despre care știm uneori mult mai puțin decât ar trebui. Epoca a fost una de convulsii profunde. Creștinismul se afla în proces de cristalizare și consolidare, cu erezii care au lăsat urme, cu gesturi punitive extreme.Ideologia creștină nu era monolitul pe care-l imaginăm retrospectiv. Era un tărâm viu de dezbateri teologice, de căutări, de rupturi. Întrebările fundamentale ale teologiei, natura binelui și a răului, raportul dintre Dumnezeu și Satan, locul acestora în actul de creație a universului, egalitatea sau inegalitatea celor două principii, nu erau exerciții academice. Erau chestiuni de viață și de moarte, pentru care oameni reali erau dispuși să ardă și alți oameni reali erau dispuși să aprindă rugul. Catarii nu au apărut din vid. Au moștenit, direct sau prin filiere culturale subterane, ecouri ale gnosticismului, ale maniheismului, ale doctrinei călugărului Bogumil. Ceea ce i-a făcut unici nu e doctrina în sine, ci locul în care aceasta s-a dezvoltat. Sudul Franței. O regiune prosperă, tolerantă, în care trubaduri cântau despre iubire și nobilimea locală proteja diversitatea de gândire. Tocmai asta a făcut ca exterminarea lor să fie atât de violentă. Nu a fost eliminată doar erezia lor, ci o întreagă cultură care demonstra că se poate trăi altfel. Au plătit pentru asta cu viața. Cruciada albigenzilor i-a exterminat.
În cărțile mele, catarii sunt și realitate istorică, și simbol, și metaforă. Sunt reali prin drama lor documentată, prin rugurile pe care au ars, prin cetățile în care s-au refugiat, prin cântecele pe care le-au lăsat în urmă. Sunt simbol pentru puterea de sacrificiu și credința într-un ideal. Prin rezistența conștiinței în fața puterii absolute. Și sunt metaforă. Catarii se regăsesc în fiecare om care a ales vreodată să trăiască conform cu ceea ce a crezut, nu cu ceea ce i s-a cerut să creadă. Ei sunt profesorul care a refuzat să predea o minciună. Sunt artistul care nu și-a vândut viziunea. Catarii nu aparțin doar secolului al XIII-lea. Aparțin oricărui secol în care cineva a fost pedepsit pentru că a gândit altfel. Oricărei epoci în care o comunitate a fost redusă la tăcere nu pentru ce a făcut, ci pentru ce a reprezentat. Și oricărui om care s-a întrebat, în fața unei alegeri imposibile, dacă merită să rămâi ceea ce ești când prețul e pierderea a tot ce ai. Aceasta e metafora catarilor din cărțile mele. Nu o comparație elegantă, nu un ornament literar. E o întrebare vie, care traversează secolele și care se adresează fiecărui cititor personal. Tu ce ai fi ales? Tu ce alegi acum?
Ce ne transmit catarii în vremurile noastre?Cred că ne transmit o lecție despre fragilitatea adevărului. Adevărul nu e protejat de simplul fapt că e adevăr. Poate fi ars, îngropat, acoperit cu straturi de tăcere. O comunitate întreagă poate fi ștearsă din istorie nu pentru că a greșit, ci pentru că a deranjat. Singurul lucru care o poate readuce la suprafață este memoria. Memoria celor care refuză să uite, care transmit povestea mai departe, care o țin vie în cântece, în credințe, în mestecenii pe care nu-i taie nimeni.În trilogia mea, catarii deschid un spațiu în care trecutul și prezentul se privesc față în față. Personajele contemporane care le studiază istoria descoperă, treptat, că nu cercetează doar un capitol din trecut, ci o oglindă a propriilor lor întrebări. Despre adevăr și compromis. Despre curajul de a fi diferit. Despre prețul pe care îl plătești când alegi să nu taci.
Catarii au fost învinși. Istoria lor a fost pusă în umbră. Dar știm că istoria e scrisă, în cea mai mare parte, de învingători. Cruciada albigenzilor nu putea fi povestită posterității ca o victorie a credinței asupra necredinței. Ambele tabere erau creștine. Nu putea fi justificată ca un act de apărare. Agresorii au fost cei puternici, nu cei slabi. Era o pagină pe care instituțiile puterii au preferat s-o întoarcă, s-o lase să se îngălbenească în arhive. A fost ceva mai subtil decât o conspirație a tăcerii. Tăcerea s-a așternut prin omitere, prin neglijare, prin faptul că nimeni nu mai punea întrebările potrivite.
5. Există o legătură între sensul istoric al catarilor și lumea personajelor dumneavoastră?
Da. Și e o legătură pe care nu am construit-o deliberat. S-a construit singură, pe măsură ce scriam. Cred că ea exista în mine. Din perspectiva istorică și religioasă a vremii, catarii au propus o viziune dualistă asupra existenței. Opoziția dintre material și spiritual, dintre efemer și esențial. Au căutat sensul moral al lumii. Viața lor a fost orientată spre puritate, spre conservarea memoriei, spre verticalitate. Nu au trăit pentru a acumula, ci pentru a înțelege. Nu au căutat putere, ci adevăr.
Protagoniștii cărților mele fac, în felul lor, același lucru. Sunt oameni ai prezentului. Sunt cercetători, universitari, artiști, oameni care gândesc, care întreabă, care nu se mulțumesc cu suprafața lucrurilor. Dar trăiesc în același spațiu al interogației în care au trăit catarii. Viața îi pune în fața unor alegeri. Uneori acestea sunt greu de făcut. Pot fi bune sau pot fi greșite. Drumul începe din momentul în care alegerea a fost făcută. Și, de cele mai multe ori, nu mai poate fi întoarsă.
Dincolo de dezbaterile teologice, miza catarilor era și una de moralitate, de fel de a trăi viața. Au ales simplitatea în fața ostentației, rugăciunea în fața puterii, conștiința în fața supunerii. Au ales puritatea și credința într-o vreme în care biserica instituțională se îndepărtase ea însăși de aceste valori. Exemplul lor de viață i-a făcut periculoși. O comunitate care trăiește ceea ce predică este mai amenințătoare pentru putere decât orice armată.
Legătura dintre planul istoric și cel contemporan se realizează prin ceea ce cărțile mele numesc memorie. Memoria individuală, cea colectivă aduc la suprafață structuri de profunzime, transmit simboluri, stârnesc întrebări.Personajele nu sunt doar cercetători ai trecutului pe care îl descoperă. Drumul lor e dublu. E spre în afară, dar și spre înăuntru, spre propria lor identitate. Cele două drumuri se întâlnesc. Și în punctul acela de inflexiune, apar momente de revelație, de recunoaștere. Sunt clipe în care un personaj privește un alt personaj și înțelege că se privește pe sine. Că întrebarea pe care o pune despre catari e, de fapt, întrebarea pe care o pune despre propria viață. Că distanța de opt secole nu e distanță, ci e oglindă.
Catarii au căutat puritatea. Personajele mele caută autenticitatea. Nu e același cuvânt, dar e același gest. Ele refuză să trăiască în minciună. Dorința de a ajunge la miezul lucrurilor le determină să accepte prețul pe care îl cere căutarea. În fond, ceea ce leagă lumea istorică de lumea ficțională din cărțile mele este convingerea că existența nu e haotică. Că există o ordine invizibilă care structurează viața, chiar dacă nu o vedem întotdeauna. Că semnele de destin există și așteaptă să fie citite. Și că oamenii care aleg să le caute aparțin aceleiași familii.
6. Credeți că cititorul trebuie să descifreze acest mister sau să îl simtă?
Cred că misterul nu se descifrează. Se locuiește. Un cititor care vine la cărțile mele cu dorința de a dezlega un puzzle va găsi, desigur, fire narative pe care le poate urmări, simboluri pe care le poate identifica, conexiuni pe care le poate construi între epoci și personaje. Și e bine să o facă. Trilogia oferă această posibilitate. E o arhitectură în care fiecare element își are locul, fiecare semn trimite undeva, fiecare obiect recurent poartă sens.Dar nu acolo e misterul. Misterul e în ceea ce rămâne după ce ai închis cartea. În senzația că ai înțeles ceva pe care nu poți formula. În întrebarea care nu se stinge, ci se mută din carte în tine și continuă să lucreze acolo, în tăcere, fără să-ți ceară voie. În tăcerea aceea se întâmplă tot.
Așa funcționează, cred eu, și misterul în literatură. Nu prin ceea ce declară, ci prin ceea ce emană. Nu prin forță, ci prin acea fragilitate care te face atent.Și tot așa funcționează, în cărțile mele, întâlnirile dintre oameni. Cele mai importante nu sunt cele în care se spun lucruri mari. Sunt cele în care nu se spune nimic, dar se înțelege totul. Două personaje care se privesc și care știu, fără cuvinte, că se recunosc. O mână care atinge o altă mână, fără motiv, fără explicație. În atingerea aceea trece ceva ce nicio propoziție n-ar putea rosti. O tăcere împărtășită care leagă mai puternic decât orice cuvânt.
În cărțile mele, întâlnirile adevărate nu au întotdeauna nevoie de cuvinte. Cuvintele le-ar putea micșora forța. Le-ar traduce într-un limbaj care nu le încape. Cele mai profunde lucruri pe care le trăim, recunoașterea, iubirea, se întâmplă într-un spațiu de dinaintea cuvintelor. Cărțile mele încearcă să ajungă în spațiul acela. Nu întotdeauna reușesc. Dar acolo își propun să ajungă.
Cred că cititorul ideal nu e cel care descifrează și nici cel care doar simte. E cel care face pe amândouă, deodată. Care urmărește firul narativ cu mintea și în același timp se lasă traversat de ceea ce mintea nu poate prinde. Care citește cu atenție și care, în anumite momente, uită că citește. Misterul catarilor, așa cum apare în cărțile mele, nu e un secret care așteaptă să fie dezvăluit. E o prezență care așteaptă să fie simțită. Ca mestecenii aceia subțiri și albi, aparent fragili, în care nimeni nu se atinge de opt secole. Nu trebuie să crezi că în fiecare trunchi locuiește sufletul unui catar. Trebuie doar să stai în fața lor și să înțelegi de ce oamenii acelor locuri nu ridică toporul. Fragilitatea aceea aparentă a mestecenilor e, de fapt, cea mai puternică formă de prezență. Nu se impune, nu strigă, nu demonstrează. Doar stă acolo. Și te oprește. Misterul nu se ascunde. Dar ne oprește. Simțim că este acolo.
7. Trilogia surprinde destine din România post-1989 Ce v-a interesat mai mult la această perioadă?
Revoluția m-a prins în mijlocul vieții. La vârsta la care ai deja o structură. Profesională, familială, interioară. O crezi solidă. Și, într-o noapte, structura aceea s-a cutremurat.Nu am o metaforă elegantă pentru ce s-a întâmplat. A fost un tsunami. Nu cel din filme, care vine cu un zid de apă spectaculos și se retrage lăsând ruine curate. A fost celălalt, cel real. Cel în care apa se retrage mai întâi, încet. Tu stai pe țărm și te uiți la fundul mării dezgolit și nu înțelegi ce vezi. Și apoi vine. Și când vine, nu te lovește doar cu forță. Te ridică de pe picioarele tale. Te poartă. Nu știi unde. Nu ai timp să alegi o direcție. Doar să nu te scufunzi.
Am trăit evenimentele care au venit spre mine cu mare intensitate. Mi-e greu să spun ce m-a interesat mai mult. M-a interesat tot ce se întâmpla în jur și ajungea la mine.
Primul val a fost brutalitatea. Pură, concretă. Puternică. În orașul meu s-a tras asupra oamenilor. Evenimentul s-a produs la câțiva pași de mine. Am fost acolo. Am văzut. Nu din relatări, nu din ecranul televizorului, ci de acolo, din stradă. A fost clipa în care am înțeles că aerul se schimbă și înțelegi că moartea nu e un concept. Că se întâmplă lângă tine. În fața ta. Oameni pe care îi cunoșteam s-au prăbușit acolo. Există un sunet pe care nu-l uiți niciodată. Nu neapărat focul de armă, ci liniștea de după. Liniștea aceea scurtă, imposibilă, în care lumea pare că se oprește o secundă înainte de a exploda. Am purtat liniștea aceea cu mine mult timp.
Tot atunci am înțeles ce înseamnă spaima.Nu frica. Frica o cunoșteam. Frica e ceva ce poți numi, ce poți localiza în tine, ce poți ține în frâu dacă strângi din dinți suficient de tare. Frica are obiect. Te temi de ceva, de cineva, de un lucru pe care-l poți arăta cu degetul. Spaima, nu. Spaima e altceva. E momentul în care corpul tău știe ceva ce mintea refuză să primească. E clipa în care auzi un sunet pe care nu-l recunoști. O fracțiune de secundă mai târziu înțelegi că sunetul acela e un glonț. Glonțul acela nu are destinatar, nu alege, nu știe cine ești, nu-i pasă că ai o viață, o familie, un nume. Rătăcește. Ca și cum ar fi fost vorba de niște copii pierduți într-o piață. În rătăcirea lor se adună toată spaima lumii. Nu mai exista logică. Și în absența logicii, se instalase spaima. Vorbim despre moarte toată viața. O invocăm în conversații, în cărți, în filosofii. O discutăm cu seriozitate sau cu detașare. Spunem sfârșitul ca și cum am ști ce înseamnă. Atunci, acolo, am înțeles ce însemna ea. Spaima aceea s-a retras greu în ascunzătoarea din care ieșise.
Al doilea val care a venit a fost clătinarea unei lumi.Ca la un cutremur, când pereții nu cad, dar se mișcă. Tot ceea ce credeai fix a devenit instabil. Perioada aceea a fost numită tranziție. Lumea veche se prăbușea. Lumea nouă nu știam ce înseamnă. Istoria îmi intrase în curte, în casă, fără să îmi ceară acordul. Spațiul din jur era tulbure. Evenimentele se mișcau cu o rapiditate uluitoare. Era greu să le ții ritmul. Era și mai greu să treci prin ele, să le trăiești.
Perioada aceea m-a obligat să privesc spre tot ce construisem până atunci. Să mă întreb ce a rezistat și ce nu. Convingeri, certitudini, relații. Ce fusese în viața mea autentic și ce nu. Felul în care înțelesesem lumea. Ce alesesem eu și ce alesese istoria în locul meu.
Au venit apoi, pe rând, dezamăgirea, încăpățânarea de a continua. De a mă redefini, de a-mi urma drumul.
8. Cum vedeți transformările oamenilor în această tranziție: profesională,, emoțională, identitară?
Le-am trăit. Le-am observat. Le-am înțeles mai bine scriind despre ele.
Transformarea profesională a fost, poate, cea mai vizibilă. Oameni care ocupaseră funcții toată viața au descoperit peste noapte că funcția nu mai există. Sau că aceasta există, dar cere altceva, un alt limbaj, alte loialități, alte reflexe. Am văzut profesori care nu mai știau ce să predea, pentru că manualele se schimbau, ideologia se schimba, iar elevii din fața lor puneau întrebări pe care nimeni nu le mai pusese. Am văzut medici, ingineri, cercetători care au descoperit că excelența lor profesională nu mai era suficientă. Trebuia completată de o abilitate nouă, pe care nimeni nu le-o predase. Și am văzut pe cei care au înțeles asta instantaneu, care s-au adaptat cu o viteză care te lăsa fără aer, care au trecut de la un sistem la altul ca de la o limbă la alta, fără accent, fără ezitare. Îi priveam și mă întrebam unde era omul pe care-l cunoșteam ieri?
Transformarea emoțională a fost mai lentă și mai devastatoare. Relații construite în decenii s-au destrămat în săptămâni. Prietenii care păruseră solide s-au dovedit a fi fost, de fapt, alianțe de supraviețuire într-un sistem care le impunea apropierea. Odată ce sistemul a dispărut, și apropierea a dispărut. Am văzut căsnicii în care soții au descoperit, brusc, în lumina libertății, că trăiseră împreună fără să se cunoască. Că ceea ce-i ținuse laolaltă nu fusese iubirea, ci inerția, comoditatea, imposibilitatea de a pleca. Și am văzut singurătăți. Multe, tăcute, lustruite din afară. Oameni care stăteau în mijlocul unei lumi în mișcare și nu se puteau mișca. Nu pentru că nu voiau. Ci pentru că nu mai știau în ce direcție să se miște.
Transformarea identitară a fost cea mai profundă și cea mai greu de povestit. Cine sunt eu, dacă tot ce am crezut se dovedește a fi fost construit de alții? Ce e al meu din tot ce am trăit? Am fost autentic vreodată? Am fost doar o adaptare reușită? Întrebările acestea nu se spuneau cu voce tare. Se simțeau noaptea, în insomnie, în acea oră în care ești singur cu tine și nu te mai poți minți. Am văzut oameni descoperind, la patruzeci sau cincizeci de ani, că nu știu cine sunt. Că identitatea pe care o purtaseră fusese un costum de scenă, și acum, cu scena desființată, rămăseseră în culise, fără replici.
Printre acești oameni, s-a născut Mesteceni și rafturi, prima parte a trilogiei.Personajele din Mesteceni și rafturi trăiesc în toate aceste transformări, simultan. Nu sunt victime și nu sunt învingători. Sunt oameni prinși la mijloc. Între ceea ce au fost și ceea ce nu știu încă dacă pot deveni. Unii se strecoară, improvizează, încalcă reguli. Alții își conservă idealurile cu o încăpățânare care e în egală măsură admirabilă și tragică. Cei mai mulți caută. Și în căutarea lor, dezordonată, sinceră, uneori eșuată, am încercat să surprind nu o judecată asupra epocii, ci adevărul ei uman. Să aflu și eu ce s-a întâmplat cu adevărat și să văd cum s-a simțit asta.
9. Este trilogia o formă de „arhivă emoțională“ a acestor ani? Sau e o ancoră, un laitmotiv, un exemplu prin antiteză al conceptului că „istoria se repetă“? Ce ne transmit, de fapt, catarii?
Îmi place ideea de arhivă emoțională. Într-un fel anume, chiar este. Nu în sensul în care se documentează istoric o epocă. Evenimentele trec. Urmele rămân. Rămân întrebările. Confuzia, rătăcirea, curajul sau absența lui, compromisul, speranța. Astfel de emoții nu aparțin doar anilor post-1989. Aparțin oricărui moment din istorie în care lumea s-a clătinat, iar omul a rămas singur cu întrebarea: cine sunt acum?Trilogia e și o ancoră. Ține cititorul legat de profunzime, chiar și atunci când suprafața se agită. Destinul catarilor oferă un reper. Etic, spiritual, existențial. Nu poți rămâne indiferent în fața lui.
Cred că istoria se poate repeta. Nu mecanic, nu în aceeași formă. Dar tiparele există. Intoleranța, nevoia de a reduce la tăcere pe cel care gândește altfel revin periodic în istorie. Și revine tocmai pentru că uităm. Pentru că fiecare generație crede că ceea ce s-a întâmplat înainte de ea nu i se poate întâmpla și ei. Catarii ne arată că se poate. Că unei comunități întregi i s-a luat dreptul de a exista, nu pentru ce a făcut, ci pentru ce a crezut.
Ce ne transmit, de fapt?Ideea unei căutări radicale a sensului. Catarii au privilegiat spiritul față de materie. Au ales puritatea în locul excesului. Au ales verticalitatea în fața confortului supunerii. Și tocmai de aceea destinul lor e și un avertisment. Formele de existență cele mai luminoase pot fi uneori cele mai fragile. Fragilitatea catarilor nu a fost slăbiciune, ci cea mai pură formă de forță. Tocmai asta a făcut-o insuportabilă pentru cei care dețineau puterea. Trilogia catară nu oferă un verdict asupra istoriei. Deschide o ușă. Și lasă cititorul să decidă dacă intră. Pentru că misterul catarilor nu e un mister al trecutului. E un mister al nostru. Al felului în care alegem să ne amintim. Să trăim. Să uităm.
10. În cărțile dumneavoastră apare constant căutarea de sine, de sens, de iubire. Ce caută , de fapt, personajele dumneavoastră? Au pierdut acel ceva? Sau caută ceva ce nu au mai trăit?
Și una, și alta. Personajele mele caută ceva ce simt că le lipsește. Lipsa aceea nu e întotdeauna o pierdere. Nu toate au avut ceva și au pierdut. Unele caută ceva ce nu au trăit niciodată, dar pe care îl recunosc. Așa cum ți se pare că recunoști un cântec pe care nu l-ai auzit. Îl auzi prima oară, dar ai senzația că îl știai deja. Era acolo, undeva în tine. Aștepta doar o voce care să-l cânte.
Cred că asta e forma cea mai profundă de căutare. Nu cea care vine după o pierdere, ci cea care vine dintr-o intuiție. Presimțirea că există o versiune a ta pe care n-ai trăit-o. Personajele mele trăiesc cu această presimțire. Intuiția nu le paralizează, dar nici nu le lasă în pace. E ca un sunet de frecvență joasă pe care nu-l auzi conștient, dar care îți modifică starea interioară. Căutarea de sine e, la ele, o întrebare care se reformulează mereu. Faptul că au găsit întrebarea e deja o formă de libertate.
Căutarea de sens e legată, la personajele mele, de o convingere pe care o împărtășesc cu ele. Nimic din ceea ce ni se întâmplă în viață nu e întâmplător. Întâlnirile dintre oameni au un rost. Uneori rostul acela nu se vede imediat. Obiectele pe care le atingem, locurile prin care trecem, cuvintele pe care le auzim la momentul potrivit sunt semne ale unei ordini invizibile pe care nu o putem demonstra. Dar o putem simți. Personajele mele simt asta. Și căutarea lor de sens e, în fond, o încercare de a citi semnele pe care le arată destinul.
Căutarea iubirii e prezentă, în fiecare carte. Iubirea din cărțile mele are o formă a ei. Nu e pasiune care arde. E altceva. E recunoaștere. Momentul în care privești pe cineva și simți, fără explicație, că omul acela te cunoaște mai bine decât te cunoști tu. Că a existat o legătură dinainte de a vă fi întâlnit. Că între voi e ceva care nu se construiește, ci se descoperă. Ca un râu subteran care a curs întotdeauna acolo, sub pământ, și care iese la suprafață atunci când pământul e pregătit să cedeze.Personajele mele nu caută iubirea ca pe un lucru de care au nevoie ca să fie complete. Caută iubirea ca pe o formă de adevăr. Ca pe o dovadă că viața nu e doar mecanică și întâmplare. Că există ceva care leagă oamenii dincolo de timp, dincolo de geografie, dincolo de moarte. Catarii au crezut asta. Că spiritul e mai puternic decât materia. Că iubirea e o formă de manifestare a sacrului. Și că sacrul nu dispare, chiar dacă cei care l-au purtat sunt arși pe rug.
Ce caută personajele mele? Caută, în fond, dovada că ceea ce simt e real. Că intuiția lor nu e iluzie. Că undeva, sub straturile de compromis și de adaptare și de uitare, există ceva care le aparține cu adevărat. Dacă au curajul să caute acel ceva nu vor fi dezamăgite. Nu toate personajele mele îl găsesc. Dar toate îl caută. Și despre căutarea aceea am vrut să scriu.
11. Cum definiți iubirea în universul acestor romane?
Nu o definesc. O las să se arate.Dacă ar trebui totuși s-o numesc, aș spune că iubirea din cărțile mele nu e un sentiment obișnuit. E o recunoaștere. E momentul în care doi oameni se privesc și știu, fără dovezi, fără explicații, fără istorie comună, că se cunosc. Că s-au mai întâlnit. Nu neapărat în această viață. Nu neapărat în această formă. Dar undeva, cândva, ceva în ei s-a mai privit așa. Și privirea aceea nu se învață. Se amintește.
Iubirea din romanele mele nu vine cu foc. Nu arde spectaculos și nu se stinge în cenușă. Vine cu liniște. Cu o liniște care surprinde. Pentru că liniștea nu e goală, ci plină. E liniștea aceea rară pe care o simți lângă cineva în prezența căreia a nu trebuie să explici nimic, să demonstrezi nimic, să fii altceva decât ești. O liniște în care te poți așeza ca într-un fotoliu vechi care a păstrat forma corpului tău, deși nu ai stat niciodată în el.E o iubire care nu cere. Poate că asta o diferențiază de iubirea din alte cărți. Nu cere prezență permanentă, nu cere jurăminte, nu cere dovezi. Ceea ce trebuie spus se spune mai bine prin tăcere. Personajele mele pot să tacă împreună. Pot să stea într-o cameră fără să vorbească și să simtă, amândouă, că tocmai au spus totul.
Dar iubirea din cărțile mele e și fragilă. Nu pentru că ar fi slabă, ci pentru că lumea în care trăiește nu e făcută pentru ea. Lumea cere compromis. Cere adaptare. Cere să alegi între ceea ce simți și ceea ce funcționează. Și personajele mele se lovesc mereu de o alegere. Între iubirea care le dă sens și viața care le cere renunțare. Nu toate personajele aleg iubirea. Unele aleg siguranța. Sau datoria. Nu le judec. Alegerea nu e niciodată simplă. Pot iubi pe cineva și trebuie să aleagă pe altcineva. Alegerea aceea nu anulează iubirea. O mută doar mai adânc, într-un loc unde continuă să existe, tăcută, ca un râu subteran.
Există în cărțile mele și o formă de iubire care traversează timpul. Personajele se caută dintr-o epocă în alta, se recunosc dincolo de secole, se regăsesc în gesturi, în priviri, în obiecte transmise din mână în mână. Iubirea e ca o legătură care nu se rupe. Care nu se stinge nici prin moarte, nici prin uitare, nici prin distanță. E iubirea din care catarii au făcut o formă de credință. Convingerea că ceea ce leagă doi oameni cu adevărat nu poate fi distrus de nimic din lumea văzută. Pentru că spiritul e mai puternic decât materia.
Nu știu dacă există o definiție a iubirii și dacă ceea ce cred personajele mele este aproape de ea. Ceea ce spun ele e, mai degrabă, o mărturisire.Cred și eu, împreună cu personajele mele, cu catarii mei, cu tot ce am scris, că iubirea e cea care te face fericit. Și adevărat. Nimic nu-ți poate da mai mult în viață, ca om, decât îți poate da ea.
12. Este identitatea personală ceva ce descoperim dintr-o dată sau este ceva ce construim?
Nu cred că identitatea se descoperă dintr-o dată, ca un obiect îngropat pe care îl dezgropi într-o după-amiază. Și nici că se construiește, în sensul riguros, aproape arhitectural al cuvântului. Identitatea este ceva mai subtil.Nu o descoperi și nu o construiești. Ți se dezvăluie, în timp, în momente pe care rareori le alegi.
Personajele mele trăiesc această experiență. Nu știu, de la început, cine sunt și nu devin deliberat ceea ce ajung să fie. Se întâlnesc cu oameni, cu locuri, cu întâmplări care le spun ceva despre ele însele. În fiecare astfel de întâlnire, un strat se desprinde, iar ceea ce era ascuns începe să se arate. Nimic nu este, cu adevărat, creat, ci recunoscut. Ca și cum identitatea ar fi fost acolo dintotdeauna, acoperită de timp, de educație, de adaptări succesive.Există o imagine care m-a urmărit mult timp. Un personaj atinge o piatră veche și simte, sub degete, un semn pe care mintea nu-l înțelege, dar pe care corpul îl recunoaște. Cred că identitatea funcționează la fel. Nu vine prin gândire, ci prin acele experiențe care ne ating înainte de a le putea explica.
În cărțile mele, identitatea nu este doar individuală, ci și moștenită. Personajele poartă în ele nu doar propria lor viață, ci și viețile celor care au trăit înaintea lor. Un fir invizibil pe care l-am numit în trilogie memorie. Memoria nu e doar ceea ce-ți amintești. E și ceea ce porți fără să știi. Vine de departe, se transmite prin căi pe care nu le poți urmări cu gândul. Prin gesturi pe care le faci fără motiv, prin locuri în care te simți acasă fără să le fi văzut. Prin emoții care te copleșesc nefiresc în fața unor oameni pe care abia i-ai cunoscut. Trec prin tine. Nu poți explica. Dar te recunoști în ele.O memorie adâncă, care nu se reduce la ceea ce îți amintești conștient. Sunt gesturi, emoții, atracții inexplicabile, locuri care par familiare fără să le fi cunoscut vreodată. Toate acestea conturează o identitate mai largă, mai greu de definit, dar, poate, mai adevărată.
Nu impun un drum personajelor mele. Le însoțesc în această dezvăluire, iar în timp ce identitatea lor prinde contur, ceva din propria mea identitate se dezvăluie alături de ele. Catarii au crezut că sufletul călătorește. Că se întoarce. Personajele mele cred în acel adevăr. Că sunt mai mult decât biografia pe care o poartă. Că există în oameni straturi de adâncime pe care viața lor vizibilă nu le explică. Că identitatea lor are rădăcini care coboară mai adânc decât pot ele urmări cu propriul gând.
Identitatea nu apare brusc și nu se construiește cu mâinile. Se dezvăluie, strat cu strat, ca o frescă acoperită de var, pe care o cureți cu răbdare, fără să știi ce imagine va apărea. Iar uneori, ceea ce descoperi nu seamănă cu ceea ce ai fi crezut. Dar este, poate, mai aproape de adevăr decât orice ai fi putut construi.
13. Scrisul dumneavoastră este perceput ca fiind foarte sensibil, atent la detalii și la trăirile personajelor. Cum lucrați la această finețe a emoțiilor?
Nu lucrez la ea în mod explicit. Sau, mai exact, nu lucrez la ea în sensul în care lucrezi la o tehnică pe care o vrei perfecționată, exersând, rafinând. Finețea aceasta, dacă există, nu vine dintr-o metodă. Vine dintr-un fel al meu de a fi în lume.Scriu așa cum privesc. Și privesc mult. Am privit întotdeauna oamenii. Am urmărit gesturile lor, micile lor ezitări. Mâinile pot spune uneori mai mult decât spun cuvintele. O tăcere de o secundă poate schimba sensul unei conversații întregi. Sunt atentă la ce se întâmplă între cuvinte. La ce se oprește cineva din a spune. Acolo, în oprirea aceea, e uneori adevărul.
Nu e un dar. E o deformare profesională, poate. Am fost profesoară. Am stat ani în fața unor oameni tineri și am învățat să-i citesc. Să văd când un elev nu înțelege. Nu din ce spune, ci din cum se mișcă în bancă. Să simt când un copil suferă, nu pentru că plânge, ci pentru că e prea liniștit. Am învățat să privesc detaliul. Stiloul strâns prea tare între degete, privirea care fuge spre fereastră, umărul care se ridică imperceptibil când aude un cuvânt care doare. Catedra a fost prima mea școală de scriere. Acolo am învățat că emoția adevărată nu se declară. Se trădează. Prin lucruri mici pe care cel care le trăiește nici nu le observă.
În cărțile mele, m-am apropiat de oameni nu prin ce declară ei despre ei, ci prin ce arată fără să vrea. Am încercat să ajung spre inima lucrurilor nu prin analiză, ci prin atenție. Există o diferență enormă între cele două. Analiza descompune. Atenția primește. Analiza vrea să înțeleagă. Atenția vrea doar să vadă. Văzând, înțelege altceva. Acel altceva, poate fi mai adânc decât orice analiză.Când scriu o scenă, mă întreb, evident, ce simte personajul. Dar mă interesează și ceea ce face. Cum stă. Ce atinge. Unde privește. Ce nu spune. Și las gesturile acelea mici să poarte emoția. Fără s-o numesc, fără s-o explic. Am încredere că cititorul o va simți. Că, dacă scena e adevărată, emoția va trece din pagină spre el, fără să fie nevoie de instrucțiuni. Ca un parfum pe care nu-l descrii. Îl lași să existe. Cine trece pe lângă el îl simte.
Finețea, dacă o am, vine din respectul pe care-l port oamenilor din jurul meu și personajelor din cărțile mele. Nu-i privesc de sus. Nu-i judec. Nu le prescriu ce ar trebui să simtă. Încerc doar să stau suficient de aproape de ei încât să văd și suficient de departe încât să nu-i deranjez. E distanța aceea pe care o ai când privești pe cineva drag dormind. Ești acolo, ești atent, dar nu atingi. Și în neatingerea aceea e toată grija pe care i-o porți. Cred că literatura se scrie cu atenție. Cu răbdare. Cu respect. Cu dorința sinceră de a vedea lumea așa cum este. Imperfectă, contradictorie, fragilă. Dar foarte frumoasă.
14. Scrieți mai mult din observație sau din introspecție?
Din amândouă. Dar nu alternativ. Simultan. Observația și introspecția nu sunt două gesturi separate. Sunt același gest.Când observ la cineva un gest, o ezitare, o privire care se ferește, nu rămân în afară. Observația mă duce imediat înăuntru. Mă întreb ce e în spatele gestului. Ce ascunde privirea aceea. Ce tăcere se află sub cuvintele pe care le aud. Și în momentul în care mă întreb, nu mai sunt observator. Sunt deja în introspecție. Doar că introspecția nu mă mai privește doar pe mine. Îl privește și pe celălalt. Îl văd prin mine.
Asta e, cred, mecanismul cel mai intim al scrisului meu. Nu observ lumea și apoi mă retrag în mine ca să reflectez asupra ei. O observ și, în același timp, o las să intre în mine. O primesc. Ceea ce scriu vine din spațiul acela în care exteriorul și interiorul nu se mai disting. Gestul cuiva de a-și aranja fularul devine, deodată, o întrebare. Despre ordine, despre control, despre fragilitatea pe care o ascunde sub eleganță. Dacă ar trebui să aleg între observație și introspecție, aș alege-o pe cea din urmă. Dar nu aș vrea să aleg. Pentru că introspecția fără observație devine narcisism. Te privești pe tine și nu mai vezi nimic altceva. Iar observația fără introspecție devine reportaj. Vezi totul și nu simți nimic. Scriitura pe care o caut e la mijloc. E locul în care privesc un om și mă regăsesc în el. În care ating un obiect și obiectul îmi trezește ceva ce nu știam că port. În care intru într-o cameră și camera îmi spune ceva despre mine pe care eu însămi nu mi-l spusesem.
Personajele mele funcționează la fel. Sunt femei și bărbați care privesc lumea cu atenție și care, în clipa în care privesc, descoperă că lumea îi privește înapoi. Că fiecare lucru din afară are un corespondent înăuntru. Că piatra veche pe care o ating le vorbește nu despre istorie, ci despre ele. Că omul pe care îl întâlnesc le arată nu cine e el, ci cine sunt ele.Cred că literatura se naște în acest punct de intersecție. Acolo unde ochiul care privește și sufletul care simte sunt unul și același. Unde nu mai poți separa ce ai văzut de ce ai înțeles. Unde observația devine introspecție fără să-și ceară voie și introspecția devine observație fără să-și dea seama.Acolo scriu eu. Sau, mai exact, acolo încerc să ajung de fiecare dată când scriu.
15. Cărțile au mai fost publicate anterior, dar acum apar într-o trilogie coerentă, restilizată. Ce aduce nou această ediție?
Cărțile s-au scris pe rând. Fiecare în timpul ei, fiecare din nevoia ei. Nu m-am așezat la masă cu planul unei trilogii în față. M-am așezat cu o întrebare. Întrebarea a crescut.Prima carte, Mesteceni și rafturi, s-a născut din dorința de a spune ceva despre lumea în care trăiam și despre catari. Problema catarilor era în mine de când umblasem pe urmele lor prin sudul Franței. Aștepta. Nu am forțat-o. Am lăsat-o să se coaguleze până când a avut forma și forța necesare ca să devină text. Am publicat-o. A ajuns la cititori. A fost primită bine. O vreme, am avut convingerea că tema era terminată. Dar viața nu stă în loc. Între timp, s-au întâmplat alte evenimente. În lume, în jurul meu, în mine. M-am documentat mai mult. Am citit. Am descoperit izvoare și perspective pe care nu le avusesem la îndemână când scriam prima carte. Mi-am dat seama, treptat, că povestea trebuia continuată. Că prima carte deschisese un drum, dar drumul nu ajunsese la capăt.
Așa s-a născut Inelul cu smarald. Și apoi Femeia cu pălărie albastră. Fiecare a crescut din ce rămăsese nespus în cartea anterioară. Fiecare a adus alte personaje, alte geografii, alte întrebări. Preocuparea de fond a rămas. Memoria, identitatea, iubirea ca formă de recunoaștere, destinele care se continuă dincolo de timp.Când m-am uitat la cele trei cărți împreună, am văzut ceea ce nu văzusem în timp ce le scriam. Erau părți ale aceluiași organism. Personajele dintr-o carte respirau în celelalte. Simbolurile se chemau unele pe altele. Povestea catarilor, fragmentată în trei volume separate, avea forța pe care doar unitatea i-o putea da.
De aici a venit ideea trilogiei, gândul de a le aduna sub o copertă comună. Firul narativ era acolo. Ecoul trecea deja dintr-o carte în alta. Ordinea invizibilă le unea. Am revenit asupra textelor. Cu privirea pe care ți-o dau anii și experiența. Am ajustat acolo unde vocea de atunci nu mai corespundea cu vocea de acum. Am clarificat conexiuni care fuseseră doar intuitive. Am adâncit teme care rămăseseră la suprafață.
Editura Cuantic a fost pentru trilogia aceasta un complice care a crezut în proiect. A investit atenție, răbdare, profesionalism. Fiecare detaliu a fost ales cu grijă. Conceptul grafic al trilogiei a fost regândit. Titlul, tipul de literă, cromatica. Simbolul unificator. Ritmul paginii, aerul dintre capitole. Fiecare copertă a devenit ea însăși o metaforă, un ecou al cărții. Cu simplitate, eleganță, finețe. Memoria evocată în trilogie a fost tratată ca un obiect demn de memorie.
Ce aduce nou această ediție? Aduce coerență. Aduce profunzime câștigată din timp și din maturizare. Aduce o formă grafică demnă de conținut. Și aduce, cred, ceva ce doar trilogia ca formă poate oferi. Senzația că povestea aceasta, a catarilor, a personajelor mele, a memoriei care refuză să se stingă, e mai mare decât orice carte individuală. Scriitorul care a publicat prima carte nu e același cu cel de acum. Am crescut împreună cu ele. Și asta e cel mai sincer lucru pe care îl pot spune despre ediția aceasta. Nu e doar o republicare. E o reîntâlnire. Cu propriul text. Cu propria mea căutare.
16. Cum credeți că schimbă experiența cititorului faptul că trilogia este acum unitară, inclusiv în format audio, ebook și print?
Colaborarea cu Editura Cuantic a început în toamna trecută, cu un singur pas. Audiobookul Femeia cu pălărie albastră, în propria mea lectură.Să-mi aud textul cu voce tare, să-l rostesc, să descopăr ritmurile pe care le scrisesem, dar pe care nu le auzisem niciodată, a fost o experiență pe care nu o anticipasem. Când citești cu voce proprie ceea ce ai scris, se întâmplă ceva neașteptat. Textul devine altceva. Nu mai e doar al tău. Devine al vocii tale, al respirației tale, al pauzelor pe care le faci fără să le planifici. Și în pauzele acelea, descoperi uneori sensuri pe care, scriind, nu le-ai văzut.
Din pasul acesta s-au născut ceilalți. Audiobookurile celorlalte două volume. Ebookurile. Reeditarea unitară în format print, cu conceptul grafic regândit. Nu a fost un salt, ci o construcție. Fiecare etapă a deschis-o pe următoarea, firesc, așa cum deschizi paginile aceleiași cărți.De la primul audiobook până la ediția unitară în print, proiectul a crescut împreună cu Editura Cuantic. A fost prezentă în fiecare etapă. Ca partener care înțelege ce vrea să devină un text și care îi oferă, cu generozitate și răbdare, spațiul și forma în care să devină. A tratat proiectul nu ca pe o reeditare, ci ca pe un început. Cu grija pe care o ai față de un lucru viu, care cere timp, atenție și încrederea că va ajunge unde trebuie.
17. Ce schimbă noul concept pentru cititor?
Schimbă, cred, mai mult decât pare. Cele trei formate nu se exclud. Se completează. Sunt căi diferite de intrare în același univers. Un cititor care ascultă audiobook-ul trăiește textul altfel decât cel care îl citește pe hârtie. Nu mai bine, nu mai rău. Altfel. Vocea adaugă un strat pe care pagina nu-l are. Tonul, respirația, căldura sau gravitatea cu care un cuvânt e rostit. Tăcerile dintre propoziții devin palpabile. Ritmul nu mai e doar vizual. Devine corporal. Și, într-o trilogie în care tăcerea e la fel de importantă ca și cuvântul, formatul audio deschide o dimensiune pe care doar urechea o poate primi. Ebook-ul oferă accesibilitate, intimitate, posibilitatea de a citi oriunde, de a reveni instant la o pagină, de a căuta un pasaj care te-a marcat. E forma care aparține timpului nostru, în care lectura se împletește cu viața în mișcare. Iar print-ul, cartea pe care o ții în mână, pe care o deschizi, pe care o simți, rămâne o formă esențială de exprimare. Spun asta nu din conservatorism. O spun din convingerea că o carte rămâne un obiect mereu drag și apropiat. Greutatea ei în palmă, textura hârtiei, mirosul paginilor, gestul de a întoarce o filă fac parte din actul lecturii. O carte despre memorie, despre obiecte care poartă sens, despre atingeri care transmit ceea ce cuvintele nu pot face, merită să și ea să fie atinsă.
Trilogia e acum unitară, nu trei cărți separate, publicate la ani distanță, ci un organism coerent, disponibil integral. Cred că asta schimbă ceva fundamental în destinul cărții.Cititorul poate vedea acum, pentru prima oară, întregul. Poate deschide Mesteceni și rafturi și poate ajunge, fără întrerupere, până la ultima pagină a Femeii cu pălărie albastră. Fără pauza anilor care au separat aparițiile. Fără pierderea firului. Fără uitarea care se strecoară între cărți atunci când timpul le desparte. Și în continuitatea care arată ceva ce lectura fragmentată nu putea oferi. Ecouri între personaje din volume diferite. Simetrii pe care nu le vedeai când citeai fiecare carte în izolarea ei. Legături subterane care ies la suprafață, doar când drumul e parcurs întreg, de la capăt la capăt, ca o muzică ascultată de la prima notă, la ultima.Aceste trei cărți nu mai sunt trei povești separate, ci o singură poveste. Cărțile nu sunt o simplă reeditare. Sunt o restituire a întregului.
18. Dacă ar fi să transmiteți un singur mesaj cititorilor care descoperă acum trilogia, care ar fi acela?
Nu uitați.
Nu uitați oamenii care au crezut într-un ideal. Nu uitați că au existat comunități care au ales sacrificiul în locul compromisului. Nu uitați că nu e doar despre catari. E despre fiecare dintre noi. Trilogia catară e un îndemn de a nu lăsa să se stingă ceea ce merită să rămână aprins. În suflet, în gând, în viață.
19. Ce sperați să rămână cu cititorul după ce închide ultima pagină?
Liniște.
Liniștea care vine atunci când ai ascultat o muzică dragă și nu vrei s-o acoperi imediat cu altă muzică. Liniștea în care poate fi ascultat sufletul. Nu-i cer cititorului să-și amintească scenele, simbolurile, circumstanțele ficționale în care au evoluat personajele. Mi-aș dori doar ca el să se recunoască în adevărul interior pe care ele l-au purtat.
Și, mai ales, mi-aș dori să-și pună întrebări. Nu despre carte. Despre propria viață. Să reflecteze asupra ei. Să se întrebe dacă a spus tot ce avea de spus. Acest lucru se poate întâmpla atâta timp cât suntem pe pământ. Cât avem cu noi cuvintele.
După aceea, rămân cărțile.
Și mestecenii.
